XVII.

ÎN LUNA IUNIE SE DĂDU lupta de la Friedland, la care pavlogrădenii nu luară parte şi în urma ei se încheie un armistiţiu. Rostov, care simţea mult lipsa prietenului său şi care nu mai avusese de la plecarea lui Denisov nici o ştire despre el, nerăbdător să afle cum stătea cu procesul şi cum îi mergea rana, se folosi de armistiţiu şi-şi luă permisie ca să se ducă la spital, să-l vadă.

Spitalul se afla într-un mic târguşor prusac ce fusese distrus de două ori: o dată de ruşi şi altă dată de francezi. Tocmai pentru că era vară şi câmpia se-ntindea atât de frumoasă, târguşorul, cu acoperişurile şi gardurile lui parte, cu uliţele lui murdare roind de mulţimea locuitori lor zdrenţăroşi şi a soldaţilor beţi sau bolnavi care-l înţesau, prezenta o privelişte şi mai mohorâtă.

Într-o casă de piatră, în mijlocul unei curţi cu rămăşiţe de gard, se instalase spitalul; cercevelele şi geamurile erau în parte distruse. Câţiva soldaţi bandajaţi, cu feţele palide şi umflate, umblau prin curte sau şedeau la soare.

Cum intră pe uşă, pe Rostov îl izbi duhoarea de cadavru şi mirosul de spital. Pe scară se întâlni cu un medic militar rus, cu o ţigară de foi în gură. După doctor venea un felcer, tot rus.

— Nu pot să mă rup în două, spunea doctorul; vino diseară la Makar Alexeevici, voi fi acolo.

Felcerul îl mai întrebă ceva.

— Ei, fă cum ştii! Nu-i totuna?

Doctorul dădu cu ochii de Rostov, care urca scările.

— Ce cauţi aici, domnule? Îl întrebă doctorul. La ce ai venit? Te-a cruţat glonţul şi vrei să te cureţi de tifos? Aici, mă nene, e leprozerie, nu alta!

— De ce? Întrebă Rostov.

— Tifos, nene! Care cum intră e mort! Numai noi doi, eu şi cu Makeev (arătă la felcer), ne mai ducem zilele pe aici. Ne-au murit şi vreo cinci confraţi, doctori de-ai noştri, Cum vine unul nou, într-o săptămână-l dă gata, zise medicul cu vădită satisfacţie. Am chemat şi doctori prusaci, dar nu se prea simt bine aici aliaţii noştri!

Rostov îl lămuri că dorea să-l vadă pe maiorul de husari Denisov, care se afla acolo în spital.

— Nu ştiu, nenişorule, habar n-am! Gândeşte-te şi dumneata, sunt singur şi am pe capul meu trei spitale, mai bine de patru sute de bolnavi! Bine că „doamnele-filantroape” prusace ne trimit câte două funturi de cafea şi de scamă pe lună! Altfel, ne prăpădeam! Începu să râdă. Patru sute, nenişorule, şi-mi tot vin mereu, alţii noi. Ce zici, sunt patru sute, ha? Îl întrebă el pe felcer.

Felcerul părea istovit. Se vedea că aşteaptă înciudat să plece mai repede doctorul, care avea chef de vorbă.

— Maiorul Denisov, repetă Rostov, a fost rănit la Molitten.

— Mi se pare că a murit. Ha? Makeev? Se adresă doctorul cu nepăsare infirmierului.

Acesta, însă, nu confirmă cele spuse de doctor.

— Cum e? Unul aşa, lung şi roşcovan? Întrebă doctorul.

Rostov îi descrise înfăţişarea lui Denisov.

— Da, da, a fost unul aşa, încuviinţă doctorul, parcă bucurându-se că şi-l amintise, trebuie să fi murit; de altfel, stai să ţi-l caut, aveam nişte tabele. Nu-s la tine, Makeev?

— Tabelele sunt la Makar Alexeici, răspunse felcerul. Dar poftiţi în saloanele ofiţerilor, îl puteţi vedea şi singur, adăugă el, adresându-se lui Rostov.

— Of, mai bine nu te duce, nenişorule! Interveni doctorul, să nu cumva să rămâi şi dumneata pe aici.

Dar Rostov se înclină în faţa doctorului şi-l rugă pe felcer să-l conducă.

— Să nu zici mâine-poimâine că-i vina mea! Îi strigă doctorul din josul scării.

Rostov, însoţit de felcer, pătrunse într-un coridor. De tare ce mirosea a spital în coridorul întunecos, îşi astupă nasul şi simţi nevoia să se oprească locului ca să-şi mai revină şi să poată merge mai departe. În dreapta i se deschise o uşă şi în prag se ivi un om slab, galben, în cârji, desculţ şi numai în cămaşă şi izmene. Sprijinit de uşorul uşii, se uită cu ochii arşi de febră, pizmaş, la cei care treceau. Prin uşa deschisă, Rostov văzu că bolnavii şi răniţii zăceau pe jos, pe paie şi pe mantalele lor întinse pe duşumea.

