XI.

ÎNTORCÂNDU-SE DIN CĂLĂTORIA lui în sud, în cea mai fericită dispoziţie sufletească, Pierre îşi împlini vechea dorinţă de a-l vizita pe prietenul său Bolkonski, pe care nu-l mai văzuse de doi ani.

Moşia Bogucearovo era situată într-o regiune de şes, puţin atrăgătoare, cu câmpuri întinse şi cu păduri de molifţi şi de mesteceni, tăiate pe alocuri şi pe alocuri netăiate. Curtea boierească se afla la capătul satului, întins de-a lungul drumului mare, într-un crâng de pini înalţi şi tineri, dincolo de heleşteul săpat de curând şi umplut cu apă, pe marginile căruia iarba nu avusese încă timpul să crească.

Curtea boierească era alcătuită dintr-o ogradă cu diferite acareturi, grajduri, baie, un pavilion şi un conac boieresc de piatră, cu frontonul semicircular, încă în construcţie. În jurul casei era o grădină proaspăt răsădită. Gardul şi poarta erau noi şi trainice; sub un şopron se vedeau două pompe de incendiu şi o saca vopsită în verde; aleile erau drepte, podeţele trainice şi cu parmaclâcuri solide. Pecetea bunei orânduieli şi a spiritului gospodăresc era întipărită peste tot. Argaţii întâlniţi, întrebaţi de Pierre unde locuieşte prinţul, îi arătară un mic pavilion nou, chiar pe malul iazului. Bătrânul Anton, fostul diadka427 al prinţului Andrei, îi dădu lui Pierre ajutor să coboare din trăsură şi-i spuse că prinţul e acasă, după care-l petrecu într-o mică săliţă curată.

Pe Pierre îl surprinse modestia casei mici, dar curate, după strălucitorul lux în care-şi văzuse ultima dată prietenul, la Petersburg. Se grăbi să intre în salonaş, în care lucrările de stuc nu erau încă gata şi mirosea a lemn de brad, şi voi să treacă mai departe, dar Anton, mergând în vârful picioarelor, i-o luă repede înainte şi ciocăni la o uşă.

— Cine-i? Răsună o voce aspră, neprietenoasă.

— Avem un musafir, răspunse Anton.

— Roagă-l să aştepte! Se auzi zgomotul unui scaun dat la o parte.

Pierre se apropie cu paşi repezi de uşă şi în prag se întâlni piept în piept cu prinţul Andrei, care-i ieşea înainte şi care-i păru posomorât şi îmbătrânit. Pierre îl îmbrăţişă, îşi scoase ochelarii, îl sărută pe amândoi obrajii şi-l măsură de aproape.

— La asta nu mă aşteptam! Sunt foarte bucuros, zise prinţul Andrei.

Pierre nu zise nimic; se uită cu mirare la prietenul său, fără să-şi poată lua ochii de la el. Era surprins de schimbarea pe care o vedea la prinţul Andrei. Îi vorbise, ce-i drept, prieteneşte, cu zâmbetul pe buze şi pe chip, dar privirea îi era stinsă şi lipsită de viaţă şi, cu toată sforţarea lui vădită, prinţul Andrei nu-i putea reda strălucirea de voie bună şi de bucurie. Nu faptul că-şi găsi prietenul slăbit, palid şi maturizat îl uimi pe Pierre şi-l făcu să se simtă la început oarecum înstrăinat, până se mai obişnui, cu privirea asta, ci mai ales cuta de pe frunte, ce spunea limpede că era frământat de unul şi acelaşi gând.

