XII.

SEARA, PRINŢUL Andrei şi Pierre se urcară în trăsură şi porniră spre Lâsâe Gorî. Prinţul Andrei, uitându-se la Pierre, întrerupea din când în când tăcerea, manifestându-şi buna dispoziţie.

Arătându-i ogoarele, îi vorbea de îmbunătăţirile aduse pe moşia lui.

Pierre tăcea, posomorât, răspundea monosilabic şi părea cufundat în gânduri.

Îl frământa gândul că prietenul său e nefericit, că e pe o cale greşită, că nu cunoaşte adevărata lumină şi că el, Pierre, trebuie să-i vină într-ajutor, să-l îndrume şi să-l pună iar pe picioare. Dar, de îndată ce-şi formula cum şi ce anume să-i vorbească, presimţea că prinţul Andrei îi va răsturna toată doctrina cu un singur cuvânt, cu un singur argument, şi se temea să înceapă, se temea să nu supună zeflemelei ceea ce avea el mai sfânt şi mai scump pe lume.

— Cum poţi gândi aşa cum gândeşti? Începu deodată Pierre, lăsând capul în piept ca un taur gata să împungă. De ce gândeşti aşa? Dumneata n-ar trebui să gândeşti aşa!

— Despre ce anume? Întrebă prinţul Andrei cu mirare.

— Despre viaţă, despre rosturile omului pe lume. Nu se poate! Şi eu am gândit tot aşa şi m-a salvat ştii ce? Masoneria! Nu, nu zâmbi! Masoneria nu este, aşa cum am crezut şi eu, o sectă religioasă, bazată pe un ritual, masoneria e ceva cu mult mai desăvârşit: este expresia unică şi cea mai înaltă a tot ce e mai bun în umanitate, a ceea ce e veşnic în om.

Şi începu să-i explice prinţului Andrei masoneria, aşa cum o înţelegea el.

Îi spuse că masoneria este învăţătura creştinismului, eliberat de cătuşele statului şi ale bisericii, doctrina egalităţii, a fraternităţii şi a iubirii dintre oameni.

— Numai venerabila noastră fraternitate masonică are un sens real în viaţă, tot restul nu e decât vis, spuse Pierre. Trebuie să-nţelegi, dragă prietene, că în afară de această uniune, tot restul lumii e plin de minciună şi nedreptate, şi admit că pentru un om inteligent şi bun nu mai e nimic altceva de făcut decât să-şi ducă viaţa aşa ca dumneata, dându-şi doar osteneala să nu dăuneze celorlalţi. Dar însuşeşte-ţi principiile noastre de bază, intră în frăţia noastră, încredinţează-mi-te şi lasă-te condus de noi, şi te vei simţi numaidecât, aşa cum m-am simţit şi eu, o verigă din marele lanţ nevăzut, al cărui început se pierde în înaltul cerului, încheie Pierre.

Prinţul Andrei tăcea, uitându-se drept înaintea lui, şi asculta cele ce-i spunea Pierre. În câteva rânduri, cum huruitul trăsurii îl împiedica să audă, el îi ceru lui Pierre să repete cuvintele care îi scăpaseră. După licărirea deosebită ce i se aprinsese în ochi şi după tăcerea prinţului Andrei, Pierre înţelesese că vorbele nu-i fuseseră zadarnice, că prinţul Andrei n-avea de gând să-l întrerupă şi nici să râdă de cuvintele lui.

Ajunseră la un râu revărsat, pe care nu puteau să-l treacă decât pe un pod plutitor. Până să se pregătească trăsura şi caii pentru trecere, ei păşiră pe bac.

Prinţul Andrei, sprijinit în coate de parapetul bacului, privea tăcut în jos la apa care strălucea până departe, în razele apusului de soare.

— Ei, ce crezi despre toate astea? Întrebă Pierre. De ce taci?

— Ce cred eu? Te-am ascultat. Toate bune, zise prinţul Andrei. Dar tu zici: intră în frăţia noastră, şi noi îţi vom arăta scopul vieţii, şi rostul omului, şi legile ce conduc lumea. Care noi? Nişte simpli oameni. Cum puteţi voi şti totul? De ce numai eu singur nu pot vedea ce vedeţi voi? Voi vedeţi cu putinţă domnia binelui şi a adevărului pe pământ; eu n-o văd.

Pierre îl întrerupse.

— Crezi în viaţa viitoare? Întrebă el.

— În viaţa viitoare? Repetă prinţul Andrei, dar Pierre nu-i dădu răgaz să răspundă şi luă repetarea cuvintelor lui drept un răspuns negativ, mai ales că-i cunoştea prinţului Andrei convingerile de ateu, de altădată.

