XIX.

DIN ZIUA ÎN CARE ÎI VENISE soţia la Moscova, Pierre se hotărâse să plece undeva, oriunde, numai să nu stea cu ea, dar, curând după sosirea Rostovilor, impresia pe care i-o făcuse Nataşa îl decise să-şi aducă mai repede la îndeplinire proiectul. Plecă la Tver, la văduva lui Iosif Alexeevici, care-i făgăduise mai demult să-i predea hârtiile răposatului.

Când se înapoie la Moscova, Pierre primi o scrisoare din partea Mariei Dmitrievna, care-l chema la ea pentru o chestiune foarte importantă, în legătură cu Andrei Bolkonski şi logodnica lui. Pierre fugea de Nataşa. I se părea că ar fi avut pentru ea un sentiment mult mai puternic decât se cuvenea să aibă un om însurat faţă de logodnica prietenului său. Şi, totuşi, parcă soarta îl aducea mereu lângă dânsa.

„Ce s-o fi întâmplat? Ce-or fi vrând de la mine?” se întreba el, îmbrăcându-se ca să se ducă la Maria Dmitrievna. „De-ar veni mai repede prinţul Andrei ca să se însoare odată cu ea!” se gândea Pierre, pe drum spre Ahrosimova.

Pe bulevardul Tverskoi, cineva îl chemă pe nume.

— Pierre! Te-ai întors demult? Îi strigă o voce cunoscută.

Pierre înălţă capul. Într-o sanie trasă de doi trăpaşi suri, care o împroşcaseră toată de zăpadă cu copitele, trecură ca vântul Anatol şi nedespărţitul său prieten Makarin. Anatol şedea drept, în poza clasică a ofiţerului fercheş, cu obrazul pe jumătate îngropat în gulerul blănii de castor şi cu capul puţin aplecat pe umăr. Faţa îi era rumenă, proaspătă, iar de sub pălăria cu penaj alb, pusă pe-o parte, îi ieşea un smoc de păr cârlionţat şi pomădat, presărat de fulgii fini ai zăpezii.

„Uite, zău, ăsta-i un adevărat înţelept! Îşi zicea Pierre cu invidie. Mai departe de clipa de faţă şi de plăcerile ei nu vede nimic, nimic nu-l tulbură şi de aceea e totdeauna vesel, mulţumit şi liniştit. Ce n-aş da eu să fiu aşa ca el!”

În vestibul, lacheul Ahrosimovei, în timp ce-l ajuta să-şi scoată blana, îi spuse că Maria Dmitrievna îl aşteaptă în odaia ei de culcare.

Deschizând uşa salonului, Pierre dădu cu ochii de Nataşa, care stătea la fereastră, slabă, palidă şi cu o expresie de răutate pe faţă. Ea îi aruncă o privire, se încruntă şi, luându-şi o poză de demnitate rece, ieşi din cameră.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Pierre, intrând la Maria Dmitrievna.

— Tot lucruri frumoase! Răspunse Maria Dmitrievna. Cincizeci şi opt de ani am trăit pe lumea asta, dar asemenea ruşine nu mi-a fost dat să îndur.

Şi, cerându-i lui Pierre cuvântul de onoare că nu va spune nimănui nimic din cele ce va auzi, îl anunţă că Nataşa a rupt logodna fără ştirea părinţilor, că pricina acestui refuz era Anatol Kuraghin, cu care o pusese în legătură nevasta lui Pierre, şi că, în lipsa tatălui ei, Nataşa voise să fugă cu el şi să se cunune pe ascuns.

Pierre asculta, cu umerii ridicaţi a nedumerire şi cu gura căscată, tot ce-i spunea Maria Dmitrievna şi nu-i venea să-şi creadă urechilor. Logodnica adorată a prinţului Andrei, această Nataşa Rostova pe care o îndrăgise atâta altădată, să-l schimbe pe Bolkonski cu prostănacul acela de Anatol, om însurat (Pierre îi cunoştea secretul cu însurătoarea), şi să se îndrăgostească de el până într-atât, încât să accepte să fugă cu el! Asta Pierre nu putea nici s-o priceapă, nici să-şi închipuie cum de a fost cu putinţă.

Imaginea dragă a acelei Nataşe, pe care el o cunoştea de când era copilă, nu se putea asocia în sufletul lui cu imaginea nouă a josniciei, prostiei şi cruzimii ei. Îşi aduse aminte de nevastă-sa. „Toate sunt la fel”, îşi zise el, gândindu-se că nu numai lui îi fusese hărăzit de o soartă tristă să se vadă legat de o femeie josnică. Cu toate astea îi era jale până la lacrimi de prinţul Andrei şi-i părea rău de mândria lui jignită. Şi cu cât îşi compătimea mai mult prietenul, cu atât mai dispreţuitor şi chiar dezgustat se gândea la această Nataşa, care trecuse pe lângă el, adineauri, în salon, cu atitudinea aceea de demnitate rece. Nu ştia că sufletul Nataşei era plin de disperare, de ruşine şi de umilinţă, şi că nu era ea vinovată dacă pe chipul ei se ivise fără de veste expresia aceea de siguranţă de sine demnă şi severă.