Aşa cum se întâmplă totdeauna când se revăd prietenii după un timp îndelungat, Pierre şi Andrei aveau să-şi spună fel de fel de lucruri, şi convorbirea mult timp nu putu ieşi din faza întrebărilor şi răspunsurilor scurte în legătură cu fapte, asupra cărora fiecare dintre ei ştia că mai aveau multe de adăugat. În sfârşit, convorbirea începu să mai zăbovească puţin la chestiunile mai importante atinse înainte, la evenimentele ultimilor ani, la planurile lor de viitor, la călătoria lui Pierre şi la preocupările sale, la război şi la celelalte. Deprimarea şi frământarea, surprinse de Pierre de la început în privirea prinţului Andrei, se manifestau acum şi mai puternic în zâmbetul cu care-i asculta cuvintele, mai cu seamă atunci când Pierre aduse cu însufleţire şi voioşie vorba de cele petrecute şi de planurile lui de viitor. Era ca şi cum prinţul Andrei ar fi dorit, dar nu-i stătea în putinţă, să ia parte la ele. Pierre începu să-şi dea seama că nu erau la locul lor în faţa prinţului Andrei nici entuziasmul, nici visurile, nici nădejdile de fericire şi de bine. Se simţi stingherit să-i împărtăşească ideile sale noi, masonice, îndeosebi acelea care-i fuseseră confirmate şi reînnoite în cuget de ultima lui călătorie. Se reţinu, de teamă să nu pară naiv; dar în acelaşi timp îl cuprinse o dorinţă nestăvilită de a-i arăta cât mai curând prietenului său că era acum cu totul alt om, cu totul alt Pierre, mai bun decât acela pe care prinţul îl cunoscuse la Petersburg.

— Nu pot să-ţi spun prin câte am trecut de când nu ne-am văzut. Nici eu singur nu m-aş putea recunoaşte.

— Da, ne-am schimbat mult, mult de tot, de atunci, răspunse prinţul Andrei.

— Dar dumneata, întrebă Pierre, ce planuri ai?

— Planuri? Repetă ironic prinţul Andrei. Planurile mele? Făcu el, mirat parcă de înţelesul unui asemenea cuvânt. Cum vezi, mă instalez, clădesc, vreau să mă mut aici cu totul, până la anul…

Pierre se uită, tăcut şi atent, la chipul îmbătrânit al lui Andrei.

— Nu, eu te întrebam… urmă Pierre, dar prinţul Andrei îl întrerupse:

— Dar ce să vorbim de mine…, mai bine spune-mi tu, povesteşte-mi călătoria ta şi tot ce ai făcut tu pe moşiile tale!

Şi Pierre începu să-i vorbească de tot ce realizase pe moşiile sale, silindu-se cât putu mai bine să ascundă contribuţia sa personală la îmbunătăţirile acestea. Prinţul Andrei i-o luă de câteva ori înainte, ca şi cum tot ce spunea Pierre că făcuse ar fi fost o poveste veche, demult ştiută, şi de aceea nu numai că nici nu-l urmărea cu interes, dar parcă îl asculta chiar oarecum stingherit.

Pierre nu se simţea prea la largul lui şi chiar începu să-l apese societatea prietenului său. Tăcu.

— Ştii ce, dragul meu, spuse prinţul Andrei, care se vedea că e şi el încurcat şi stânjenit faţă de musafirul său, eu aici sunt numai în trecere, am venit doar ca să supra veghez lucrările. Astăzi mă întorc la soră-mea. Am să-ţi fac cunoştinţă cu ea. Dar parcă o cunoşti, zise el, cu gândul vădit de a-şi întreţine musafirul, cu care nu se mai vedea având ceva comun. Plecăm după-prânz. Şi acum, ce zici? Vrei să-mi vezi conacul?

Ieşiră şi-şi trecură vremea vorbind până la prânz despre noutăţile politice şi despre cunoştinţele lor comune, ca nişte oameni prea puţin apropiaţi unul de altul. Oarecare însufleţire şi interes arătă prinţul Andrei numai atunci când fu vorba de noul lui conac şi de clădirile pe care şi le ridica, dar şi aici, în mijlocul discuţiei, în timp ce-i descria lui Pierre de pe schele viitoarea împărţire a casei, se opri deodată:

— De altfel, nu-i nimic interesant în toate astea; hai să stăm la masă şi s-o pornim apoi la drum.

În timpul mesei, veni vorba de căsătoria lui Pierre.

