XIV.

BĂTRÂNEI ÎNTOARSE DIN hagialâk îi trecu supărarea şi, îndemnându-se iarăşi la vorbă, le povesti pe îndelete despre părintele Amfilohie, căruia, de sfânt ce era, îi miroseau mâinile a tămâie, şi despre felul cum nişte călugări, pe care-i cunoştea, i-au dat ei, ultima dată când a fost la Kiev, cheile de la peşteri, şi cum, numai cu câţiva pesmeciori ce şi-a luat, a petrecut două zile şi două nopţi în peşterile cuvioşilor. „M-am mai rugat la unul, am mai zis câte o rugăciune, am trecut pe urmă la altul, am mai adormit puţin şi iar m-am închinat; şi era atâta linişte, măicuţă, atâta har, că nu-ţi mai venea să ieşi de acolo, să vezi soarele lui Dumnezeu.”

Pierre o asculta serios, cu atenţie. Prinţul Andrei ieşi din odaie. În urma lui, lăsându-şi oamenii să bea mai departe ceai, ieşi şi prinţesa Maria, care-l conduse pe Pierre în salon.

— Eşti foarte bun, îi spuse ea.

— Uite, zău că n-am avut de gând s-o jignesc, eu înţeleg prea bine şi preţuiesc foarte mult aceste sentimente.

Prinţesa Maria se uită la el şi-i zâmbi blând, fără să spună nimic.

— Te cunosc demult şi te iubesc ca pe fratele meu, spuse ea. Cum îl găseşti pe Andrei? Se grăbi ea să-l întrebe, ca să nu-i dea timp să răspundă ceva la cuvintele ei prieteneşti. Mă nelinişteşte foarte mult. Iarna o duce mai bine cu sănătatea, dar primăvara trecută i s-a redeschis rana, şi doctorul l-a sfătuit să plece undeva să se caute. Şi starea lui sufletească mă îngrijorează. El nu-i ca noi, femeile, nu e-n caracterul lui să-şi spună durerea şi să plângă; o-nchide-n suflet. Astăzi e vesel şi entuziast. Dar asta din pricina vizitei dumitale; rareori i se întâmplă să fie aşa. Dacă l-ai putea cumva convinge să plece în străinătate! E un om care simte nevoia să fie activ: viaţa asta monotonă şi tihnită îl distruge. Ceilalţi nu bagă de seamă, dar eu văd.

Cam prin preajma orei zece, valeţii se repeziră la scară, căci se auzeau zurgălăii de la trăsura bătrânului prinţ. Prinţul Andrei şi Pierre îi ieşiră şi ei întru întâmpinare.

— Cine-i? Întrebă bătrânul prinţ când coborî din trăsură şi dădu cu ochii de Pierre.

— A! Sunt foarte bucuros! Sărută-mă, spuse el, aflând cine e tânărul necunoscut.

Era bine dispus, aşa că se purtă prietenos cu Pierre.

Înainte de cină, prinţul Andrei, intrând din nou în cabinetul tatălui său, îl găsi pe bătrân discutând aprins cu Pierre. Acesta îi demonstra că va veni o vreme în care nu vor mai fi războaie. Bătrânul îl contrazicea, zeflemisindu-l, dar fără să se supere.

— Când n-o mai fi în vinele oamenilor pic de sânge şi li se va turna apă în loc, numai atunci nu vor mai fi războaie. Prostii, prostii băbeşti, îi spuse el lui Pierre, bătându-l cu toate astea prietenos pe umăr, şi se apropie de masa la care prinţul Andrei, nevoind, pesemne, să se amestece în discuţie, punea în ordine hârtiile aduse de tatăl său din oraş.

Bătrânul se apropie de el şi începu să-i vorbească despre serviciul său.