— Cum să se cunune? Făcu Pierre, la cuvintele Mariei Dmitrievna. Nu se poate cununa: e gata însurat!

— Din lac în puţ! Zise Maria Dmitrievna. Halal băiat! Ia uite, ticălosul! Şi ea, care-l aşteaptă, de două zile îl aşteaptă! Măcar de n-ar mai sta să-l aştepte; trebuie să i-o spunem şi ei.

După ce află de la Pierre amănunte despre căsătoria lui Anatol şi după ce-şi vărsă tot focul în vorbe de ocară, Maria Dmitrievna îi spuse şi pentru ce-l chemase. Se temea ca nu cumva bătrânul conte, sau poate Bolkonski, care putea sosi în orice clipă, aflând de toată întâmplarea, pe care ea avea intenţia să le-o ţină ascunsă, să nu-l provoace la duel pe Kuraghin şi, de aceea, îl rugă să-i spună în numele ei cumnatului său să părăsească Moscova şi să nu îndrăznească să i se mai arate în faţa ochilor. Pierre îi făgădui aceasta, pricepând abia acum primejdia care-i ameninţa pe bătrânul conte, pe Nikolai şi pe prinţul Andrei. După ce-i spuse scurt şi cuprinzător ce vrea de la el, Maria Dmitrievna îl pofti să treacă în salon.

— Bagă de seamă, contele nu ştie nimic. Fă-te şi tu că nu ştii nimic, îi zise ea. Eu mă duc să-i spun ei că nu mai are ce aştepta. Dacă vrei, rămâi la masă, îi mai strigă Maria Dmitrievna lui Pierre.

Pierre dădu de bătrânul conte. Era tare tulburat, abătut, în dimineaţa aceea, Nataşa îi spusese că rupsese logodna cu Bolkonski.

— E prăpăd, e prăpăd, mon cher, îi spuse el lui Pierre, e prăpăd cu fetele astea când sunt departe de ochii mamei; grozav îmi pare de rău că am venit. Am să fiu sincer cu dumneata. Ai auzit, a rupt logodna fără să spună o vorbă nimănui. Ei, treacă-meargă, eu nu prea m-am bucurat niciodată de căsătoria asta. E drept, băiat bun este, nimic de zis, dar ce vrei, împotriva voinţei tatălui său n-ar fi putut fi fericiţi şi de Nataşa n-am eu grijă că rămâne nemăritată. Oricum, prea a ţinut mult logodna asta; totuşi, cum de a putut face pasul acesta, fără să întrebe nici pe tată-său, nici pe mamă-sa! Şi acum boleşte, şi Dumnezeu ştie ce o mai fi? E greu, e greu, conte, cu fetele astea, când nu-s sub ochii mamei…

Pierre îşi dădu seama cât de abătut e contele, încercă să schimbe vorba, dar contele tot la necazul lui se întorcea.

Sonia, cu faţa îngrijorată, intră în salon.

— Nataşei nu-i e tocmai bine; e în camera ei şi ar vrea să vă vadă. Maria Dmitrievna e cu dânsa şi vă roagă să veniţi şi dumneavoastră.

— Da, aşa-i, dumneata eşti bun prieten, cu Bolkonski, pesemne că o fi vrând să-i transmiţi ceva, zise contele. Ah, Doamne, Dumnezeule! Ce bine era înainte totul!

Şi, luându-şi între mâini capul cărunt, cu păr rar, contele ieşi din salon.

Maria Dmitrievna îi spusese Nataşei că Anatol era căsătorit. Nataşa nu voia s-o creadă şi pretindea confirmarea acestui lucru din gura lui Pierre însuşi. Sonia îi aduse la cunoştinţă lui Pierre acest lucru, pe coridor, în timp ce-l conducea spre odaia Nataşei.

Nataşa, palidă şi severă, şedea lângă Maria Dmitrievna şi-l întâmpină pe Pierre chiar de la uşă, iscoditoare, cu ochii arşi de febră. Nu-i zâmbi şi nu-l salută nici măcar cu o mişcare a capului; se uita la el neclintit, şi privirea ei nu spunea decât: mi-e oare prieten sau mi-e şi el duşman, ca toţi ceilalţi, când e vorba de Anatol? Pierre în sine parcă nici n-ar fi existat pentru ea.

— El ştie tot, zise Maria Dmitrievna, arătându-i-l pe Pierre Nataşei. N-are decât să-ţi spună el dacă. Am spus sau nu adevărul?

