XVIII.

DUPĂ CE STRĂBĂTURĂ coridorul, felcerul îl introduse pe Rostov în secţia ofiţerilor, compusă din trei încăperi, cu uşile deschise între ele. În camerele acestea erau paturi, pe care şedeau sau zăceau ofiţerii răniţi ori bolnavi. Câţiva ofiţeri, în halate de spital, se plimbau de colo până colo. Cea dintâi figură ce-i sări în ochi lui Rostov fu un omuleţ mărunt şi slab, fără o mână, în halat şi cu tichie pe cap, care, cu o lulea între dinţi, se plimba prin încăperea din faţă. Rostov se uită la el, încercând să-şi amintească unde-l mai văzuse.

— Iată unde a vrut Dumnezeu să ne revedem, i se adresă omuleţul. Tuşin, Tuşin, nu-ţi aminteşti? Cel care te-a dus la Schöngraben?! Uite, mie mi-au tăiat o bucăţică…! Zise el, zâmbind şi arătându-i mâneca goală a halatului: îl cauţi pe Vasili Dmitrievici Denisov? E cu mine-n cameră! Îl lămuri el, când află pe cine căuta Rostov. Aici, aici!

Şi Tuşin îl conduse într-o altă sală, din care se auzeau râsetele cu hohote ale mai multor glasuri.

„Cum de le mai vine să şi râdă; nu le ajunge că trebuie să trăiască aici?” gândi Rostov, care tot mai simţea încă în nări mirosul de cadavru, pe care-l adusese cu sine din saloanele soldaţilor, şi parcă tot mai vedea în jurul lui privirile acelea pizmaşe, care-l urmăreau dintr-amândouă părţile, precum şi faţa tânărului soldat, cu ochii daţi peste cap.

Denisov, cu pătura trasă peste cap, dormea, cu toate că era ziua în amiaza mare.

— A, Rostov? Noroc, noroc! Strigă el, tot cu vocea lui de la regiment.

Rostov simţi însă cu mâhnire că în repeziciunea şi vioiciunea cu care vorbea se ascundea ceva ca un sentiment nou şi rău, ce mocnea adânc şi care răzbătea în expresia feţei, în intonaţiile vocii şi chiar în vorbele lui Denisov.

Rana lui, care nu păruse gravă, nu se cicatrizase încă, deşi trecuseră şase săptămâni de când fusese rănit. Pe fata lui era aceeaşi paloare lâncedă, care se aşternuse pe feţele tuturor celor din spital. Dar nu asta îl surprinse pe Rostov, ci faptul că Denisov parcă nu se prea bucura de venirea lui şi-i zâmbea silit. Nu se interesă nici de regiment, nici de mersul lucrurilor îndeobşte şi, când Rostov îi vorbi de unele şi altele, nu-l ascultă.

Rostov băgă chiar de seamă că prietenului său nu-i făcea plăcere să i se vorbească de regiment şi, în genere, de întâmplările vieţii celeilalte, din afara spitalului. Părea că-şi dă osteneala să-şi uite cu totul viaţa de până atunci şi nu se mai interesa decât de chestiunea lui, cu funcţionarii aprovizionării. La întrebarea lui Rostov, care vroia să ştie în ce stadiu se găseşte această afacere, Denisov scoase de sub pernă hârtia primită din partea comisiei de anchetă şi ciorna răspunsului său. Când începu să citească, se însufleţi şi-i atrase în special atenţia lui Rostov asupra bobârnacelor pe care le trăgea el reclamanţilor în scrisoarea aceea. Camarazii de spital ai lui Denisov, care făcuseră cerc în jurul lui Rostov, ca în jurul unui om venit din lumea liberă, începură a se îndepărta unul câte unul de îndată ce Denisov prinse să-şi citească memoriul. După feţele lor, Rostov înţelese că fiecare dintre aceşti domni ascultase nu o dată toată istoria, care sfârşise prin a-i plictisi. Doar vecinul lui de pat, un ulan mătăhălos, sta între perne şi-l urmărea încruntat şi posomorât, trăgând din lulea, pe când Tuşin, mărunţel şi ciung de o mână, stătea şi-l asculta mai departe, clătinând din cap în semn că nu-i de aceeaşi părere. Pe la mijlocul lecturii, ulanul îl întrerupse pe Denisov.

— După mine, îi spuse el lui Rostov, trebuie să-i ceară pur şi simplu împăratului să-l graţieze. Se zice că acum se vor acorda multe decoraţii şi va fi iertat, de bună seamă…

— Eu să-l rog pe împărat! Exclamă Denisov cu o voce căreia vroia să-i imprime energia şi dârzenia lui de altă dată, dar care acum suna cam fals. Ce să-l rog? I-aş cere iertare dac-aş fi un tâlhar; dar aşa, m-au trimis în faţa judecăţii fiindcă i-am dat pe hoţi în vileag! N-au decât să mă judece, nu mi-i frică de nimeni; mi-am servit cu cinste ţarul şi patria şi n-am furat! Să mă degradeze şi… Ascultă, le-o spun în faţă, iată ce le scriu: „dacă aş fi un delapidator…”

— E bine scris, n-am ce spune, interveni Tuşin. Dar nu despre asta e vorba, Vasili Dmitrici. Apoi, întorcându-se către Rostov: Trebuie să se supună, şi, uite, Vasili Dmitrici nu vrea. Procurorul ţi-a spus doar că afacerea stă prost.

— Ei şi? N-are decât să stea prost! Răspunse Denisov.

— Procurorul ţi-a lăsat spre semnare o petiţie scrisă de el. Trebuie s-o iscăleşti şi s-o trimiţi, iată, prin dumnealui! Dumnealui (şi arătă spre Rostov) are, fără îndoială, legături pe la comandament. Mai bun prilej ca ăsta n-ai să găseşti.

— V-am spus doar că n-am de gând să mă înjosesc, îl întrerupse Denisov şi începu să citească din nou hârtia.

Rostov nu îndrăzni să stăruie ca să-l convingă pe Denisov, deşi prin instinct simţea că drumul propus de Tuşin şi de ceilalţi ofiţeri era cel mai bun şi cu toate că s-ar fi socot fericit dacă i-ar fi putut veni în ajutor; dar cunoştea încăpăţânarea prietenului său şi dorul lui aprins de dreptate, aşa că nici nu încercă să-l convingă.

Când citirea înveninatelor hârtii ale lui Denisov, care durase mai bine de o oră, luă sfârşit, Rostov nu spuse nimic şi, abătut peste măsură, cum camarazii de spital ai lui Denisov se adunaseră din nou în jurul lui, îşi petrecu restul zilei povestindu-le cele ce ştia şi ascultând cele ce povesteau ceilalţi. Denisov, posomorât, tăcu toată seara. Târziu, când se-ntunecase de tot, Rostov se pregăti de plecare şi-şi întrebă prietenul dacă n-are cumva vreo însărcinare să-i dea.

— Da, stai puţin, răspunse Denisov, trăgând cu ochiul la ceilalţi ofiţeri şi, după ce-şi scoase de sub pernă hârtiile, se apropie de fereastra unde îşi ţinea călimara şi se apucă de scris.

— Se vede că „nu dobori cu praştia luna de pe cer”, zise el, depărtându-se de geam, şi-i înmână lui Rostov un plic mare. Era petiţia adresată împăratului, pe care i-o întocmise procurorul şi în care Denisov, fără să pomenească nimic de vinovăţia serviciului de intendenţă, cerea doar să fie graţiat.

— Dă-i drumul tu, vezi că…

Dar nu-şi sfârşi gândul şi zâmbi chinuit, în silă.