XVIII.

MARIA DMITRIEVNA, GĂSIND-O pe Sonia în coridor, cu ochii plânşi, o silise să-i mărturisească totul. Punând mâna pe biletul Nataşei, după ce îl citi, Maria Dmitrievna se duse cu el în mână la Nataşa.

— Ticăloaso, neruşinato! Îi aruncase ea în obraz. Nu vreau să ascult nimic!

Împingând-o apoi pe Nataşa, care o privea mirată, dar fără nici o lacrimă în ochi, o încuiase în odaie. Dând apoi ordin rândaşului să lase să intre pe poartă pe domnii care aveau să vină în seara aceea, dar să nu-i mai lase să iasă, îi porunci lacheului să-i aducă pe aceşti domni la ea şi se instalase în salon, aşteptându-i acolo pe răpitori.

Când Gavrilo veni să-i anunţe Mariei Dmitrievna că domnii care veniseră scăpaseră cu fuga, ea, încruntându-se, se ridică de pe scaun şi se plimbă mult timp, cu mâinile la spate, gândindu-se la ce avea de făcut. Aproape de miezul nopţii îşi scoase din buzunar cheia şi se îndreptă spre camera Nataşei. Sonia tot mai stătea în coridor, plângând în hohot.

— Maria Dmitrievna, lasă-mă s-o văd, pentru Dumnezeu, te implor.

Maria Dmitrievna, fără să-i răspundă, descuie uşa şi intră. „Urât, murdar… în casa mea, ticăloasa! Mi-e milă doar de tată-său! Îşi zicea Maria Dmitrievna, silindu-se să-şi potolească mâinia. Oricât de greu mi-ar fi, am să dau poruncă să nu sufle nimeni o vorbă măcar şi am să-i ascund tot contelui.” Maria Dmitrievna, cu paşi hotărâţi, intră în odaie. Nataşa stătea întinsă pe canapea, cu faţa ascunsă în mâini, fără să facă o singură mişcare, în aceeaşi poziţie în care o lăsase Maria Dmitrievna.

— Frumos, foarte frumos! Îi zise Maria Dmitrievna. Să-ţi dai întâlnire cu amanţii în casa mea! Şi să te mai şi prefaci că nici usturoi n-ai mâncat, nici gura nu-ţi miroase. Ascultă la mine când îţi vorbesc. Maria Dmitrievna îi atinse mâna. Ascultă aici când îţi vorbesc. Te-ai făcut de râs ca cea mai de pe urmă dintre slujnice. Te-aş învăţa eu minte, dar mi-e milă de tată-tău. De la mine n-are să afle.

Nataşa nu-şi schimbă întru nimic poziţia, doar trupul începu tot să i se zguduie de plânsul mut, convulsiv, care o sufoca. Maria Dmitrievna întoarse capul spre Sonia şi se aşeză pe canapea alături de Nataşa.

— Norocul lui că mi-a scăpat; dar îl găsesc eu, îi zise ea Nataşei cu vocea ei aspră. Auzi ori nu ce-ţi vorbesc?

Şi, băgându-i mâna ei mare sub cap, o întoarse cu faţa spre dânsa. Şi pe Maria Dmitrievna, şi pe Sonia, le cuprinse mirarea văzând chipul Nataşei. Ochii îi erau scăpărători şi uscaţi, buzele strânse, obrajii căzuţi.

— Lăsaţi-mă… ce vreţi cu… mine… eu… am să mor, rosti ea, smucindu-se cu ciudă, cu toată puterea, din mâinile Mariei Dmitrievna şi-şi luă iar poziţia dinainte.

— Natalia! îi strigă Maria Dmitrievna. Îţi vreau binele! N-ai decât să stai culcată, stai aşa, dacă ai chef, nu m-ating de tine, dar ascultă-mă… N-am să-ţi mai spun cât eşti de vinovată. Ştii tu singură. Dar mâine are să vină tatăl tău, şi lui ce să-i spun? Hai?

Din nou, Nataşei începu să i se zguduie de plâns tot trupul.

— Vezi, are să afle el, află pe urmă şi fratele tău, află şi logodnicul!

— N-am nici un logodnic, l-am refuzat! Ţipă Nataşa.

— Totuna-i, continuă Maria Dmitrievna. Au să afle ei, şi ce-ţi închipui, crezi c-au să lase lucrurile aşa? Dar dacă el, tată-tău, cum îl ştiu eu, îl provoacă la duel? Uşor ţi-ar fi, ce zici?

— Ah, lăsaţi-mă, de ce mi-aţi stricat totul! De ce? De ce? Cine v-a rugat? Strigă Nataşa, ridicându-se pe canapea şi uitându-se cu ură la Maria Dmitrievna.