— Mareşalul nobilimii, contele Rostov, mi-a adus numai jumătate din câţi oameni trebuia să dea. Ba, i-a mai trecut prin cap, ieşind din oraş, să mă şi invite la masă; i-am arătat eu invitaţie! Ia vezi, ce-i cu asta… Ei, frate, îi spuse prinţul Nikolai Andreici fiului său, bătându-l pe Pierre pe umăr, bun băiat e prietenul tău, mi-e drag! Are darul de a mă stârni. Sunt alţii care-ţi îndrugă lucruri inteligente şi nu-i poţi asculta, iar el, cu scornelile lui, izbuteşte să mă stârnească până şi pe mine, un moşneag. Ei hai, duceţi-vă, duceţi-vă, spuse el. Poate vin şi eu să mai stau cu voi în timpul cinei. Mai vorbim câte ceva. Vezi, fii drăguţ şi cu prostuţa mea de prinţesă Maria, îi mai strigă el lui Pierre din uşă.

Abia aici, la Lâsâe Gorî, putu Pierre să preţuiască toată trăinicia şi tot farmecul prieteniei lui cu prinţul Andrei. Farmecul acesta se arăta nu atât în raporturile dintre ei doi, cât în cele ale lui Pierre cu familia prinţului Andrei şi cu toţi ai casei. Deşi nu-i cunoştea mai deloc, Pierre se simţi dintr-o dată prieten vechi, atât cu bătrânul şi aprigul prinţ, cât şi cu blânda şi sfioasa prinţesă Maria. Îl şi îndrăgiseră toţi. Nu numai prinţesa Maria, câştigată de purtarea lui blândă faţă de „oamenii lui Dumnezeu”, îl privea cu ochi deosebit de luminoşi, dar şi micuţul numai de un an – prinţul Nikolai, cum îl numea bunicul său – îi surâdea şi venea la el în braţe. Iar Mihail Ivanâci şi mademoiselle Bourienne zâmbeau fericiţi când Pierre discuta cu bătrânul.

Prinţul Nikolai Andreici veni la cină; făcea asta, de bună seamă, pentru Pierre. Fu deosebit de prietenos cu el în cele două zile cât stătu Pierre la Lâsâe Gorî şi-l pofti să mai vină pe la dânsul.

După plecarea lui Pierre, când se aflară iar împreună toţi membrii familiei singuri între ei, îl judecară – aşa cum se întâmplă totdeauna după vizita unui oaspete – şi toţi îl vorbiră cu acel prilej numai de bine, ceea ce se întâmpla destul de rar.

XV.

ÎNTORCÂNDU-SE DE DATA asta din concediu, Rostov îşi dădu seama pentru prima oară în viaţă ce puternic se simţea el legat de Denisov şi de regiment.

Pe când se apropia de regiment, Rostov încercă un sentiment asemănător cu acela care-l cuprinsese atunci când se apropiase de casa din strada Povarskaia. Când dădu cu ochii de cel dintâi husar din regimentul său, cu tunica descheiată, când îl văzu pe roşcovanul Dementiev, şi conoveţele cu caii roibi, când îl auzi pe Lavruşka, strigând bucuros către stăpânul său: „A venit contele!” şi mai cu seamă când Denisov, ciufulit, sări din bordeiul unde dormea, ca să-l îmbrăţişeze, iar ofiţerii se strânseră în jurul lui, Rostov simţi acelaşi lucru ca odinioară, când îl îmbrăţişaseră părinţii şi surorile sale şi când lacrimile de bucurie, punându-i-se nod în gât, îl împiedicaseră să scoată o vorbă. Regimentul era pentru el tot un cămin, la fel de drag şi de scump ca şi casa părintească.

