VIII.

RĂZBOIUL SE ÎNTEŢEA şi teatrul luptelor se apropia de graniţele Rusiei. Pretutindeni nu se auzeau decât blesteme la adresa lui Bonaparte, duşmanul neamului omenesc, în sate se mobilizau ostaşii şi se făceau recrutări noi, iar de pe teatrul de război soseau tot felul de ştiri, ca de obicei, mincinoase şi, în consecinţă, interpretate în fel şi chip.

Viaţa bătrânului prinţ Bolkonski, a prinţului Andrei şi a prinţesei Maria se schimbase mult de la 1805 încoace.

În 1806, bătrânul prinţ fusese numit printre cei opt comandanţi teritoriali ai miliţiei populare, însărcinaţi cu operaţiile de încorporare pe tot cuprinsul Rusiei. Bătrânul prinţ, deşi slăbit de vârstă, slăbiciune ce se făcuse simţită cu deosebire în vremea cât îşi crezuse fiul mort, socotise că n-are dreptul să se dea în lături de la o slujbă în care îl numise însuşi împăratul şi acest nou tărâm de activitate care i se deschidea îl însufleţea şi-i dădea puteri noi. Se ducea mereu în inspecţie în cele trei gubernii ce-i fuseseră încredinţate, îşi îndeplinea îndatoririle cu o exactitate riguroasă, până la pedanterie, se purta sever până la cruzime cu subalternii şi se amesteca în cele mai mici amănunte ale serviciului. Prinţesa Maria încetase de a mai lua lecţii de matematici cu tatăl ei şi numai dimineaţa mai intra în cabinetul tatălui însoţită de doică, împreună cu micuţul prinţ Nikolai (cum îi spunea bunicul), când bătrânul prinţ se întâmpla să fie acasă. Micul prinţ Nikolai locuia împreună cu doica sa şi cu Savişna – dădaca – în apartamentul defunctei prinţese, iar prinţesa Maria îşi petrecea cea mai mare parte din zi lângă copil, ţinându-i, pe cât era în stare, loc de mamă. Mademoiselle Bourienne părea şi ea că iubeşte cu pasiune băieţelul, şi prinţesa Maria îi lăsa adeseori prietenei sale plăcerea de a dădăci îngeraşul (cum îşi numea ea nepotul) şi de a se juca cu el.

Lângă altarul bisericii din Lâsâe Gorî, deasupra mormântului prinţesei Liza, era acum o capelă, şi în capelă familia pusese un monument de marmoră, adus din Italia, care înfăţişa un înger cu aripile desfăcute, gata să se înalţe la cer. Îngerul avea buza de sus puţin ridicată, ca şi cum ar fi fost gata să zâmbească şi, într-un rând, ieşind din capelă, prinţul Andrei şi prinţesa Maria îşi împărtăşiră impresia că faţa îngerului acestuia amintea de chipul răposatei. Dar, ceea ce era şi mai ciudat, lucru pe care prinţul Andrei nu-l mărturisi surorii sale, era că în expresia pe care artistul o dăduse întâmplător îngerului, el citea aceleaşi cuvinte de blândă dojană, pe care le citise atunci pe faţa soţiei sale moarte: „Ah, de ce mi-aţi făcut asta?”…

Curând după întoarcerea prinţului Andrei, bătrânul prinţ îi făcu fiului său parte de averea ce i se cuvenea, şi-i dădu marea moşie Bogucearovo, aflată la patruzeci de verste de Lâsâe Gorî. Parte din pricina amintirilor triste legate pentru el de Lâsâe Gorî, parte pentru că nu totdeauna era în stare să suporte caracterul tatălui său, parte şi pentru că simţea nevoia de singurătate, prinţul Andrei se mută la Bogucearovo, începu să-şi clădească acolo o locuinţă şi să-şi petreacă în ea cea mai mare parte din vreme.

După bătălia de la Austerlitz, prinţul Andrei hotărâse cu toată tăria să renunţe la cariera armelor, şi când războiul reîncepu şi toţi fură obligaţi să se înroleze, el nu mai intră în serviciul activ, ci primi un post sub ordinele tatălui său, ajutându-l la încorporarea rezerviştilor. Tatăl şi fiul păreau că-şi schimbaseră rolurile după campania din 1805. Bătrânul prinţ, însufleţit de activitatea sa, nu aştepta decât bine de la campania ce începuse; prinţul Andrei, dimpotrivă, neluând parte la război şi ascunzând în suflet regretul că nu ia parte, nu prevedea decât înfrângeri.

În ziua de 26 februarie 1807, bătrânul prinţ plecă în inspecţie, în district. Prinţul Andrei, aşa cum se întâmpla de cele mai multe ori când tatăl său lipsea, rămase la Lâsâe Gorî. Era a patra zi de când micului Nikoluşka nu-i mergea bine cu sănătatea. Vizitiii, care-l duseseră pe bătrânul prinţ în oraş, aduseseră de acolo prinţului Andrei hârtii şi diferite scrisori.