— Am fost foarte mirat când am auzit, mărturisi prinţul Andrei.

Pierre roşi, aşa cum roşea ori de câte ori se pomenea de căsnicia lui, şi spuse grăbit:

— Am să-ţi spun eu odată cum s-a întâmplat. Dar să ştii că totul s-a sfârşit, şi pentru totdeauna.

— Pentru totdeauna? Se miră prinţul Andrei. Nimic nu-i pentru totdeauna.

— Dar nu ştii poate cum s-a sfârşit! De duel ai auzit?

— Da, ai trecut şi prin asta.

— De un singur lucru mulţumesc lui Dumnezeu: că nu l-am omorât pe omul acela, mai zise Pierre.

— De ce? Întrebă prinţul Andrei. A ucide un câine turbat e chiar o faptă bună.

— Nu, nu e bine să ucizi un om, nu e drept…

— De ce nu e drept? Repetă prinţul Andrei. Ce e drept şi ce nu e drept nu-i e dat omului să judece. Oamenii s-au înşelat de când e lumea şi se vor înşela veşnic; şi nu se înşală niciodată mai rău decât atunci când au de cântărit ce este drept şi ce nu este.

— Nedrept este ceea ce face altuia rău, afirmă Pierre, simţind cu bucurie că, pentru întâia oară de la venirea sa, prinţul Andrei se însufleţea şi începea să vorbească, ceea ce-l făcu şi mai dornic să-i împărtăşească pricina care-l făcea să fie aşa cum era acum.

— Dar cine-ţi spune ţie ce anume e rău pentru altul? Întrebă el.

— Ce e rău? Ce e rău? Zise Pierre. Ştim doar cu toţii ce e rău pentru fiecare dintre noi.

— Da, ştim, dar răul acesta, pe care-l ştiu ca fiind rău pentru mine, eu nu-l pot face altui om, spuse prinţul Andrei, însufleţindu-se tot mai mult şi încercând să-i arate, pesemne, lui Pierre noul său fel de a vedea lucrurile. Mai departe spuse în franţuzeşte: Je ne connais dans la vie que deux maux bien réels: c'est le remords et la maladie. Il n'est de bien que l'absence de ces maux.428 A trăi pentru sine, evitând doar aceste două rele: iată toată înţelepciunea mea de astăzi.

— Dar iubirea aproapelui, dar jertfa de sine? Spuse Pierre. Nu, nu pot fi de acord cu dumneata! A trăi numai pentru a nu face rău, pentru a nu avea remuşcări, e prea puţin. Am dus şi eu o viaţă ca asta, am trăit numai pentru mine şi mi-am irosit viaţa. De-abia acum, când trăiesc, sau cel puţin îmi dau osteneala (se corectă Pierre, din modestie) să trăiesc pentru alţii, de-abia acum înţeleg fericirea de a trăi. Nu, nu sunt de acord cu dumneata şi, de altfel, nici dumneata nu crezi ceea ce spui.

Prinţul Andrei se uita la Pierre tăcut şi zâmbea ironic.

— Bine, ai s-o cunoşti pe sora mea, prinţesa Maria. O să vă potriviţi de minune, spuse el. Poate că în ce te priveşte ai dreptate, continuă el după o scurtă tăcere, dar fiecare trăieşte în felul său; tu ai trăit numai pentru tine şi zici că în felul acesta erai cât p-aci să-ţi prăpădeşti viaţa şi că n-ai aflat fericirea decât atunci când ai început să trăieşti pentru alţii. Iar eu am făcut experienţa contrarie. Am trăit pentru glorie. (Şi, ce e gloria? Tot dragoste de alţii, dorinţa de a face ceva pentru ei, dorinţa de a fi lăudat de ei.) Aşadar, am trăit şi eu pentru alţii, şi nu numai că era să-mi pierd viaţa, dar chiar mi-am pierdut-o cu totul. De când trăiesc însă numai pentru mine, sunt mai liniştit.