— Dar ce-ai fi vrut? Se răsti, cuprinsă iar de mânie, Maria Dmitrievna. Ce, te-a ţinut cineva închisă, ori ce? Cine l-a oprit să-ţi vină în casă? Cum să te fure, ca pe oricare ţigancă? Şi dacă te-ar fi furat? Ce, crezi că nu i-ar fi dat nimeni de urmă? Nici tată-tău, nici fratele, nici logodnicul? Dar e un ticălos şi un netrebnic, asta e!

— E mai bun decât voi toţi, ţipă Nataşa, ridicându-se. Dacă nu m-aţi fi împiedicat… Ah, doamne, ce-i asta, ce-i asta! Sonia, de ce? Plecaţi de aici!… Şi izbucni în plâns cu disperarea cu care-şi plâng oamenii numai durerea a cărei cauză simt că sunt ei singuri. Maria Dmitrievna începuse iar să spună ceva, dar Nataşa ţipă: Plecaţi, plecaţi de aici, toţi mă urâţi, toţi mă dispreţuiţi!

Şi se aruncă din nou pe canapea. Maria Dmitrievna mai încercă un timp să o sfătuiască şi s-o convingă pe Nataşa că trebuie ascunsă de conte toată povestea asta, că nimeni nu va afla nimic, dacă Nataşa ia hotărârea să uite totul şi să nu dea nimănui a înţelege că s-ar fi întâmplat ceva. Nataşa nu răspunse. Nu mai plângea, dar începu să tremure ca scuturată de friguri. Maria Dmitrievna îi puse sub cap o pernă, o acoperi cu două plapome, şi-i aduse cu mâna ei un ceai de tei; dar Nataşa nu-i răspunse la nici o chemare.

— Bine, las-o să doarmă, zise Maria Dmitrievna, ieşind din cameră şi închipuindu-şi că doarme.

Dar Nataşa nu dormea. Stătea cu ochii larg deschişi, palidă, şi se uita drept înaintea ei. Toată noaptea nu dormi, dar nu plânse şi nici nu vorbi cu Sonia, care se sculase de câteva ori şi venise lângă ea.

A doua zi de dimineaţă contele se înapoie, cum făgăduise, de la proprietatea lui de lângă Moscova. Era foarte bine dispus: afacerea cu cumpărătorul îi mersese şi nimic nu-l mai reţinea acum la Moscova, departe de contesă, de care i se făcuse dor. Maria Dmitrievna îl întâmpină şi-l anunţă că Nataşei îi fusese foarte rău în ajun, că trimiseseră după un doctor şi că acum se simţea mai bine. Nataşa, în dimineaţa aceea, nu ieşise din odaia ei. Cu buzele strânse şi arse de febră, cu ochii uscaţi şi obosiţi, stătea la fereastră şi urmărea neliniştită trecătorii de pe stradă, întorcându-şi zorită privirea la cei care intrau în odaie. Aştepta desigur ştiri de la el, aştepta poate să vină chiar el sau să-i scrie măcar.

Când intră contele, ea se întoarse neliniştită la auzul paşilor săi bărbăteşti, dar faţa ei luă iar expresia de răceală, şi chiar de răutate, pe care-o avusese până atunci. Nici nu se ridică măcar să-l întâmpine.

— Ce-i cu tine, îngerul tatii, eşti bolnavă? O întrebă contele.

Nataşa tăcu mai întâi o clipă.

— Da, sunt bolnavă, răspunse ea, în sfârşit.

La întrebările neliniştite ale contelui, care voia să ştie de ce arată aşa de rău şi dacă cumva s-a întâmplat ceva cu logodnicul ei, Nataşa îl asigură că nu s-a întâmplat nimic şi-l rugă să nu se îngrijoreze. Maria Dmitrievna îi confirmă contelui asigurările date de Nataşa, că nu se întâmplase nimic. Contele, judecând după aşa-zisa boală a Nataşei, după înfăţişarea răvăşită a fiicei sale şi stinghereala de pe faţa Soniei şi Mariei Dmitrievna, văzu limpede că în lipsa lui trebuie să se fi întâmplat ceva, dar îi venea aşa de greu să creadă că s-ar fi putut întâmpla ceva ruşinos copilului său cel mai iubit, şi-i erau atât de scumpe liniştea şi voia lui bună, încât alungă întrebările ce-i veneau în minte şi încercă să se convingă singur că nu se petrecuse nimic deosebit, regretând doar că din pricina bolii ei trebuiau să-şi amâne plecarea la ţară.