Cum se uită o fiară, rănită şi încolţită, la câinii şi la vânătorii care se apropie, aşa se uita Nataşa la ei, când la unul, când la celălalt.

— Natalia Ilinicina, începu Pierre, lăsându-şi privirea în jos şi simţindu-se cuprins de milă pentru Nataşa şi de dezgust pentru rolul pe care trebuia să-l joace el. Dacă-i adevărat sau nu, pentru dumneata trebuie să fie totuna, de vreme ce…

— Aşadar, nu-i adevărat că-i însurat?

— Ba da, e adevărat.

— E însurat, şi încă demult? Întrebă ea. Pe cuvântul dumitale de onoare?

Pierre îşi dădu cuvântul de onoare.

— E încă aici? Întrebă ea repede.

— Da, l-am văzut adineauri.

Nemaifiind pesemne în stare să vorbească, Nataşa făcu din mâini semne să fie lăsată în pace.

XX.

PIERRE NU RĂMASE LA MASĂ, ci ieşi din odaie numaidecât şi plecă. Se duse să-l caute prin oraş pe Anatol Kuraghin, la care numai cât se gândea şi-i năvălea tot sângele în inimă; simţea că-l strânge ceva de gât parcă. Nici la „dealuri”, nici în localurile cu ţigani, nici la Komoneno nu dădu de el. Pierre se duse la club. La club toate-şi urmau cursul obişnuit: vizitatorii care veniseră să ia masa stăteau grupuri-grupuri şi discutau noutăţile oraşului. Pierre schimbă cu ei saluturi. Un lacheu, care-i ştia tabieturile şi prietenii, îl salută şi-l anunţă că i-a reţinut loc în sufrageria cea mică şi că prinţul Mihail Zaharâci e în bibliotecă, dar că Pavel Timofeici nu venise încă. Unul dintre cunoscuţi îl întrebă, în mijlocul unei discuţii despre vreme, dacă a auzit de răpirea tinerei contese Rostova de către Kuraghin, răpire despre care se vorbea în oraş. Era adevărat? Pierre răspunse râzând că e o invenţie, fiindcă el chiar acum venea de la Rostovi. Apoi îi întrebă pe toţi de Anatol şi îi răspunseră, unul că nu venise încă, iar altul că avea să vină în ziua aceea la masă la club. Lui Pierre i se părea ciudat să vadă grămada asta de oameni mulţumiţi şi indiferenţi, care nu bănuiau nimic din ce se petrecea în sufletul lui. Se plimbă aşteptând prin salon până ce toţi se adunară şi, nemaiavând răbdare să-l aştepte pe Anatol, plecă acasă fără să ia masa.

Aşteptatul Anatol luase în ziua aceea masa la Dolohov şi se sfătuise cu el cum să facă să îndrepte lucrurile. I se părea neapărat necesară o întrevedere cu Nataşa Rostova. Seara se duse la soră-sa ca să pună la cale cu ea mijloacele ticluirii acestei întrevederi. Când Pierre, care cutreierase în zadar toată Moscova, se înapoie acasă, lacheul îl informă că prinţul Anatoli Vasilievici se află la contesă. Salonul contesei gemea de oaspeţi.

Pierre intră în salon, fără să-şi salute nevasta, cu care nu dăduse ochii de la înapoierea lui la Moscova (o ura în clipa aceea mai mult decât oricând) şi, văzându-l pe Anatol, se duse drept la el.

— Ah, Pierre, exclamă contesa, apropiindu-se de bărbatul ei. Nu ştii în ce situaţie e bietul Anatol al nostru…

Se opri, observând în înclinarea capului lui, în ochii lui scăpărători, în mersul lui hotărât, expresia aceea grozavă de furie şi de forţă, pe care i-o ştia şi pe care o simţise pe pielea ei după duelul cu Dolohov.

— Unde eşti dumneata, acolo e şi desfrâul şi josnicia, spuse Pierre nevestei sale. Anatol, vino cu mine, trebuie să-ţi vorbesc, urmă el în franţuzeşte.

Anatol aruncă o privire surorii sale şi se ridică supus, gata să-l urmeze.

Pierre îl apucă de braţ, îl trase spre dânsul şi dădu să iasă din cameră.

— şi vous vous permettez dans mon salon, 531 îi şuieră pe şoptite Hélene; dar Pierre, fără să-i răspundă, părăsi odaia.

Anatol mergea după el cu mersul lui obişnuit, voinicesc. Pe faţa lui se vedea însă neliniştea.

Intrând în cabinetul său, Pierre încuie uşa şi se întoarse spre Anatol, fără să-l privească.

— Ai promis contesei Rostova să te însori cu ea? Ai vrut s-o răpeşti?