— Cum aşa, cum trăieşti numai pentru tine? Întrebă Pierre, aprinzându-se. Dar fiul tău, dar sora ta, dar tatăl tău?

— Ei sunt tot eu, nu alţii, spuse Andrei, dar ceilalţi, aproapele, le prochain429 cum spuneţi voi, tu şi cu prinţesa Maria, sunt izvorul principal al tuturor rătăcirilor şi relelor. Le prochain, asta-nseamnă mujicii tăi din ţinutul Kiev, cărora vrei să le faci bine.

El se uită la Pierre ironic şi sfidător. Era limpede că-l zădăra.

— Glumeşti, răspunse Pierre, însufleţindu-se din ce în ce mai tare. Ce rătăcire, ce rău poate fi în faptul că am dorit (deşi n-am îndeplinit decât prea puţin şi destul de prost), că am dorit să fac bine şi am mai şi făcut câte ceva? Ce rău poate aduce faptul că nişte oameni nefericiţi, mujicii noştri, oameni la fel ca şi noi, trăind şi murind fără altă idee despre Dumnezeu şi despre adevăr decât slujbele şi rugăciunile pe care nu le înţeleg, vor învăţa să-şi însuşească mângâietoarele credinţe în viaţa de apoi, în răsplata faptelor bune şi rele, în pacea sufletului? Ce rău, şi ce rătăcire găseşti în faptul că, fiindu-mi atât de uşor să le dau ajutor, pun doctori şi spitale la îndemâna celor care, lipsiţi îndeobşte de ajutor, mor cu zile, şi că înfiinţez aziluri de bătrâni? Şi nu-i oare o adevărată fericire, o fericire neîndoielnică, să dai dreptul la odihnă unui mujic sau unei femei împovărate de copii – oameni care n-au nici zi, nici noapte răgaz să-şi tragă sufletul? Continuă Pierre, grăbit şi încurcându-se puţin în vorbă. Asta am făcut eu, deşi modest şi în măsură neîndestulătoare; şi nu numai că n-ai să mă poţi convinge că tot ce-am făcut nu-i bine, dar n-ai să mă poţi face să cred nici măcar că ai putea fi de altă părere. Dar, ceea ce e mai important, întări Pierre, este că eu ştiu, şi o ştiu foarte sigur, că bucuria de a face binele e singura adevărată fericire a vieţii.

— Da, dacă aşa pui problema, atunci e altceva, replică prinţul Andrei. Eu îmi construiesc o casă, sădesc o grădină, iar tu întemeiezi spitale. Şi într-un fel, şi într-altul îţi poţi găsi un mijloc de a-ţi trece timpul. Cât despre ce e drept şi ce e bine, să lăsăm să judece asta acela care ştie să judece totul, nu noi. Tu, cum văd eu, ai însă poftă de discuţii, adăugă el. Bine, fie! Se ridicară de la masă şi ieşiră în cerdac, care ţinea loc de balcon.

— Fie, să discutăm atunci, îşi urmă prinţul Andrei gândul. Vorbeşti de şcoli, continuă el, îndoind un deget în palmă, de poveţe şi de atâtea altele, cu alte cuvinte vrei să-l ridici, zise el, arătând pe un mujic care, trecând prin faţa lor, îşi scosese căciula, vrei să-l ridici din starea lui animalică şi să-i insufli cerinţe de ordin moral, dar credinţa mea este că singura fericire posibilă este fericirea animalică, de care tu vrei să-l lipseşti. Eu îl invidiez, iar tu vrei să-l aduci la starea mea, fără să-i dai mijloacele mele. În al doilea rând, tu mai spui: să-i uşurăm munca. După mine însă, munca fizică e pentru el o necesitate, o condiţie de existenţă tot atât de imperioasă cum este pentru mine sau pentru tine munca intelectuală. Tu nu poţi să nu gândeşti. Eu mă culc pe la trei noaptea; mă năpădesc gândurile şi nu pot adormi; mă răsucesc în aşternut şi nu aţipesc până a doua zi dimineaţa, şi asta numai pentru că gândesc şi nu pot face altfel, aşa cum el nu poate să nu grape ori să nu cosească; altminteri, se duce la cârciumă, sau se îmbolnăveşte. După cum eu n-aş putea suporta groaznica lui muncă fizică şi aş muri într-o săptămână, tot aşa el n-ar putea suporta inactivitatea mea fizică, s-ar îngrăşa şi ar muri. Al treilea… ce naiba mai spuneai?