Valetul, cu scrisorile în mână, negăsindu-l pe tânărul prinţ în biroul lui, îl căută în apartamentul prinţesei Maria, dar nici acolo nu era. I se spuse că se află în odaia copilului.

— Luminăţie, vă caută Petruşa cu nişte hârtii, îi spuse una dintre fetele din casă prinţului Andrei, care şedea pe un scăunel de copil şi, încruntat, cu mâini tremurătoare, turna dintr-o sticluţă picături într-un păhărel umplut până la jumătate cu apă.

— Ce este? Întrebă el supărat şi, mâna cu sticluţa tremurându-i mai tare, turnă în păhărel picături mai multe decât era doza.

Vărsă doctoria pe jos şi mai ceru o dată apă. O slujnică îi turnă din nou în păhărel.

În odaie erau un pătuţ, două cufere, două fotolii, o masă şi o măsuţă de copil cu un scăunel, cel pe care şedea prinţul Andrei. Ferestrele erau acoperite cu perdele grele, iar pe masă ardea o lumânare pusă după un caiet de note muzicale cu scoarţe tari, ca lumina ei să nu ajungă la pătuţul copilului.

— Dragul meu, spuse către fratele ei prinţesa Maria, care stătea lângă pat, mai bine aşteptăm… mai târziu…

— Te rog lasă-mă-n pace, spui numai prostii; ai tot aşteptat şi iată unde-am ajuns, răspunse prinţul Andrei mânios, dar pe şoptite, vizibil pornit să-şi înţepe sora.

— Dragul meu, zău, mai bine să nu-l trezeşti; abia a adormit, spuse cu glas rugător prinţesa.

Prinţul Andrei se ridică şi se apropie de pătuţ în vârful picioarelor, cu păhărelul în mână.

— Zici să nu-l mai trezim? Întrebă el, nehotărât.

— Cum crezi! Adică… asta e părerea mea… dar cum crezi tu, răspunse prinţesa Maria, care părea că se sfieşte şi că-i e ruşine de părerea ei care triumfase.

Arătă apoi spre fata care-i chema în şoaptă fratele.

Era a doua noapte de când nu dormeau, nici ea, nici el, veghindu-l pe micuţul care avea fierbinţeli şi ardea ca jarul. În tot acest timp, neîncrezându-se de ajuns în medicul casei şi aşteptând altul, după care trimiseseră la oraş, încercaseră când un leac, când altul. Istoviţi de nesomn şi îngrijoraţi, îşi vărsau necazul unul asupra celuilalt, se învinovăţeau reciproc şi se certau.

— A sosit Petruşa cu hârtii de la tatăl dumneavoastră, şopti slujnica.

Prinţul Andrei ieşi.

— Ei, ce vrei? Întrebă el supărat şi, după ce ascultă ceea ce îi comunica tatăl său prin vizitiu, luă plicurile şi scrisoarea pe care i le întindea acesta şi se înapoie în odaia copilului.

— Ei, cum îi mai este? Întrebă el.

— Tot aşa; dar mai aşteaptă, pentru Dumnezeu. Karl Ivanâci spune totdeauna că somnul e leacul cel mai de preţ, şopti prinţesa Maria, oftând.

Prinţul Andrei se apropie de copil şi-i puse mâna pe căpşor. Ardea.

— Mai slăbiţi-mă cu Karl Ivanâci al vostru!

Luă păhărelul cu picăturile diluate în apă şi se apropie iar de pătuţ.

— André, nu face asta! Se rugă prinţesa Maria.

Dar el se încruntă la ea, mânios şi îndurerat, şi se aplecă asupra copilului cu paharul în mână.

— Eu vreau să i-o dăm! Spuse el. Dă-i-o tu, te rog.

Prinţesa Maria ridică din umeri, dar luă resemnată păhărelul şi, chemând dădaca, încercă să dea copilului doctoria. Micuţul începu să scâncească şi să se înece. Prinţul Andrei se încruntă, se luă cu mâinile de cap şi ieşi din odaie ca să se aşeze pe canapea, în odaia vecină.

Avea în mână scrisorile. Le desfăcu maşinal şi începu să le citească. Hârtia albastră, cu scrisul mare, prelung, al bătrânului prinţ, care folosea pe alocuri prescurtări, îi vestea următoarele: „Chiar în clipa de faţă, am primit printr-un curier o ştire cu totul îmbucurătoare, numai de-ar fi adevărat! Benigsen a repurtat o victorie, deplină, se pare, asupra lui Napoleon, la Eylau. La Petersburg se umflă toţi în pene, iar decoraţiile curg, cu nemiluita, în armată. Cu toate că e neamţ, îl felicit. Comandantul de la Korcevo, un oarecare Handrikov, nu pot pricepe ce face: nici până acum nu mi-a trimis suplimentul de proviant şi de oameni. Repede-te îndată până la el şi spune-i că-i tai capul dacă într-o săptămână nu am totul aici. Despre bătălia de la Preussisch-Eylau am mai primit veşti şi de la Petenka, mi-a scris, a luat şi el parte – totul este adevărat. Când nu-şi vâră nasul cine nu se cade să-şi vâre nasul, până şi un neamţ îl bate pe Buonaparte. Se spune că fuge în mare dezordine. Vezi, repede-te fără zăbavă la Korcevo şi execută-mi ordinele!”