După ce se prezentă comandantului de regiment şi-şi luă repartizarea la vechiul său escadron, după ce făcu de serviciu şi se ocupă de aprovizionarea cu furaje, punându-se la curent cu nevoile mărunte ale regimentului, Rostov se simţi din nou ostaşul disciplinat, îngrădit de un cadru îngust şi neschimbător, şi încercă aceeaşi siguranţă, aceeaşi linişte şi acelaşi sentiment că e acum acasă, la locul lui, simţăminte pe care le avea şi sub acoperământul căminului părintesc. Aici nu mai era forfota din lumea celor ce se învârtesc fără rost, lume în care el nu-şi putea găsi locul şi unde se înşela adesea în alegerile ce făcea; nu mai era nici Sonia, cu care trebuia sau nu trebuia să aibă o explicaţie. Nu i se mai punea problema dacă să se ducă sau să nu se ducă undeva şi nu-şi mai bătea capul cum să-şi întrebuinţeze cele douăzeci şi patru de ore ale zilei, care puteau fi petrecute în atâtea feluri; nu se mai lovea de mulţimea aceea de oameni cărora le pierdea şirul şi dintre care niciunul nu-i era aproape şi niciunul departe; nu mai erau acele încurcate şi nelămurite relaţii băneşti cu tatăl său, nu mai era amintirea groaznică a pierderii la jocul de cărţi cu Dolohov! Aici, în regiment, totul era simplu şi limpede. Întreg universul era împărţit în două părţi inegale: una, regimentul Pavlogradski, iar cealaltă, tot restul lumii. Şi de restul acesta, lui îi păsa prea puţin. În regiment toate erau ştiute: cine era locotenent, cine căpitan, cine era bun, cine era rău, ca om şi, mai presus de toate, ca tovarăş de arme. Cantinierul îţi face credit pe termen lung, solda vine din patru în patru luni; n-ai de ce-ţi bate capul, nici ce alege; să te fereşti doar să faci ceva ce-ar putea fi socotit rău în regimentul Pavlogradski; iar dacă primeşti vreo însărcinare, dă-ţi silinţa să faci ceea ce ţi s-a ordonat atât de limpede şi de precis – şi totul va fi bine.

Intrând din nou în aceste condiţii bine determinate ale vieţii de regiment, Rostov simţi bucuria şi liniştea sufletească pe care o simte omul obosit când se culcă să doarmă. Îl bucura cu atât mai mult viaţa de soldat, pe care avea s-o ducă în această campanie, cu cât, după pierderea suferită la cărţi (faptă pe care, cu toate mângâierile părinţilor, nu şi-o putea ierta), se hotărâse, pentru a-şi îndrepta greşeala, să-şi facă serviciul nu ca înainte, ci ca un militar bun, şi să fie un camarad şi un ofiţer excepţional, cu alte cuvinte un om desăvârşit, ceea ce părea un lucru atât de greu de realizat în lume, şi atât de uşor la regiment.

După pierderea la cărţi, Rostov îşi mai pusese în gând să se achite în cinci ani de datoria faţă de părinţi. Din cele zece mii de ruble ce i se trimiteau anual, se hotărî să nu ia decât două mii şi să lase la dispoziţia părinţilor restul de opt mii, pentru stingerea datoriei.

După repetate retrageri, ofensive şi lupte, la Pultusk şi la Preussisch-Eylau, armata noastră se concentra în apropiere de Bartenstein. Se aştepta sosirea suveranului şi începutul unei noi campanii.

Regimentul Pavlogradski, făcând parte dintre unităţile armatei care făcuse campania din 1805, fusese adus înapoi în Rusia pentru refacere şi, din această pricină, nu ajunsese la timp ca să poată participa la prima fază a campaniei. Nu luptă nici la Pultusk, nici la Preussisch-Eylau, dar în a doua parte a campaniei fu încadrat în armata operativă, în detaşamentul lui Platov.

Acest detaşament acţiona independent de restul armatei. Formaţii de pavlogrădeni avuseseră în câteva rânduri schimb de focuri cu inamicul, luaseră prizonieri şi, într-un rând, capturaseră chiar şi trăsurile mareşalului Oudinot. În luna aprilie, pavlogrădenii stătură câteva săptămâni inactivi, în apropierea unui sat german părăsit şi distrus până-n temelii, fără să se urnească din loc.

Era moină, noroi şi frig; dezgheţul revărsase apele şi drumurile se desfundaseră rău de tot: treceau zile de-a rândul fără să se împartă provizii, nici pentru cai, nici pentru oameni. Cum nu se mai puteau face transporturi, oştenii se răspândeau prin satele părăsite şi pustii, în căutare de cartofi; dar şi cartofii începură să se găsească tot mai rar.