Prinţul Andrei îşi îndoi şi al treilea deget.

— A, da, spitalele, medicamentele. Să zicem că-l loveşte damblaua şi trage să moară; dar tu vii, îi iei sânge şi-l scapi. Va mai trăi, calicit, încă zece ani şi va fi o povară pentru toţi. Mult mai bine şi mai simplu s-ar fi încheiat pentru el totul dacă murea. Se nasc alţii; şi-aşa sunt prea mulţi! Cel puţin, dacă ţi-ar părea rău că pierzi în el un muncitor, aşa cum privesc eu lucrurile, dar tu vrei să-l lecuieşti doar din dragoste pentru el. Şi lui numai de asta nu-i arde. Şi apoi, ce idee să crezi că medicina a putut vreodată vindeca pe cineva! De omorât, asta da! Rosti el, încruntându-se mânios şi întorcându-şi faţa de la Pierre.

Prinţul Andrei îşi exprima gândurile atât de tăios şi cu atâta precizie, încât se vedea limpede că nu o dată se gândise la asta; vorbea repede şi cu vădită plăcere, ca un om care nu mai avusese demult prilej să stea cu cineva de vorbă şi privirea i se aprindea tot mai mult, pe măsură ce ideile lui dădeau pe faţă mai multă deznădejde.

— Ah, e îngrozitor, îngrozitor! Exclamă Pierre. Nu pricep însă cum se mai poate trăi cu asemenea idei. Am trecut şi eu prin clipe ca astea; nu e mult de atunci, la Moscova şi în drum spre moşii; dar pe atuncea mă simţeam în aşa hal de abătut, încât parcă nici nu mai trăiam; totul mă dezgusta… în primul rând eram dezgustat de mine însumi. Când sunt aşa, nici nu-mi vine să mănânc, sau să mă spăl… Nu tot aşa-i şi cu dumneata?

— Cum să nu te speli? E nehigienic, îi răspunse prinţul Andrei. Dimpotrivă, trebuie să cauţi să-ţi faci viaţa cât mai plăcută cu putinţă. Trăiesc şi nu sunt eu de vină că trăiesc; aşa că ar trebui să căutăm a trăi cât mai bine cu putinţă, până la moarte, fără să facem nimănui vreun rău…

— Dar ce te face să ai asemeneai gânduri? Ai să înţepeneşti, n-ai să mai mişti un deget n-ai să mai întreprinzi nimic…

— Şi aşa nu ne lasă în pace viaţa! Aş fi foarte bucuros să pot să nu fac nimic; dar iată, pe de o parte îţi cade pe cap câte o însărcinare: nobilimea de aici mă-nvredniceşte cu titlul de mareşal al ei, cinste de care abia cu mare greutate m-am putut scutura. Nu-i puteam face să înţeleagă că nu-i în firea mea să fiu blajin şi şters cum se cere unui om în situaţia asta. Pe urmă mai e şi casa, pe care trebuie să mi-o construiesc ca să-mi am şi eu un colţ al meu unde să mă simt liniştit! Şi acuma, ca să le pună vârf la toate, rechiziţiile.

— De ce nu te întorci în armată?

— După Austerlitz! Rosti prinţul Andrei posomorât. Nu, foarte mulţumesc! Mi-am dat cuvântul să nu mai rămân în rândurile armatei ruse operative, şi nu mai intru. Nici dacă ar ajunge Bonaparte aici, la Smolensk şi ar ameninţa Lâsâe Gorî, nici atunci n-aş mai intra în armata rusă. Aşadar, cum îţi spuneam! Continuă prinţul Andrei, potolindu-se. Acuma, cu rechiziţiile: tata e comandantul suprem al districtului al treilea teritorial şi singurul mijloc de a scăpa de armată este pentru mine să rămân pe lângă dânsul.