— Dragul meu, răspunse Anatol în franţuzeşte (cum se desfăşura, de altfel, toată convorbirea), nu mă socot obligat să răspund la un interogatoriu făcut pe un asemenea ton.

Pierre, palid dinainte, se schimonosi la faţă de furie, îl apucă cu mâna lui mare pe Anatol de gulerul tunicii şi începu să-l zgâlţâie, până ce-l văzu schimbând feţe-feţe de spaimă.

— Când îţi spun că trebuie să-ţi vorbesc… repetă Pierre.

— Ce-i asta? Faci glume proaste? Ei? Zise Anatol, pipăindu-şi tunica acolo unde un nasture i se rupsese cu stofă cu tot.

— Eşti o secătură şi un ticălos şi nu ştiu ce mă reţine să nu-ţi zdrobesc capul, uite, cu asta, cum am chef, zise Pierre, exprimându-se artificial, fiindcă vorbea franţuzeşte. Luase în mână un presse-papier greu şi-l ridicase ameninţător, dar în aceeaşi clipă îl puse repede la loc.

— I-ai promis că ai s-o iei în căsătorie?

— Eu, eu, eu nu m-am gândit; de altfel, eu n-am promis nimic niciodată, fiindcă…

Pierre îl întrerupse.

— Ai la dumneata scrisorile ei? Le ai la dumneata? Repetă el, făcând un pas spre Anatol.

Anatol se uită la el şi duse pe loc mâna la buzunar, scoţând portofelul.

Pierre luă scrisoarea pe care i-o întinse Anatol şi, dând la o parte un scaun ce-i stătea în cale, se prăvăli pe canapea.

— Je ne serai pas violent, ne craignez rien532, îl linişti Pierre, răspunzând la un gest înfricoşat al lui Anatol. Punctul unu: scrisorile, zise el, ca şi când ar fi repetat numai pentru sine o lecţie. Al doilea, continuă el după o clipă de tăcere, ridicându-se din nou şi începând să se plimbe prin cameră, dumneata va trebui să părăseşti mâine Moscova.

— Dar cum crezi că pot să…

— Al treilea, continuă fără să-l asculte Pierre, va trebui să nu sufli niciodată nimănui nici un cuvânt despre cele întâmplate între dumneata şi contesa Rostova. De la asta nu te pot opri, ştiu, dar dacă mai ai o licărire de conştiinţă…

Pierre făcu de câteva ori, tăcut, înconjurul odăii. Anatol şedea pe scaun lângă masă şi-şi muşca, încruntat, buzele.

— Nu se poate să nu înţelegi până la urmă că, în afară de plăcerile dumitale, mai există şi fericirea şi liniştea celorlalţi. Arunci pierzaniei o viaţă de om fiindcă-ţi arde dumitale să te amuzi. Amuză-te cu femei de teapa nevestei mele; cu astea eşti în dreptul dumitale; femeile astea ştiu ce vrei de la ele şi sunt înarmate împotriva dumitale cu aceeaşi experienţă a desfrâului ca şi dumneata! Dar să promiţi unei fete că te însori cu ea… Să înşeli, să răpeşti! Nu ştiu cum de nu înţelegi că asta e la fel de infam ca şi a lovi un bătrân sau un copil!

Pierre tăcu şi se uită la Anatol, cu o privire care nu mai era furioasă, ci întrebătoare.

— Eu, asta n-o ştiu! Ce vrei? Ai? Zise Anatol, venindu-şi în fire pe măsură ce Pierre îşi biruia mânia. Eu asta n-o ştiu şi nici nu vreau să o ştiu, continuă el, fără să se uite la Pierre, cu un uşor tremur al fălcii de jos, dar mi-ai adresat cuvinte de felul lui „infam” şi altele ca ăsta, pe care eu, comme un homme d'honneur533, nu le permit nimănui.

Pierre se uită cu mirare la el, fără să fie în stare a înţelege ce voia de la dânsul.

— Deşi s-a petrecut între patru ochi, continuă Anatol, totuşi nu pot să…

— Ce-ţi veni, nu cumva-mi ceri satisfacţie? Zise Pierre în bătaie de joc.

— Cel puţin de ţi-ai retrage cuvintele! Ai? Dacă vrei să-ţi împlinesc dorinţa. Ai?

— Mi le retrag, îmi retrag cuvintele şi te rog să mă scuzi, spuse Pierre. Fără să vrea, ochii îi căzură pe nasturele smuls al tunicii lui Anatol. Îţi dau şi bani dacă ai nevoie, să ai de drum.

Anatol zâmbi. Expresia de sfială şi josnicie a acestui zâmbet, pe care o ştia şi la nevastă-sa, îl făcu pe Pierre să izbucnească.

— O, neam josnic şi fără inimă! Spuse el şi ieşi din odaie.

A doua zi, Anatol pleca la Petersburg.