Nu mai era nimic de-ale mâncării, şi locuitorii fugiseră care încotro; cei care rămăseseră pe loc erau mai rău decât cerşetorii şi de luat ceva de la ei nici nu mai putea fi vorba; chiar şi cei mai puţin miloşi dintre soldaţi le dădeau din bruma de provizii rămase, în loc să se îndestuleze ei, luându-le ceva.

Regimentul Pavlogradski nu avusese în lupte alte pierderi decât doi răniţi, dar pierduse aproape jumătate din efectiv de pe urma foametei şi a boliştelor. Prin spitale mureau atât de mulţi, încât soldaţii – suferind de friguri, sau cu umflături pricinuite de hrana proastă – îşi târau şi ei picioarele cum puteau în front, la rând cu camarazii lor sănătoşi, numai să nu fie duşi la spital. Odată cu venirea primăverii soldaţii dădură peste o plantă ieşită din pământ fără să fi fost semănată şi aducâd cu sparanghelul, pe care o botezaseră, nu se ştie de ce, „rădăcina dulce a Maşei”, şi numai ce-i vedeai că se împrăştie prin lunci şi pe ogoare, căutând de zor rădăcina asta dulce a Maşei (care era foarte amară), dezgropând-o cu săbiile şi mâncând-o, fără să ţină seamă că li se ordonase să nu se atingă de buruiana asta dăunătoare. Odată cu venirea primăverii, printre soldaţi se ivi o nouă bolişte – li se umflau mâinile, picioarele şi faţa. Pricina, medicii presupuneau că este rădăcina aceasta. Dar, cu toată opreliştea, soldaţii pavlogrădeni din escadronul lui Denisov mâncau întruna „rădăcina dulce a Maşei”, fiindcă era a doua săptămână de când o întindeau cu ultimii pesmeţi, care nu li se mai distribuiseră decât câte o jumătate de funt de om, iar cartofii din ultimul transport ajunseseră degeraţi şi încolţiţi.

De o săptămână şi mai bine hrăneau caii cu paie de pe acoperişurile caselor; aceştia erau slabi din cale-afară şi, de slăbiciune, nici nu le năpârlise părul cel vechi de iarnă, tot numai smocuri încâlcite.

Cu toată mizeria asta, soldaţii şi ofiţerii trăiau la fel ca-ntotdeauna. Ca-ntotdeauna, deşi palizi şi buhavi la faţă, cu vestoanele rupte pe ei, husarii se adunau regulat în front la apel, se îngrijeau de curăţenia lor şi a cailor, a echipamentului şi a armelor, cărau, în loc de furaje, paiele de pe acoperişuri, şi se strângeau la prânz pe lângă cazane, de care se depărtau apoi flămânzi, făcându-şi de glumă pe seama hranei proaste şi a foamei lor. Ca întotdeauna, în orele în care n-aveau program, soldaţii aprindeau focuri, la care se pârleau stând goi şi fumau sau alegeau câţiva cartofi încolţiţi şi mucegăiţi pe care îi coceau, istorisind sau stând şi ascultând întâmplări din campaniile lui Potiomkin şi Suvorov, sau poveşti cu Alioşa-cel-isteţ şi cu Mikolka, argatul popii.

Ofiţerii locuiau ca întotdeauna câte doi şi trei la un loc, în case fără acoperişuri şi pe jumătate dărâmate. Comandanţii se frământau să găsească paie de nutreţ pentru cai şi cartofi sau orice alt mijloc de a-şi hrăni oamenii. Ofiţerii subalterni îşi treceau timpul, ca de obicei, care cu jocul de cărţi (bani erau berechet, cu toate că duceau lipsă de provizii), care cu jocuri nevinovate, ca svaika440 şi gorodki441. De mersul general al operaţiunilor militare nu se prea vorbea, parte pentru că nu aveau nici un fel de ştiri sigure, parte pentru că toţi simţeau vag că mersul războiului îndeobşte nu era strălucit.