— Aşadar, eşti în serviciu?

— În serviciu.

Şi tăcu o clipă.

— Atunci, de ce eşti în serviciu?

— Iată de ce. Tatăl meu e unul dintre cei mai de seamă oameni ai veacului său. Îmbătrâneşte, însă, şi n-aş putea spune că e crud, dar are un temperament mult prea energic. E de speriat cât de adânc i-a intrat în obişnuinţă să aibă puteri nelimitate, şi aceste puteri nelimitate i-au şi fost date acum de suveran în calitate de comandant suprem al rechiziţiilor. Acum două săptămâni, dacă soseam eu cu două ore mai târziu la Iuhnov, ar fi spânzurat un funcţionar, povesti prinţul Andrei, zâmbind. Mă aflu deci în armată fiindcă nimeni, afară de mine, n-are nici o influenţă asupra tatălui meu şi fiindcă pot, în felul acesta, să-l împiedic din când în când de la fapte de care mai târziu s-ar căi.

— Ei, vezi?!

— Da, mais ce n'est pas comme vous l'entendez430, continuă prinţul Andrei. N-am avut şi n-am nici acum urmă de milă pentru tâlharul acela de conţopist, care şterpelise nişte cizme de la mobilizaţi; aş fi fost chiar foarte mulţumit să-l văd spânzurat, dar mi-a fost milă de tata – adică tot de mine însumi.

Prinţul Andrei se însufleţea din ce în ce mai mult. Ochii îi ardeau febril, cât timp îşi dădu osteneala să-i dovedească lui Pierre că în acţiunea lui nu fusese nici un fel de dorinţă de a face bine aproapelui.

— Iată, tu vrei să dai libertate ţăranilor, continuă el. Asta-i foarte bine, dar nu pentru tine (tu, mi-nchipui că n-ai ucis în bătaie oameni şi n-ai trimis pe nimeni în Siberia), şi cu atât mai puţin e bine pentru ţărani. Pe ei poţi să-i şi stâlceşti în bătăi, poţi să-i calci în picioare, sau să-i trimiţi în Siberia, cred că e totuna pentru dânşii. În Siberia, ţăranul continuă să-şi ducă viaţa de vită cu care s-a deprins, rănile i se-nchid de la sine şi e tot atât de fericit cum era şi-nainte. Dar e nevoie de eliberarea ţăranilor pentru cei care se prăbuşesc moralmente, care adună remuşcări peste remuşcări şi, căutând să-şi înnăbuşe aceste remuşcări, sfârşesc prin a-şi înăspri sufletul şi ajung la prăbuşire morală, din pricină că au puterea de a pedepsi pe drept şi pe nedrept. Iată de cine mi-e milă şi pentru cine aş dori eu eliberarea ţăranilor. Poate că tu n-ai avut prilejul să vezi, dar eu am văzut oameni de treabă care, crescuţi în această tradiţie a puterii nelimitate, odată cu vârsta – când devin mai irascibili – se fac cruzi şi brutali, îşi dau seama de meteahna lor, dar, neputându-se stăpâni, se simt din ce în ce mai nenorociţi.

Prinţul Andrei spuse toate acestea cu atâta însufleţire, încât Pierre îşi zise, fără să vrea, că gândurile acestea îi veneau fără doar şi poate de la tatăl său. Nu-i răspunse nimic.

— Aşadar, iată de ce-mi pare mie rău: de demnitatea omenească, de linştea conştiinţei, de puritatea ei, şi nu de spinările şi scăfârliile ţăranilor, pe care oricât le-ai stâlci în bătaie şi le-ai rade, tot spinări vor rămâne şi tot ţeste.

— Nu, nu, de o mie de ori nu! Niciodată nu voi putea fi de părerea dumitale, spuse Pierre.