XIII.
SE ÎNNOPTA CÂND PRINŢUL Andrei şi Pierre ajunseră la intrarea principală a casei din Lâsâe-Gorî. Pe când trăsura se apropia de casă, prinţul Andrei, zâmbind, îi atrase lui Pierre atenţia asupra forfotei ce se iscase la poarta de din dos. O bătrână încovoiată, cu nişte desagi în spinare, şi un bărbat de statură mijlocie, îmbrăcat în negru şi cu plete lungi, văzând trăsura care intra în curte, o zbughiră înapoi spre poartă. Două femei se luară după ei şi, toţi patru, speriaţi, întorcând mereu capul spre trăsură, alergară spre intrarea laterală.
— Sunt „oamenii lui Dumnezeu”, protejaţii Maşei, îl lămuri prinţul Andrei. Ne-au luat drept tata. Ăsta e singurul lucru în care ea-şi îngăduie să nu i se supună; el a dat ordin să-i gonească, dar ea îi primeşte iar pe oamenii ăştia ciudaţi.
— Dar ce sunt aceşti „oameni ai lui Dumnezeu”? Întrebă Pierre.
Prinţul Andrei nu mai apucă să-l lămurească. Le ieşiră înainte servitorii şi el îi întrebă unde era tatăl său şi dacă avea să vie curând.
Bătrânul prinţ era dus la oraş şi-l aşteptau să se întoarcă din clipă în clipă.
Prinţul Andrei, după ce-l conduse pe Pierre în apartamentul totdeauna pregătit pentru el în casa bătrânului său tată, trecu singur în odaia copilului.
— Să mergem la sora mea, spuse prinţul Andrei, venind înapoi la Pierre. N-am văzut-o încă nici eu; se ascunde acum, căci stă cu „oamenii lui Dumnezeu”. Treaba ei! Are să se simtă stingherită, dar ai să-i poţi vedea în sfârşit, pe aceşti „oameni ai lui Dumnezeu”. Cest curieux, ma parole.431
— Qu'est-ce que c'est que432 „oamenii lui Dumnezeu”? Întrebă Pierre.
— Ai să vezi numaidecât…
Prinţesa Maria se ruşină într-adevăr când intrară ei şi obrajii i se acoperiră de pete roşii. În odaia ei plăcută, cu icoane şi candele, şedea în rând cu ea, pe canapea, în faţa unui samovar, un tinerel cu nas lung şi cu plete, îmbrăcat în rasă călugărească.
În fotoliu lângă ea şedea o bătrânică slabă şi zbârcită, cu o expresie blândă ca de copil.
— André, pourquoi ne pas m'avoir prevenue? 433 spuse prinţesa Maria cu o dojană blândă în glas, aşezându-se în faţa pelerinilor, ca o cloşcă în faţa puilor.
— Charmée de vous voir. Je suis tres contente de vous voir434 îi spuse ea lui Pierre, în timp ce el îi săruta mâna. Îl cunoştea de copil, şi prietenia lui cu Andrei ca şi nefericirea încercată în căsătorie, şi mai ales înfăţişarea lui blândă şi deschisă, o făceau să-l simpatizeze. Îşi aţintise asupra lui minunaţii ei ochi luminoşi şi părea că-i spune: „Ţin mult la dumneata, dar, te rog, să nu râzi de ai mei”. După cuvintele de bun venit, luară toţi loc pe scaune.
— A, şi Ivanuşka e aici, spuse prinţul Andrei, şi arătă zâmbind spre tânărul pelerin.
— André! Spuse rugător prinţesa Maria.
— Il faut que vous sachiez que c'est une femme435, îi destăinui Andrei lui Pierre.
— André, au nom de Dieu436, repetă prinţesa Maria.
Se vedea că atitudinea ironică a prinţului Andrei faţă de pelerini şi apărarea pe care le-o lua zadarnic prinţesa Maria erau lucruri obişnuite, demult statornicite în relaţiile dintre frate şi soră.
— Mais, ma bonne amie, spuse prinţul Andrei, vous devriez au contraire m'etre reconnaissante de ce que j'explique a Pierre votre intimité avec ce jeune homme437.
— Vraiment? 438 spuse Pierre, îmboldit de curiozitate, uitându-se prin ochelari, cu interes şi fără urmă de zeflemea (fapt pentru care prinţesa Maria fu deosebit de recunoscătoare) la Ivanuşka; acesta, înţelegmd de cine era vorba, se uita cu ochi şireţi când la unul, când la altul.
Prinţesa Maria se îngrijorase cu totul fără temei pentru oamenii ei. Aceştia nu se sfiiră câtuşi de puţin. Bătrâna, stând liniştită în fotoliul ei, cu privirea în pământ, trăgea totuşi cu coada ochiului la noii-veniţi şi-şi răsturnase paharul cu fundul în sus pe farfurioară, cu bucăţica de zahăr începută lângă el, aşteptând să i se mai dea ceai. Ivanuşka, sorbind din farfurioară, se uita pe sub sprâncene la cei doi bărbaţi, cu ochi de femeie vicleană.
— Unde-ai fost? La Kiev? O întrebă prinţul Andrei pe bătrână.
— Fost, maică, răspunse bătrâna care avea mare chef de vorbă. M-am învrednicit, chiar de ziua naşterii Domnului să mă împărtăşesc din mâna cuvioşilor părinţi cu sfintele şi cereştile taine. Acum vin de la Koliazino, maică. Mare minune s-a săvârşit acolo…
— Şi Ivanuşka e cu dumneata?