Prinţul Andrei oftă şi desfăcu alt plic. Erau două foiţe acoperite cu scrisul mărunt al lui Bilibin. Le împături fără să le citească şi străbătu din nou cu ochii scrisoarea tatălui său, care se încheia cu cuvintele: „Vezi, repede-te fără zăbavă la Korcevo şi execută-mi ordinele!” „Ba, să am iertare, nu mă duc până nu se îndreaptă copilul”, îşi spuse el şi, apropiindu-se de uşă, aruncă o privire înăuntru. Prinţesa Maria era tot lângă pătuţ şi legăna încet copilul.

„Ce lucru neplăcut îmi mai scrie?” căuta să-şi amintească prinţul Andrei conţinutul scrisorii tatălui său. Da, victoria alor noştri asupra lui Bonaparte, care se-ntâmplă tocmai acum, când eu nu-s în armată. Da, da, soarta îşi bate joc de mine… ei, n-au decât, să le fie într-un ceas bun!”… şi începu să citească scrisoarea lui Bilibin, scrisă în limba franceză. O citea fără să reţină nici jumătate din ce citea, dar o citea, numai ca să pună capăt măcar câteva clipe gândurilor care de atâta vreme îl frământau, chinuindu-l, tot aceleaşi şi iar aceleaşi.

IX.

BILIBIN SE GĂSEA ACUM în calitate de membru al corpului diplomatic la cartierul general al armatei şi, deşi scria în limba franceză, cu glume şi întorsături de frază franţuzeşti, descria campania cu acea îndrăzneală proprie numai ruşilor de a se autojudeca şi autoironiza. Se plângea că faimoasa „discreţie” diplomatică îl chinuia şi spunea că era fericit să ştie că are în prinţul Andrei un corespondent de nădejde, faţă de care putea să-şi verse tot năduful ce i se adunase în suflet picătură cu picătură, câtă vreme fusese martor la cele ce se petreceau în armată. Scrisoarea era veche, dinaintea bătăliei de la Preussisch-Eylau.

„Depuis nos grands succes d'Austerlitz vous savez, mon cher prince, scria Bilibin, que je ne quitte plus les quartiers généraux. Décidément, j'ai pris le gout de la guerre, et bien m'en a pris. Ce que j'ai vu ces trois mois est incroyable.

Je commence ab ovo. L'ennemi du genre humain, comme vous savez, s'attaque aux Prussiens. Les Prussiens sont nos fideles alliés, qui ne nous ont trompés que trois fois depuis trois ans. Nous prenons fait et cause pour eux. Mais il se trouve que l'ennemi du genre humain ne fait nulle attention a nos beaux discours, et, avec sa maniere impolie et sauvage, se jette sur les Prussiens sans leur donner le temps de finir la parade commencée, en deux tours de main les rosse a plate couture et va s'installer au palais de Potsdam.

„J'ai le plus vif désir, écrit le Roi de Prusse a Bonaparte, que V. M. soit accueillie et traitée dan mons palais d'une maniere qui lui soit agréable, et c'est avec empressement que j'ai pris a cet effet toutes les mesures que les circonstances me permettaient. Puissé-je avoir réussi!” Les généraux prussiens se piquent de politesse envers les Français et mettent bas les armes aux premieres sommations.

Le chef de la garnison de Glogau, avec dix mille hommes, demande au Roi de Prusse ce qu'il doit faire s'il est sommé de se rendre?… Tout cela est positif.

Bref, espérant en imposer seulement par notre attitude militaire, il se trouve que nous voila en guerre pour tout de bon, et ce qui est plus, en guerre sur nos frontieres avec et pour le Roi de Prusse. Tout est au grand complet, il ne nous manque qu'une petite chose, c'est le général en chef. Comme il s'est trouvé que les succes d'Austerlitz auraient pu etre plus décisifs, şi le général en chef eut été moins jeune, on fait la revue des octogénaires et, entre Prosorofsky et Kamensky, on donne la préférence au dernier. Le général nous arrive en kibik a la maniere de Souvoroff, et est accueilli avec des acclamations de joie et de triomphe.