Rostov locuia, ca şi înainte, cu Denisov, şi legătura de prietenie din vremea concediului se făcuse şi mai puternică. Denisov nu-i vorbea lui Rostov niciodată despre cei de acasă, dar, după prietenia duioasă pe care comandantul o avea faţă de subaltern, Rostov simţea că dragostea nefericită a acestui vechi husar pentru Nataşa îşi avea şi ea partea ei la întărirea acestei prietenii. Se vedea că Denisov îşi dădea cât putea osteneala să-l ferească pe Rostov de primejdii şi să-l pună la adăpost şi, după lupte, când îl vedea întreg şi nevătămat, îl întâmpina cu deosebită bucurie. Cu prilejul uneia dintre misiunile sale, Rostov găsi într-un sat părăsit şi devastat, unde plecase după provizii, familia unui bătrân polonez, care avea o fată cu un copil la piept. Erau aproape goi, flămânzi, şi nu puteau pleca fiindcă n-aveau cu ce. Rostov îi aduse cu el la cantonament, îi adăposti la gazda lui şi, în timp de câteva săptămâni, până ce bătrânul se înzdrăveni, le purtă de grijă. Un camarad al lui Rostov, odată când era vorba de femei, începu să glumească pe socoteala lui, spunând că fusese mai şiret decât ei toţi şi că n-ar face rău dacă le-ar face şi lor cunoştinţă cu drăguţa poloneză pe care o salvase. Rostov luă gluma drept jignire şi, aprinzându-se, îi spuse în faţă ofiţerului lucruri atât de neplăcute, încât Denisov cu mare greutate izbuti să-i împiedice a se bate în duel. Când, după plecarea ofiţerului, Denisov, care nu ştia nici el ce să creadă despre legăturile lui Rostov cu poloneza, îl mustră pentru violenţa lui, Nikolai îi răspunse:

— Ce vrei… Mi-e ca o soră şi nu pot să-ţi spun cât de rău m-a jignit… pentru că… ei, fiindcă…

Denisov îl bătu pe umăr şi începu să se plimbe repede prin odaie, fără să se uite la Rostov, aşa cum făcea de câte ori era prada unei frământări lăuntrice.

— Ce fire păcătoasă mai aveţi voi, neamul ăsta al Rostovilor, spuse el, şi Rostov văzu în ochii lui Denisov lacrimi.

XVI.

PRIN LUNA APRILIE, trupele se mai înviorară la vestea vizitei împăratului. Rostov n-avu parte să fie de faţă la revista militară pe care suveranul o fixase la Bartenstein: pavlogrădenii se aflau pe vremea aceea în avanposturi, mult mai departe de Bartenstein.

Stăteau în bivuacuri. Denisov şi Rostov locuiau într-un bordei săpat pentru ei de soldaţi, acoperit cu crengi de copac şi cu muşchi. Bordeiul era construit după un nou sistem, la modă pe atunci: se săpa un şanţ lat de un arşin şi jumătate, adânc de doi şi lung de trei şi jumătate. La unul dintre capetele şanţului făceau câteva trepte, şi asta era scara de la intrare; şanţul propriu-zis servea de încăpere de locuit, în care, la cei mai privilegiaţi cum era comandantul de escadron, se mai găsea la celălalt capăt, opus intrării, o scândură pusă pe nişte pari. Asta închipuia masa. De-a lungul şanţului, pe amândouă părţile, pământul era săpat pe o lăţime de un arşin, închipuind două paturi sau divane. Acoperişul era astfel construit că se putea sta în picioare numai la mijloc, iar pe paturi te puteai aşeza doar dacă te apropiai mai mult de masă. Denisov, care trăia pe picior mare, mai avea în frontonul acoperişului o scândură, în care, pentru că soldaţii îl iubeau, îi puseseră şi un geam, crăpat, e drept, dar lipit. Când era foarte frig soldaţii aduceau de la focurile lor, pe o tinichea îndoită, jăratic, pe care-l puneau pe trepte (în vestibul, cum numea Denisov această parte a bordeiului) şi se făcea atât de cald, încât ofiţerii, care umpleau întotdeauna locuinţa lui Denisov şi a lui Rostov, puteau sta numai în cămaşă.