— Pot să intru să-i văd?

— Dar n-aveţi ce vedea! Se miră felcerul.

Însă tocmai pentru că acesta n-avea, după cum bănuia el, nici un chef să-l lase înăuntru, Rostov intră în saloanele soldaţilor. Duhoarea, cu care începuse să se mai obişnuiască pe coridor, se simţea şi mai tare aici. Miasmele erau întrucâtva diferite aici; erau mai înţepătoare; şi nu era greu să-ţi dai seama că veneau chiar de la bolnavii din această încăpere.

Într-o sală lungă, în care soarele răzbea cu putere prin ferestrele mari, zăceau pe două şiruri bolnavii şi răniţii, cu capul spre perete şi lăsând prin mijloc o cărare. Cei mai mulţi zăceau fără cunoştinţă şi nu dădură nici o atenţie vizitatorilor. Ceilalţi, cei care-şi dădeau seama de ce se petrece, se opintiră să se ridice sau să-şi întoarcă numai feţele galbene şi slabe spre cei care intraseră, şi toţi, cu aceeaşi expresie de nădejde într-un ajutor salvator, dar şi de dojană şi invidie faţă de acest străin sănătos, se uitau la Rostov, fără să-l slăbească din ochi. Ajuns în mijlocul salonului, Rostov privi pe uşile deschise în încăperile vecine şi văzu în amândouă părţile acelaşi lucru. Se opri şi se uită tăcut în jurul său. Nu-şi putuse închipui aşa ceva. Chiar în faţa lui, aproape de-a curmezişul cărării de la mijloc, pe duşumeaua goală, zăcea un bolnav, de bună seamă cazac, judecând după faptul că era tuns căzăceşte. Cazacul zăcea pe spate, cu picioarele şi mâinile lui uriaşe răşchirate. Faţa îi era roşie-vânătă, ochii daţi peste cap, şi nu li se mai vedea decât albul, iar vinele de la picioarele desculţe şi de la mâinile lui, încă roşii, erau groase şi răsucite ca nişte funii. Bolnavul se izbea cu capul de podele şi repeta întruna, cu voce răguşită, acelaşi cuvânt. Rostov ascultă ce spunea şi înţelese cuvântul pe care-l tot repeta: apă, apă, apă! Se uită împrejur, căutând pe cel care-ar fi putut să-l aşeze pe bolnav la loc şi să-i dea apă.

— Cine îngrijeşte aici de bolnavi? Întrebă el pe felcer.

Şi de îndată ieşi din salonul vecin un soldat din serviciul auxiliar, servitor al spitalului, care, lovind călcâiele, luă poziţia de drepţi în faţa lui Rostov.

— S-trăiţi, domnule locotenent! Rosti tare soldatul, holbând ochii la Rostov, pe care se vedea că-l luase drept vreun superior din serviciul sanitar.

— Ridică-l şi dă-i apă, spuse Rostov, arătând spre cazac.

— Am înţeles, domnule locotenent, răspunse, fără întârziere, binevoitor, soldatul, holbând şi mai tare ochii şi înţepenind în poziţia de drepţi; dar nu se mişcă din loc.

„Nu, nu-i nimic de făcut aici”, îşi zise Rostov în gând, lăsându-şi ochii în jos, şi dădu să plece, dar dinspre dreapta simţi o privire semnificativă aţintită asupra sa şi se întoarse într-acolo. Chiar în colţul salonului, stând pe o manta, un soldat galben şi slab ca un schelet, cu faţa aspră acoperită de o barbă sură şi nerasă de multă vreme, îl privea stăruitor; de alături, vecinul bătrânului soldat îi tot şoptea ceva arătând spre Rostov. Înţelegând că bătrânul voia să-l roage ceva, se apropie de el şi băgă de seamă că numai un picior era îndoit sub el şi că al doilea îi lipsea cu totul, până mai sus de genunchi. Celălalt vecin al bătrânului zăcea nemişcat, cu capul dat pe spate, ceva mai departe de el, şi era un soldat tânăr, cârn şi cu faţa galbenă ca ceara, pe care se vedeau încă pistrui; dăduse ochii peste cap. Rostov se uită la soldatul cel cârn şi un fior rece îi trecu prin şira spinării.

— Dar ăsta, mi se pare că… se adresă el felcerului.

— Cât nu ne-am rugat să-l ia, domnule locotenent, spuse soldatul cel bătrân, a cărui falcă de jos tremura, încă de azi dimineaţă s-a stins. Suntem şi noi oameni, nu suntem câini…

— Trimit îndată să-l ia. O să-l ia, o să-l ia numaidecât, spuse pripit felcerul. Poftiţi, domnule locotenent.

— Să mergem, să mergem, spuse repede Rostov şi, silindu-se să treacă neobservat, cu privirile-n pământ şi capul între umeri, printre şirurile de ochi ce-l urmăreau mustrător şi plini de invidie, ieşi din salon.