— Spui că nu poţi vedea domnia binelui şi a adevărului pe pământ. Nici eu n-am văzut-o şi nici nu poate fi văzută, dacă socotim că odată cu viaţa noastră totul se sfârşeşte. Pe pământ, tocmai pe acest pământ (Pierre arătă spre câmp) nu există adevăr, totul e minciună şi răutate; dar în univers, în întregul univers, împărăţia adevărului e o realitate; noi, acum, suntem copiii pământului, dar în veşnicie suntem odrasle ale universului întreg. Nu simt eu, oare, în adâncul sufletului meu, că sunt o părticică din acest imens tot armonios? Oare în această uriaşă, fără de număr, mulţime de făpturi, în care se face simţită dumnezeirea – sau forţa supremă – cum vrei să-i spui, nu simt eu că nu sunt decât o verigă, o treaptă între fiinţele inferioare şi cele superioare? Şi dacă văd, dacă văd limpede această scară care duce de la plantă la om, atunci pentru ce-aş presupune că scara asta se sfârşeşte cu mine şi nu duce mai departe, tot mai departe? Simt nu numai că nu pot să dispar, aşa cum nimic nu dispare în univers, dar şi că voi exista întotdeauna, şi că am existat de-a pururi. Simt că în afară de mine şi deasupra mea trăiesc spirite şi că nu se poate să nu existe în astă lume un adevăr.

— Da, asta-i doctrina lui Herder, spuse prinţul Andrei, dar nu asta mă poate convinge, dragul meu. Viaţa şi moartea, iată ce mă convinge! Te convinge faptul că vezi legată o fiinţă scumpă de tine, faţă de care te-ai făcut vinovat de ceva şi nădăjduiai să te justifici (vocea începu să-i tremure şi-ntoarse capul); şi, dintr-o dată, făptura asta începe să sufere, se chinuieşte şi încetează de a mai exista… De ce? Nu se poate să nu existe un răspuns! Şi eu cred că răspunsul există! Iată ce convinge, iată ce m-a convins, spuse prinţul Andrei.

— Ei da… ei da, desigur, încuviinţă Pierre, nu susţin şi eu acelaşi lucru?

— Nu. Eu spun numai că de necesitatea vieţii viitoare ne conving nu argumentele, ci împrejurarea că fiinţa omenească, cu care mergi în viaţă mână în mână, dispare dintr-o dată acolo în neant, iar tu rămâi singur în faţa acestui abis şi-ţi aţinteşti ochii în străfundurile lui. Şi eu mi-am aţintit privirile-n abis…

— E totuna! Atunci ştii că este un acolo şi că acolo este cineva! Acolo e viaţa viitoare, şi acel cineva e Dumnezeu.

Prinţul Andrei nu răspunse. Trăsura şi caii erau trecuţi demult pe malul celălalt şi înhămaţi la loc, iar la orizont soarele asfinţise pe jumătate. Îngheţul serii aşternea pojghiţe pe apa băltoacelor înstelate, dar, spre uimirea lacheilor, a vizitiilor şi a păzitorilor podului, Pierre şi Andrei tot mai stăteau pe bac şi discutau.

— Dacă există Dumnezeu şi există viaţa viitoare, atunci există şi adevăr, şi virtute; iar fericirea supremă a omului constă în silinţa de a le atinge. Trebuie să trăim, spuse Pierre, trebuie să iubim, trebuie să credem că trăim nu numai acum şi nu numai pe acest petec de pământ, dar că am trăit şi că vom trăi de-a pururi, acolo, în acest tot (şi Pierre arătă spre cer).

Prinţul Andrei continua să stea sprijinit cu coatele de balustrada bacului şi, ascultând la spusele lui Pierre, nu-şi lua ochii de la sclipirile roşietice ale soarelui răsfrânt în apele albăstrii ale râului ieşit din matcă. Pierre tăcu. Liniştea era desăvârşită. Bacul trăsese demult la mal doar valurile râului îi loveau cu zgomot slab fundul, şi prinţului Andrei i se păru că plescăitul lor acompania ca un refren vorbele lui Pierre: „E adevărat, crede”.

Prinţul Andrei oftă şi se uită duios, cu ochi strălucitori, de copil, la chipul îmbujorat al lui Pierre, care stătea timid în faţa prietenului său şi-l privea cu respect.

— Ei, dacă ar fi aşa! Spuse el. Dar hai să ne urcăm în trăsură, adăugă prinţul Andrei şi, trecând de pe bac pe mal, îşi ridică ochii la cerul spre care îi arătase Pierre; şi, pentru întâia dată după Austerlitz, văzu iar înaltul cerului veşnic, pe care-l văzuse odinioară, pe când zăcea întins pe câmpia de la Austerlitz, şi simţi, cu bucurie dureroasă, că în suflet i se trezeşte ceva de multă vreme adormit, ceva frumos, care era tot ce avea mai bun în el. Sentimentul acesta se topi de îndată ce prinţul Andrei păşi din nou pe făgaşul vieţii lui de fiecare zi; dar acum ştia că sentimentul acesta, pe care nu era în stare să-l dezvolte, era în el viu. Întâlnirea cu Pierre a însemnat pentru prinţul Andrei o epocă în care-şi începea o nouă existenţă lăuntrică, deşi viaţa exterioară pe care o ducea era aceeaşi.