Într-una dintre zilele lunii aprilie, Rostov fusese de serviciu şi se înapoiase la bordei pe la orele opt dimineaţa, după o noapte de veghe, ud leoarcă de ploaie; ceru să i se aducă jăratic, îşi schimbă rufăria udată de ploaie, se închină şi, după ce-şi bău ceaiul şi se mai încălzi, îşi strânse lucrurile în ordine în ungherul său şi pe masă, şi se întinse apoi pe spate, punându-şi mâinile căpătâi, fără altceva pe el decât cămaşa. Simţea cum îi dogoresc obrajii arşi de vânt. Se gândea cu plăcere că într-o zi-două avea să-i vină avansarea în grad, ca urmare a ultimei lui recunoaşteri la inamic, şi-l aştepta aşa pe Denisov, care era desigur plecat pe undeva, prin apropiere. Avea chef să mai stea cu el de vorbă.

De afară se auzi vocea întărâtată a lui Denisov, care se înfuriase, pesemne. Rostov se apropie de geam să vadă cine era cel pe care-l luase la rost şi văzu că era vagmistrul Topceenko.

— Nu ţi-am dat ordin să nu-i mai laşi să roadă rădăcina asta afurisită, a Maşei ori a cui o mai fi? Se răstea Denisov. L-am văzut cu ochii mei pe Lazarciuk cum venea de la câmp, încărcat.

— Le-am ordonat, domnule căpitan, dar nu ascultă, răspunse vagmistrul.

Rostov se întinse la loc pe pat, gândindu-se cu satisfacţie: „Lasă-l să se mai dea şi el peste cap, să se frământe; e rândul lui; eu mi-am isprăvit treaba şi acum stau liniştit. Ce bine!” Prin pereţii bordeiului mai auzi că, în afară de vagmistru, intrase în vorbă şi Lavruşka, îndrăzneţul şi hâtrul valet al lui Denisov. Lavruşka îi raporta ceva despre un convoi de vite şi de căruţe cu pesmeţi pe care-l văzuse când se dusese să caute de-ale îi mâncării.

De afară se auziră din nou ţipetele lui Denisov, îndepărtându-se, şi cuvintele: „Plutonul doi! Şeile pe cai!” „Unde s-or fi ducând?” se întreba Rostov.

După vreo cinci minute, Denisov intră în bordei şi se trânti cu picioarele murdare pe pat, tot trăgând mânios din lulea, apoi îşi răvăşi lucrurile, îşi scoase sabia şi cravaşa şi dădu să iasă. Întrebat de Rostov unde se duce, îi răspunse vag, supărat, că are treabă.

— Să mă judece Dumnezeu din cer şi marele nostru împărat! Rosti Denisov, ieşind.

Şi Rostov auzi cum tropăiau îndărătul bordeiului, frământând noroiul cleios, câţiva cai. N-avu nici măcar curiozitatea să afle încotro o luase Denisov. Toropit de căldură în culcuşul lui, adormi şi de-abia spre seară ieşi din bordei. Denisov încă nu se înapoiase. Seara era minunată; lângă bordeiul vecin, doi ofiţeri şi un iuncher jucau svaika şi înfigeau, făcând haz mare, cuie în pământul moale şi lipicios. Rostov se vârî şi el între ei. În toiul jocului, ofiţerii văzură venind spre ei câteva căruţe şi, în urma lor, vreo cincisprezece husari, călări pe cai costelivi. Căruţele escortate de husari fură trase la conoveţe şi pe loc mulţimea de husari le înconjură.

— Ei, vezi, degeaba se tot văieta Denisov, zise Rostov, iată că ne-au sosit şi proviziile!

— În sfârşit! Exclamară ofiţerii. Acum să vezi ce bucurie o să fie pe soldaţi!

Puţin mai în urma husarilor venea Denisov, însoţit de doi ofiţeri de infanterie, cu care nu mai sfârşea tot discutând ceva, pe un ton aprins. Rostov îi ieşi înainte.

— Vă previn… domnule căpitan, spunea unul dintre ofiţeri, slab şi mărunţel, care părea furios.

— Am spus odată că nu le las, răspunse Denisov.