Le 4 arrive le premier courrier de Pétersbourg. On apporte les malles dans le cabinet du maréchal qui aime a faire tout par lui-meme. On m'appelle pour aider a faire le triage des lettres et prendre celles qui nous sont destinées. Le maréchal nous regarde faire et attend les paquets qui lui sont adressés. Nous cherchons – il n'y en a point. Le maréchal devient impatient, se met lui-meme, a la besogne et trouve les lettres de l'Empereur pour le comte T., pour le prince V. et autres. Alors le voila qui se met dans une de ses coleres bleues. Il jette feu et flamme contre tout le monde, s'empare des lettres, les décacheté et lit celles de l'Empereur adressées a d'autres. „A, aşa se poartă cu mine! N-are încredere! Aha, a pus să fiu urmărit! Bine! Ieşiţi afară!” Et il écrit le fameux ordre du jour au général Benigsen.424 „Sunt rănit şi nu pot să încalec, prin urmare nu pot nici să comand armata. Dumneata ţi-ai adus corpul de armată înfrânt, ce-a mai rămas din el adică, la Pultusk: aici el este descoperit, fără lemne şi fără furaje, aşa că trebuie să ne îngrijim de toate acestea şi, după cum aţi raportat ieri chiar dumneavoastră contelui Bukshoewden, trebuie să ne gândim la o retragere spre graniţa noastră, ceea ce veţi executa chiar astăzi.” „După atâtea drumuri câte am bătut, écrit-il a l'Empereur425, m-am ales cu o nouă rosătură de şa care, pe lângă cele vechi, mă împiedică cu desăvârşire să încalec şi să comand o armată atât de importantă, din care cauză am predat comanda generalului imediat inferior mie, contele Bukshoewden, încredinţându-i serviciile respective şi tot ce ţine de ele şi sfătuindu-l, dacă rămâne fără hrană, să se retragă cât poate mai mult înăuntrul Prusiei, căci hrană nu mai e decât pentru o zi, şi în unele regimente nu mai e deloc, după cum m-au informat comandanţii de divizie Ostermann şi Sedmoreţki, iar mujicilor li s-a luat tot ce aveau. Cât despre mine, până la însănătoşire voi rămâne în spitalul din Ostrolenka. În privinţa numărului celor care zac acolo, aduc la augusta voastră cunoştinţă, printr-un raport special, că dacă armata mai zăboveşte în condiţiile actuale de bivuacare încă cincisprezece zile, până la primăvară nu ne va mai rămâne nici un om sănătos.

Îngăduiţi să se retragă la ţară bătrânul care, oricum, şi-a pierdut gloria, fiindcă n-a putut împlini marele şi slăvitul destin pentru care a fost ales. Preamilostiva învoire o voi aştepta aici, la spital, ca să nu joc rolul de furier în loc de comandant în faţa armatei. Plecarea mea din armată nu va pricinui nici cea mai mică vâlvă, căci doar nu pleacă decât un orb din armată. Oameni ca mine sunt mii şi mii în Rusia.”

Le maréchal se fâche contre l'Empereur et nous punit tous; n'est-ce pas que c'est logique!

Voila le premier acte. Aux suivants, l'intéret et le ridicule montent, comme de raison. Apres le départ du maréchal, il se trouve que nous sommes en vue de l'ennemi, et qu'il faut livrer bataille. Boukshoewden est général en chef par droit d'ancienneté mais le général Benigsen n'est pas de cet avis; d'autant plus qu'il est lui, avec son corps, en vue de l'ennemi, et qu'il veut profiter de l'occasion d'une bataille, „aus eigener Hand”, comme disent les Allemands. Il la donne. C'est la bataille de Poultouske, qui est censée etre une grande victoire, mais qui, a mon avis, ne l'est pas du tout. Nous autres pékins avons, comme vous savez, une tres villaine habitude de décider du gain ou de la perte d'une bataille. Celui qui s'est retiré apres la bataille, l'a perdue, voila ce que nous disons, et a ce titre nous avons perdu la bataille de Poultousk. Bref, nous nous retirons apres la bataille, mais nous envoyons un courier a Pétersbourg, qui porte les nouvelles d'une victoire et le général ne cede pas le commandement en chef a Boukshoewden, espérant recevoir de Pétersbourg, en reconnaissance de sa victoire, le titre de général en chef. Pendant cet interregne, nous commençons un plan de manoeuvres excessivement intéressant et original. Notre but ne consiste pas, comme il devrait l'etre, a éviter ou a attaquer l'ennemi; mais uniquement a éviter le général Boukshoewden, qui, par droit d'ancienneté, serait notre chef. Nous poursuivons ce but avec tant d'énergie, que meme en passant une riviere qui n'est pas guéable, nous brulons les ponts pour nous séparer de notre ennemi, qui, pour le moment n'est pas Bonaparte, mais Boukshoewden. Le général Boukshoewden a manqué d'etre attaqué et pris par des forces ennemies supérieures, a cause d'une de nos belles manoeuvres qui nous sauvait de lui. Boukshoewden nous poursuit – nous filons. A peine passe-t-il de notre côté de la riviere, que nous repassons de l'autre. A la fin, notre ennemi Boukshoewden nous attrappe et s'attaque a nous. Les deux généraux se fâchent. Il y a meme une provocation en duel de la part de Boukshoewden et une attaque d'épilepsie de la part de Benigsen. Mais, au moment critique, le courrier, qui porte la nouvelle de notre victoire de Poultousk, nous apporte de Pétersbourg notre nomination de général en chef, et le premier ennemi, Boukshoewden, est enfoncé: nous pouvons penser au second, a Bonaparte. Mais ne voila-t-il pas qu'a ce moment se leve devant nous un troisieme ennemi, c'est la pravoslavnica oştire qui demande a grands cris du pain, de la viande, des souchary, du foin – que sais-je! Les magasins sont vides, les chemins impracticables. La pravoslavnica se met a la maraude, et d'une maniere dont la derniere campagne ne peut vous donner la moindre idée. La moitié des régiments forme des troupes libres, qui parcourent la contrée en mettant tout a feu et a sang. Les habitants sont ruinés de fond en comble, les hôpitaux regorgent de malades, et la disette est partout. Deus fois le quartier général a été attaqué par des troupes de maraudeurs et le général en chef a été obligé lui-meme de demander un bataillon pour les chasser. Dans une de ces attaques on m'a emporté ma malle vide et ma robe de chambre. L'Empereur veut donner le droit a tous les chefs de divisions de fusiller les maraudeurs, mais je crains fort que cela n'oblige une moitié de l'armée de fusiller l'autre.”426