— Eu de unul singur umblu, milostivule, îi răspunse Ivanuşka, dându-şi osteneala să vorbească cu glas gros. Cu Pelagheiuşka m-am întâlnit numai în Iuhnov…
Pelagheiuşka îşi întrerupse tovarăşul. Avea poftă să povestească ea cele văzute.
— La Koliazino, maică, s-a săvârşit o minune mare!
— Niscaiva moaşte noi? Întrebă prinţul Andrei.
— Ajunge, Andrei, interveni prinţesa Maria. Nu mai povesti, Pelagheiuşko.
— Da' de ce, maică, de ce să nu povestesc? Mi-e drag, că e om bun. Alesul lui Dumnezeu! S-a milostivit de mine, mi-a dat zece ruble şi-l ţin minte. Cum m-am văzut la Kiev, numa' ce-mi spuse Kiriuşa, blajinul, adevărat om al lui Dumnezeu umblă desculţ şi iarna, şi vara: ce umbli, zice, după potcoave de cai morţi, du-te la Koliazino, că acolo s-a ivit o icoană făcătoare de minuni, a Preasfintei născătoare de Dumnezeu. Şi cum aud eu de una ca asta, îmi şi iau rămas-bun de la cuvioşi şi pe-aici ţi-e drumul…
Toţi tăceau. Numai femeia întoarsă din hagialâc vorbea domol, trăgând cu zgomot aer în piept.
— Şi n-apuc bine s-ajung, maică, că tot norodul, care dincotro-mi spunea: s-a săvârşit minune mare. Preasfintei născătoare de Dumnezeu îi picură stropi de mir din obrăjori…
— Bine, bine, ai să povesteşti mai pe urmă, o întrerupse prinţesa Maria, roşind.
— Daţi-mi voie s-o întreb, interveni Pierre. Ai văzut cu ochii dumitale? O întrebă el.
— Cum nu, maică, cu ochii mei, m-am învrednicit. Aşa lucire era pe faţa ei, ca o lumină din cer, şi din obrăjorul ei, al Maicii Domnului, uite-aşa picură, picură întruna stropi…
— Păi asta-i curată înşelătorie! Observă cu naivitate Pierre, care ascultase cu atenţie vorbele bătrânei.
— Ah, maică, auzi-l ce-a putut rosti! Se îngrozi Pelagheiuşka, uitându-se la prinţesa Maria, ca şi cum ar fi aşteptat de la ea un ajutor.
— Aşa păcălesc ei poporul, repetă Pierre.
— Doamne Isuse Christoase, făcu, închinându-se, baba. Vai, nu mai vorbi aşa, măicuţă! Tot aşa, iaca, era un ghinărar; n-a crezut şi a spus: „Călugării vă-nşală”. Şi cum a rostit asta, pe loc a şi orbit. Şi-n somn i s-a arătat Maica Domnului din Peciora şi i-a spus: „Crede în mine şi eu te voi tămădui”. Şi numai iaca prinde el a se ruga: „Duceţi-mă, făceţi-vă pomană şi duceţi-mă la ea!” Ce-ţi spun eu e adevărul adevărat; am văzut cu ochii mei. L-au adus pe el, pe orb, drept la sfânta icoană; s-a apropiat de ea, a căzut în genunchi şi a zis: „Dezleagă-mă, că-ţi dau, zice, tot, cu ce m-a miluit ţarul”. Am văzut cu ochii mei, maică, iaca-aşa ardea o stea pe icoană. Şi ce să-ţi spun, i-a venit la loc vederea! Nu vorbi aşa, că-i păcat! Te bate Dumnezeu, îi spuse ea cu dojană în glas lui Pierre.
— Dar cum de-a nimerit steaua pe icoană? Întrebă Pierre.
— Cum adică, au avansat-o pe Maica Domnului la gradul de general? Se amestecă prinţul Andrei, zâmbind.
Pelagheiuşka păli deodată şi-şi lovi palmele una de alta.
— Maică, maică, vorbeşti cu păcat, doar ai copil! Se văicări ea, şi faţa ei, din galbenă cum era, se făcu roşie-aprins. Maică, ce-ţi ieşi din gură. Iartă-l, Doamne! Şi-şi făcu semnul crucii. Doamne, iartă-l! Măicuţă, ce-i asta? o întrebă ea pe prinţesa Maria.
Se ridică şi, aproape plângând, începu să-şi strângă desaga. Îi era, se vede, şi groază, şi ruşine că putuse primi milă de la o casă în care se puteau rosti astfel de vorbe, şi-i părea rău că trebuia să renunţe acum la binefacerile acestei case.
— Ce plăcere găsiţi în asta? Întrebă prinţesa Maria. De ce aţi mai venit la mine?
— Nu, Pelagheiuşka, am glumit, căuta s-o liniştească Pierre. Princesse, ma parole, je n-ai pas voulu l'offenser439, am spus şi eu numai aşa. Să nu crezi, am spus-o în glumă, îi vorbi el, zâmbindu-i cu blândeţe, şi dorind să-şi îndrepte greşeala.
Pelagheiuşka se opri neîncrezătoare, dar pe chipul lui Pierre era atâta sinceră căinţă, iar prinţul Andrei se uita atât de blând când la Pelagheiuşka, când la Pierre, încât bătrâna, încet-încet, se linişti.