— Veţi răspunde, domnule căpitan; ceea ce faceţi este un act de violenţă! Să pui mâna pe un transport care nu-ţi aparţine! Ai noştri n-au mâncat de două zile.

— Ai mei n-au mâncat de două săptămâni! Îi întoarse vorba Denisov.

— Asta-i tâlhărie! Veţi răspunde, domnul meu! Repetă ofiţerul de infanterie, ridicând vocea.

— Dar ce vă tot ţineţi după mine? Ai? Strigă la ei Denisov, înfierbântându-se deodată. Răspund eu, nu voi! Şi să nu vă mai văd mult că-mi bâzâiţi pe aici; căraţi-vă cât mai sunteţi întregi! Marş! Răcni el la ofiţeri.

— Bine, bine! Strigă fără teamă şi fără să se mişte din loc ofiţerul cel mărunt. Dacă vă apucaţi de tâlhărit, vă arăt eu…

— Marş dracului, în pas alergător, până mai eşti teafăr! Şi Denisov îşi întoarse capul spre el.

— Bine, bine! Îl ameninţă ofiţerul şi, întorcând, o porni în trapul calului, săltându-se în şa.

— Câine în vârful gardului, câine cocoţat pe gard, strigă după el Denisov, repetând cea mai usturătoare zeflemea a cavaleriştilor la adresa infanteriştilor care călăreau, şi se apropie apoi de Rostov, râzând cu hohote.

— Le-am smuls infanteriştilor, le-am smuls cu forţa un transport! Îl lămuri el. Ce vrei, n-o să-mi las oamenii să moară de foame!

Căruţele venite husarilor fuseseră destinate unui regiment de infanterie, dar, aflând de la Lavruşka de transport, care n-avea gardă, Denisov pusese stăpânire pe el, cu husarii lui, luându-l cu de-a sila. Li se distribuiră soldaţilor pesmeţi pe săturate şi mai rămase destul ca să se împartă şi altor escadroane.

A doua zi, comandantul de regiment îl chemă la el pe Denisov şi-i spuse, acoperindu-şi ochii cu degetele răşchirate: „Iată cum mă uit eu la afacerea asta; nu ştiu nimic, nu mă vâr; dar te sfătuiesc să te duci la comandament, şi acolo, la serviciul de intendenţă, să lămureşti afacerea şi, dacă e cu putinţă, să dai iscălitură că ai primit atâta şi atâta cantitate de provizii; în caz contrar, cererea fiind înscrisă la rubrica regimentului de infanterie, treaba se-ncurcă şi poate să se sfârşească urât”.

De la comandantul de regiment, Denisov se duse direct la comandament cu dorinţa sinceră de a-i împlini sfatul. Spre seară se înapoie la bordeiul lui, într-o stare cum Rostov nu-şi mai văzuse niciodată prietenul. Nu putea vorbi, se înăbuşea. Când Rostov îl întrebă ce-i cu el, vocea lui răguşită şi stinsă nu putu lega decât vorbe neînţelese, sudălmi şi ameninţări.

Speriat, de starea lui Denisov, Rostov îl făcu să se dezbrace, îi dădu să bea apă şi trimise după medic.

— Vor să mă judece pentru tâlhărie! Of! Mai dă-mi apă… Las-să mă judece, eu tot n-am să-i cruţ, niciodată n-am să-i cruţ pe ticăloşi! Spun asta şi împăratului! Aduceţi-mi gheaţă! Îngăimă el.

Medicul regimentului veni şi spuse că trebuie să-i ia numaidecât sânge. O farfurie adâncă de sânge negru i se scoase din braţul păros, şi abia atunci Denisov fu în stare să istorisească tot ce i se întâmplase.

