XVII.

ANATOL IEŞI DIN ODAIE şi după câteva minute se întoarse îmbrăcat cu o blană scurtă încinsă cu cingătoare de argint şi în cap cu o căciulă de samur, pusă voiniceşte pe-o ureche, aşa cum îl prindea de minune, frumos la chip cum era. Se privi în oglindă şi apoi, cu aceeaşi poză bine studiată, venind în faţa lui Dolohov, luă un pahar de vin.

— Ei, Fedea, rămâi cu bine, îţi mulţumesc pentru toate, cu bine, zise Anatol. Şi voi, camarazi, prieteni… stătu să se gândească puţin… ai tinereţii… mele, vă las cu bine, se adresă el lui Makarin şi celorlalţi.

Deşi ei toţi aveau să-l însoţească, Anatol voia să creeze, prin aceste cuvinte adresate tovarăşilor săi, o atmosferă de mişcătoare solemnitate. Vorbea domol, cu glasul îngroşat, cu pieptul scos în afară, şi-şi legăna un picior.

— Luaţi-vă toţi paharele în mâini; şi tu, Balaga. Aşadar, camarazi, prieteni ai tinereţii mele, am trăit, am petrecut, am chefuit împreună. Ai? De-acum când ne vom mai vedea? Eu plec în străinătăţi. Am fost ca fraţii laolaltă. Rămâneţi cu bine, băieţi. În sănătatea voastră! Ura! Strigă el; îşi goli paharul şi-l trânti apoi de pământ.

— Să fii sănătos, îi ură Balaga, deşertându-şi şi el paharul şi ştergându-se la gură cu batista.

Makarin îşi îmbrăţişă, cu lacrimi în ochi, prietenul.

— O, prinţe, nu ştii ce jale-mi e că mă despart de ţine, spuse el.

— Să plecăm, să plecăm! Strigă Anatol.

Balaga dădu să iasă din odaie.

— Nu, nu, stai, zise Anatol. Închide uşa. Trebuie să vă aşezaţi. Aşa.

Închiseră uşa şi se aşezară toţi jos.

— Ei, băieţi, acum înainte marş! Zise Anatol, ridicându-se.

Lacheul Joseph îi înmână valiza şi sabia, şi toţi ieşiră în vestibul.

— Dar blana unde-i? Întrebă Dolohov. Ei, Ignatka! Du-te la Matriona Matveevna şi cere-i blana, cea de samur! Eu ştiu ce-nseamnă să furi fetele, spuse Dolohov, făcând cu ochiul. Odată o vezi ieşind din casă, mai mult moartă decât vie, cu ce-avea pe ea în odaie. Cât ai bate din palme, gata-s şi lacrimile, şi tataia-n sus şi mamaia-n jos – o cuprinde răcoarea şi dă să plece înapoi… Şi-atunci, numai cât o cuprinzi în blană şi-o duci pe loc în sanie!

Lacheul aduse o şubă femeiască din blană de vulpe.

— Prostule, ţi-am spus doar, pe cea de samur! Ei, Matrioşka, aceea de samur! Strigă el, aşa de tare, încât glasul îi răsună de-a lungul odăilor până departe.

O ţigancă frumoasă, slabă şi palidă, cu ochi negri strălucitori şi cu păr negru creţ, cu reflexe arămii, cu un şal roşu aruncat pe umeri, veni în fugă, purtând pe braţ o blană de samur.

— Nu-mi pare rău de ea, spuse ea, vădit intimidată de stăpânul ei, dar regretând în sufletul ei blana.

Dolohov, fără să-i răspundă, luă şuba, i-o aruncă Matrioşei în spate şi o înfăşură în ea.

— Uite aşa, zise Dolohov, şi pe urmă uite aşa, adăugă el, şi-i ridică gulerul, lăsându-l numai în dreptul gurii puţin desfăcut. Apoi, uite aşa, vezi?

Şi-l împinse pe Anatol cu capul spre deschizătura gulerului blănii, din care se vedea sclipind zâmbetul Matrioşei.

— Ei, cu bine, Matrioşa, îi spuse Anatol, sărutând-o. Ei, s-a terminat cu chefurile mele pe aici! Salută-l pe Steopka. Hai, rămâi cu bine! Cu bine, Matrioşa; urează-mi noroc.

— Păi, să-ţi dea Dumnezeu, măria-ta, fericire cu carul, zise Matrioşa cu accentul ei ţigănesc.

La scară erau trase două troici. Doi surugii voinici ţineau caii. Balaga se sui pe capră în cea din faţă şi, ridicând sus de tot coatele, luă tacticos în mână hăţurile. Anatol şi Dolohov luară loc în sania lui. În a doua sanie se suiră Makarin, Hvostikov şi lacheul.

— Ei, gata sunteţi? Întrebă Balaga.

— Drumu! Strigă el, înfăşurându-şi pe după mâini hăţurile, şi troica porni în goană pe bulevardul Nikitski.

— Ptruu! Hai deeee. Ptruuu, atât se auzea doar din strigătele lui Balaga şi ale băiatului de pe capră.

În piaţa Arbatskaia, troica lovi un cupeu, trosni ceva şi se auzi apoi un strigăt, după care troica zbură mai departe pe Arbat în sus.

După ce lăsă în urmă două colţuri de-ale străzii Podnovinski, Balaga începu să încetinească mersul cailor şi, întorcând, opri caii la răscurcea străzii cu Staraia Koniuşennaia.

Băiatul sări de pe capră să ţină caii de frâu, iar Anatol şi Dolohov o porniră pe trotuar. Ajungând la poartă, Dolohov fluieră. Se auzi, drept răspuns, alt fluierat şi, ca urmare, din curte ieşi în fugă o slujnică.

— Intraţi în curte, că aici se vede; iese numaidecât, zise ea.

Dolohov rămase la poartă. Anatol intră pe urma servitoarei în curte, coti după colţul casei şi alergă spre scara din dos.

Gavrilo, un uriaş, lacheul care o însoţea cu trăsura în oraş pe Maria Dmitrievna, îi ieşi înainte.

— Poftiţi la cocoana, zise cu voce de bas lacheul, tăindu-i calea spre poartă.

— La ce cucoană? Dar tu cine eşti? Întrebă în şoaptă Anatol care abia mai sufla.

— Poftiţi, am ordin să vă conduc.

— Kuraghin! Înapoi! Îi strigă Dolohov. Trădare! Vino înapoi.

Dolohov, la poartă unde rămăsese, se lupta cu rândaşul, care încerca să o închidă după intrarea lui Anatol. Îl împinse pe rândaş cu ultimele puteri pe care i le dădea disperarea şi, apucându-l de o mână pe Anatol, care se repezise spre ieşire, îl trase afară şi fugi cu el îndărăt spre troică.