Prinţul Andrei parcurse la început scrisoarea doar din ochi, dar în curând, pe măsură ce citea, cele ce-i comunica Bilibin (deşi ştia în ce măsură putea să-l creadă) îl interesau din ce în ce mai mult. Ajuns la pasajul acesta, mototoli scrisoarea şi o aruncă. Nu ceea ce citise în ea îl supărase, ci faptul că viaţa de acolo, străină de el, putea să-l tulbure. Închise ochii, se frecă pe frunte cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să îndepărteze orice preocupare în legătură cu cele citite, şi trase cu urechea la ce se petrecea în odaia copilului. Deodată, i se păru că de dincolo de uşă se aude un zgomot ciudat. Frica puse stăpânire pe el; se temu să nu i se fi întâmplat ceva copilului în timpul cât citise scrisoarea. Se apropie în vârful picioarelor de uşa odăii şi o deschise.

În clipa când intră, văzu că dădaca, speriată, ascundea ceva de el şi că prinţesa Maria nu mai era lângă pătuţ.

— Dragul meu, i se păru că aude din spatele lui şoapta deznădăjduită a prinţesei Maria.

Aşa cum se întâmplă adesea după nopţi lungi de veghe şi emoţii prelungite, o teamă nebună îl cuprinse; îi trecu prin cap că micuţul murise. Tot ce vedea şi auzea i se părea doar o confirmare a acestei temeri.

„Totul s-a sfârşit”, îşi zise el, şi o sudoare rece îi îmbroboni fruntea. Se apropie de pătuţ disperat, încredinţat că-l va găsi gol şi că dădaca ascunsese trupul mort al copilului. Trase perdelele şi mult timp ochii săi speriaţi, rătăciţi, nu putură distinge copilul. În sfârşit, îl văzu. Băieţaşul, rumen, cu braţele şi picioarele desfăcute, se întinsese de-a curmezişul pătucului, lăsându-şi capul jos, lângă pernă, şi în somn buzele lui mici parcă sugeau; respira regulat.

Văzându-şi băiatul, prinţul Andrei se bucură atâta, de parcă l-ar fi pierdut şi-l regăsea. Se aplecă şi, aşa cum îl învăţase soră-sa, încercă să constate, lipindu-şi buzele de faţa lui, dacă are sau nu febră. Fruntea gingaşă a micuţului era jilavă; îi puse mâna pe cap: şi părul îi era ud, atât de tare asudase. Nu numai că nu murise, dar se vedea acum limpede că şi criza trecuse şi că era pe cale de vindecare. Îi venea să îmbrăţişeze, să strângă la piept, sa sărute făptura asta mică, plăpândă dar nu îndrăznea s-o facă. Stătea aplecat asupra copilului şi nu-şi lua ochii de la capul, mânuţele şi picioruşele, ale căror forme se ghiceau prin învelitoare. În preajmă-i se auzi un foşnet şi sub pologul pătuţului se arătă o umbră. El nu se uită cine era şi nu-şi dezlipi ochii de pe chipul copilului, lacom să-i audă respiraţia regulată. Umbra era a prinţesei Maria, care se apropiase cu paşi neauziţi de pătuţ, ridicase pologul şi îl lăsase la loc în urma ei. Fratele ei, fără să o vadă, o ghici şi-i întinse mâna. Ea i-o luă şi i-o strânse.