— Ajung la comandament, începu Denisov, şi întreb: „Ei, unde vi-i comandantul?” Mi-arată unde-i. „Fiţi bun şi aşteptaţi.” „Am şi eu slujba mea, am venit de la treizeci de verste, n-am timp să aştept, anunţă-mă”. Bun, iată că iese căpetenia hoţilor; şi lui tot să mă dăscălească îi ardea: „Asta-i tâlhărie!” „Tâlhar, îi spun eu, nu este acela oare ia provizii ca să-şi hrănească soldaţii, ci acela care le ia pentru a le băga în buzunar!” Bun. „Semnează, zice el, în faţa gestionarului. Afacerea dumitale va fi înaintată şefilor ierarhici.” Mă duc la gestionar. Intru… şi, la masă… pe cine văd?! Nu, ghiceşte! Cine crezi că e cel care ne lasă să murim de foame, strigă Denisov şi trânti un pumn atât de puternic în masă cu braţul cel bolnav încât masa fu cât pe-aci să se răstoarne şi paharele căzură. Teleanin! „A, va să zică tu-mi eşti ăl de ne lasă să crăpăm de foame?!” şi poc-poc, peste bot! Îmi căzuse cum nu se poate mai bine… „Ah! Aşa şi pe dincolo…” şi-am început să-i car! Pot să spun că m-am uşurat de năduf, strigă Denisov, arătându-şi cu un rânjet de bucurie răutăcioasă dinţii albi, sub mustăţile negre. Îl omoram dacă nu-l scăpau din mâinile mele.

— Dar de ce strigi, linişteşte-te, îl rugă Rostov. Poftim, a început iar sângele. Stai, să-ţi punem alt pansament.

I se făcu pansamentul şi fu culcat. A doua zi, Denisov se sculă vesel şi liniştit.

Dar, către amiază, adjutantul regimentului, grav şi abătut intră în bordeiul lui Denisov şi al lui Rostov şi le arătă o hârtie oficială, adresată maiorului Denisov de comandantul regimentului, prin care i se cereau informaţiuni asupra celor petrecute în ajun. Adjutantul îl anunţă că afacerea va lua o întorsătură extrem de neplăcută, că fusese instituită o comisie de anchetă şi că, având în vedere severitatea măsurilor luate în ultima vreme împotriva jafurilor şi actelor de samavolnicie ale trupelor, afacerea putea să aibă drept sfârşit, în cazul cel mai fericit, doar degradarea.

Din partea reclamanţilor, lucrurile erau prezentate în aşa chip, încât reieşea că, după luarea cu forţa a transportului, maiorul Denisov, fără să fie chemat, se prezentase în stare de ebrietate la şeful serviciului de intendenţă, numindu-l hoţ, îl ameninţase cu bătaia şi, când fusese scos afară, se repezise în cancelarie, unde snopise în bătaie doi funcţionari şi-i scrântise unuia dintre ei mâna.

Denisov, la întrebările repetate ale lui Rostov, îi răspunse râzând că, pesemne, l-o mai fi nimerit atunci şi pe vreun altul de pe acolo, dar că nu fusese cine ştie ce, un fleac de nimica, şi că n-are nici pic de teamă de vreo judecată şi, dacă ticăloşii au să-ncerce să-l atace, are să le răspundă el, să-l pomenească toată viaţa!

Denisov vorbea nepăsător de toată această afacere, dar Rostov îl cunoştea prea bine ca să nu observe că în sufletul lui (pe ascuns de ceilalţi) era tare îngrijorat de această anchetă şi-l chinuia afacerea asta, care avea să aibă, fără îndoială, urmări proaste pentru el. Zilnic îi soseau fel de fel de hârtii, adrese prin care i se cereau informaţii în vederea anchetei, iar în ziua de 1 mai, Denisov primi ordin să predea comanda escadronului ofiţerului celui mai mare în grad îndată după el şi să se prezinte la comandamentul diviziei pentru a da explicaţii cu privire la actele de violenţă de care se făcuse vinovat la comisia pentru aprovizionarea armatei. În ajunul acelei zile, Platov făcuse o recunoaştere la inamic cu două regimente de cazaci şi două escadroane de husari. Ca întotdeauna, Denisov fusese în frunte, dovedindu-şi odată mai mult bravura. Un glonte al unui puşcaş francez îl nimerise în pulpă. Poate că, în altă împrejurare, cu o rană atât de uşoară Denisov nici nu ar fi părăsit regimentul; de astă dată se folosi de acest prilej, refuză să se prezinte la divizie şi se internă în spital.