— E asudat, spuse prinţul Andrei.

— Veneam să ţi-o spun.

Copilul se mişcă uşor în somn; zâmbi şi-şi freca lin fruntea de pernă.

Prinţul Andrei se uită la sora sa. În semiîntunericul de sub polog, ochii ei strălucitori sclipeau şi mai tare decât de obicei, scăldaţi în lacrimi de bucurie. Prinţesa Maria se întinse spre fratele ei şi-l sărută, ţinându-se cu mâinile uşurel de pologul pătucului. Îşi făcură unul altuia semn să tacă şi mai rămaseră un timp în lumina slabă de sub polog, ca şi cum n-ar fi vrut să se despartă de lumea asta mică, înăuntrul căreia ei trei se simţeau izolaţi de tot restul universului. Prinţul Andrei fu cel dintâi care se smulse de lângă pătuţ, zburlindu-şi părul de perdeaua pologului: „Da, numai el mi-a mai rămas!” îşi spuse în gând şi oftă.

X.

CURÂND DUPĂ INTRAREA SA în frăţia masonilor, Pierre plecă în gubernia Kiev, unde avea cei mai mulţi iobagi, ducând cu sine îndrumări scrise cu privire la felul cum trebuia să-şi desfăşoare acţiunile de binefacere pe moşiile sale.

Ajuns la Kiev, chemă la administraţia domeniilor lui pe toţi vătafii şi le explică intenţiile şi dorinţele sale. Le spuse că se vor lua nemijlocit măsuri pentru eliberarea tuturor ţăranilor iobagi şi că, până atunci, ţăranii să nu mai fie împovăraţi de munci, că femeile şi copiii nu trebuie să mai fie scoşi la lucru, că ţăranilor trebuie să li se dea ajutoare, că pedepsele trebuiesc folosite cu scopul de a îndrepta pe om şi în nici un caz nu sunt admise cele corporale şi că pe fiecare moşie trebuiesc înfiinţate spitale, aziluri şi şcoli. O parte dintre vătafi (erau acolo şi simpli logofeţi care abia dacă-şi puteau scrie numele) ascultau înspăimântaţi, crezând că înţelesul vorbelor acestora nu putea fi altul decât că tânărul conte îşi arăta astfel nemulţumirea faţă de proasta lor administraţie şi de furtişagurile lor; alţii, după ce le trecu frica dintâi, făcură haz pe seama cuvintelor sale rostite cu stângăcie, cum nu mai auziseră până atunci; mai erau şi unii, a treia categorie, care găsiră o mulţumire în a asculta cum le vorbeşte stăpânul; iar alţii câţiva, a patra categorie, cei mai isteţi, printre care şi administratorul principal, înţeleseră după discursul acesta cam cum vor trebui să se poarte pe viitor cu stăpânul lor, ca să-şi poată atinge scopul.

Administratorul principal se arătă însufleţit de o mare înţelegere pentru aceste intenţii ale lui Pierre, dar îi atrase atenţia că, pe lângă aceste mari reforme, ar fi neapărat nevoie să se mai ocupe îndeobşte şi de treburile moşiilor, care nu prea mergeau strălucit.

Cu toată averea sa imensă de conte Bezuhov, care de când intrase pe mâna lui îi aducea, pe cât se spunea, un venit anual de cinci sute de mii de ruble, Pierre se simţea mult mai puţin bogat decât pe vremea când îşi primea regulat cele zece mii de ruble ale lui de la răposatul conte. În linii generale, el îşi făcea despre buget cam următoarea imagine: circa optzeci de mii de ruble se plăteau, pentru toate proprietăţile, Consiliului tutelar; întreţinerea proprietăţii de lângă Moscova, a casei de la Moscova şi a prinţeselor costa cam treizeci de mii de ruble; vreo cincisprezece mii se duceau pentru pensii şi tot atât pentru instituţii de binefacere; pentru întreţinerea contesei se trimiteau o sută cincizeci de mii; procente la datorii se plăteau vreo şaptezeci de mii; aproximativ zece mii costase în ultimii doi ani construcţia unei biserici începute; restul, cam o sută de mii de ruble, se cheltuiau nici el singur nu ştia cum, şi nu era an aproape în care să nu fie nevoit a se împrumuta. Pe lângă acestea, în fiecare an, administratorul principal îi scria, ba de vreun incendiu, ba de o secetă, ba de nevoile de reparaţii la ateliere şi fabrici. Astfel că prima sarcină care îi revenea lui Pierre era tocmai aceea pentru care avea mai puţin decât pentru orice altceva pe lume aplicaţie şi pregătire: grija afacerilor.

Pierre lucra zilnic cu administratorul principal. Îşi dădea seama însă că ceea ce lucra el nu ducea mai departe nici cu un pas treburile. Simţea că aşa-zisul lui lucru n-avea nici o legătură cu gospodărirea propriu-zisă, că treburile tot încurcate rămâneau şi că nu depindea de el să le facă să meargă mai bine. Pe de o parte, administratorul principal îi înfăţişa situaţia sub cea mai neprielnică lumină, arătându-i lui Pierre necesitatea de a plăti înainte de toate datoriile şi de a spori numărul braţelor de muncă din pricina noilor lucrări, ceea ce Pierre nu admitea; pe de altă parte, Pierre cerea să se treacă numaidecât la eliberarea iobagilor, la care administratorul opunea necesitatea de a plăti mai întâi datoria către Consiliul tutelar, aşa că îndeplinirea grabnică a dorinţei contelui nu era cu putinţă.

Administratorul nu spunea că eliberarea iobagilor e un lucru cu totul imposibil; ca să poată fi însă îndeplinit, el propunea vânzarea pădurilor din gubernia Kostroma, vânzarea pământurilor din sud şi din Crimeea. Dar toate aceste operaţii administratorul avea grijă să le prezinte ca fiind legate de procese atât de complicate, de ridicări de sechestre, de petiţii, rezoluţii ş.a.m.d., încât Pierre se zăpăcea şi nu mai putea răspunde decât: „Da, da, aşa să faci!”

Nu avea hotărârea omului practic, care să-i dea putinţa să se apuce fără zăbavă de lucru, şi de aceea nu-i plăcea să se ocupe de gospodărie, ci se străduia doar să se prefacă, de ochii administratorului, preocupat de toate treburile acestea. Administratorul îşi dădea la rândul său toată osteneala să treacă în faţa contelui drept un om conştient că treburile acestea, care stăpânului îi vor aduce numai foloase, lui îi vor căşuna numai bătaie de cap.

În Kiev, oraş mare, Pierre îşi găsi cunoscuţi; cei care nu-l cunoşteau se grăbiră să-i facă cunoştinţă şi să salute cordial, în noul-sosit, pe marele bogătaş şi pe cel mai de vază proprietar din toată gubernia. Ispitele, legate de slăbiciunea pe care şi-o recunoscuse şi la primirea sa în lojă ca fiind cea mai de căpetenie, începură să-l hărţuiască atât de nemilos, încât Pierre nu li se mai putu împotrivi. Din nou, zile după zile, săptămâni şi luni din viaţă, Pierre şi le pierdu ocupat numai cu serate, mese, zaiafeturi şi baluri, care nu-i mai dădeau răgaz să se dezmeticească, întocmai ca pe vremuri la Petersburg. În locul vieţii noi pe care nădăjduise s-o ducă, Pierre îşi petrecea viaţa ca şi până atunci, numai că în alt decor.

Din cele trei prescripţii masonice, îşi dădea seama bine că pe aceea care recomanda masonului să fie o pildă ele viaţă morală n-o putuse îndeplini şi că, dintre cele şapte virtuţi, îi lipseau cu desăvârşire două: bunele moravuri şi dragostea de moarte. Se mângâia însă cu faptul că împlinea altă prescripţie: însănătoşirea neamului omenesc şi că putea dovedi alte virtuţi: iubirea aproapelui, şi mai ales, dărnicia.

În primăvara anului 1807, Pierre hotărî să se întoarcă la Petersburg. În drum avea de gând să treacă pe la toate proprietăţile sale şi să se convingă personal ce anume se îndeplinise din tot ce poruncise el şi să vadă în ce stare se aflau acum oamenii pe care Dumnezeu i-i încredinţase şi pe care se străduia să-i fericească.

Administratorul principal, care vedea toate reformele tânărului conte ca pe nişte aiureli păgubitoare nu numai pentru el şi pentru conte, dar chiar şi pentru ţărani, era destul de viclean ca să facă unele concesii. Continuând să prezinte acţiunea de eliberare a ţăranilor ca fiind cu neputinţă de dus la capăt, dispusese construirea de mari clădiri pentru şcoli, spitale şi azile pe fiecare moşie, şi organizase, pretutindeni pe unde urma să treacă stăpânul său, primiri, nu dintr-acelea solemne şi pompoase, care să nu-i placă lui Pierre, ci cu caracter religios, procesiuni de recunoştinţă, cu icoane, cu pâine şi sare, adică tocmai aşa cum – pe cât îşi cunoştea el stăpânul – trebuiau să fie ca să-l impresioneze şi să-l amăgească.

Primăvara din părţile de miazăzi ale ţării, călătoria tihnită şi singurătatea zilelor când străbătea iute drumuri în trăsura sa vieneză, avură o înrâurire binefăcătoare asupra lui Pierre. Moşiile, pe la care până atunci nici nu dăduse, erau una mai frumoasă decât cealaltă; ţăranii păreau pretutindeni trăiţi în belşug şi arătau o recunoştinţă mişcătoare faţă de toate binefacerile de care aveau parte. Pretutindeni i se făceau primiri care, deşi îl puneau în încurcătură, îl bucurau totuşi în adâncul sufletului. Într-un loc, mujicii îi ieşiră înainte cu pâine şi sare şi cu icoana sfinţilor Petru şi Pavel, cerându-i îngăduinţa ca, în cinstea sfinţilor hramului său şi în semn de dragoste şi de mulţumire pentru binefacerile ce-i covârşeau, să ridice pe socoteala lor un nou altar bisericii. În altă parte îl întâmpinară femei cu prunci la sân, mulţumindu-i pentru că le scutise de munci grele. Pe a treia moşie îl primi preotul cu crucea în mână, înconjurat de copiii pe care, din bunătatea contelui, îi învăţa azbuchea şi religia. Pe toate proprietăţile sale, Pierre văzu cu ochii ridicându-se clădiri de piatră, unele gata, altele încă în lucru, toate după acelaşi plan şi destinate spitalelor, şcolilor, azilelor, care în scurtă vreme trebuiau să se deschidă. Pretutindeni, Pierre nu avu de citit din partea administratorilor decât condici cu numărul zilelor de clacă reduse faţă de trecut şi ascultă mişcătoarele vorbe de recunoştinţă ale delegaţiilor de ţărani, gătiţi cu caftane albastre.

Numai că Pierre nu ştia că, acolo unde-i ieşiseră înainte cu pâine şi sare şi-i ceruseră voie să ridice un altar sfinţilor Petru şi Pavel, era în fiecare an un târg de vară, un iarmaroc, tocmai de sfântul Petru; că la altar se începuse demult lucrul, pe cheltuiala mujicilor bogaţi din sat, aceiaşi care îl întâmpinaseră, şi că nouă zecimi dintre mujicii localnici erau săraci lipiţi pământului. Nu ştia că scutirea de corvezi a femeilor cu copii sugaci, poruncită de el, nu le folosea, fiindcă munceau acum mult mai greu la ele acasă. Nu ştia nici că preotul, care-i ieşise întru întâmpinare cu crucea în mână, îi împovăra pe mujici cu dări în folosul său, că părinţii îşi dăduseră plângând copiii la învăţătură şi că şi-i răscumpăraseră pe urmă pe bani grei. Nu ştia că acele clădiri de piatră, prevăzute în plan, erau ridicate cu braţele oamenilor săi şi nu făceau decât să sporească numărul zilelor de clacă ale ţăranilor, reduse numai pe hârtie. Nu ştia că acolo unde administratorul, potrivit dorinţei sale, îi arătase în condici micşorarea cu o treime a obrocului, boierescul sporise cu jumătate. De asta şi rămase Pierre încântat de călătoria pe moşiile sale, de asta reveni la dispoziţia filantropică cu care plecase din Petersburg şi de asta îi scria fratelui său îndrumător, cum îl numea el pe marele maestru, scrisori entuziaste.

„Ce uşor e, ce puţine sforţări ne trebuiesc pentru a face atât de mult bine, îşi zicea Pierre, şi cât de puţin ne îngrijim de acest lucru!”

Era fericit de recunoştinţa ce i se arăta, dar se simţea stânjenit atunci când devenea obiectul ei. Această recunoştinţă îi aducea aminte cât ar fi el în stare să facă mai mult pentru aceşti oameni simpli şi de omenie.

Administratorul principal, un om destul de mărginit, dar tare şiret, îl înţelegea foarte bine pe conte, om inteligent, dar naiv, şi-l juca pe degete; ajunsese să facă din el jucăria lui şi, dându-şi repede seama de efectul ce-l aveau asupra lui Pierre primirile dibaci puse la cale, începu cu şi mai multă tărie să-l convingă de imposibilitatea şi, mai ales, de inutilitatea eliberării ţăranilor, care şi aşa erau pe deplin fericiţi.

În străfundul tainic al sufletului său, Pierre era de acord cu administratorul că era greu să-şi închipuie cineva oameni mai fericiţi decât ţăranii de pe moşiile sale şi că, odată liberaţi, Dumnezeu ştie ce avea să-i mai aştepte; dar rămânea totuşi, deşi nu din toată inima, la ideea lui pe care o socotea justă. Administratorul făgădui să depună toate sforţările pentru îndeplinirea voinţei contelui, fiind încredinţat că acesta nu numai că nu va putea niciodată controla dacă se iau toate măsurile pentru vânzarea pădurilor şi a proprietăţilor în vederea achitării datoriei către Consiliul tutelar, dar că, de bună seamă, nici nu se va interesa vreodată şi nici prin gând nu-i va trece că toate clădirile ridicate stau goale şi că ţăranii dau şi acuma muncă şi bani, tot ceea ce dădeau şi altor stăpâni, adică tot ceea ce puteau ei da.