III.

VENISE VREMEA RECE. Îngheţurile dimineţii încleştau pământul umezit de ploile de toamnă, verdele începuse să rămână numai ostroave, despărţite de negrul pământului, iar flacăra verde a ierbii contrasta cu ruginiul bătătorit de vite al ogoarelor de toamnă şi cu galbenul palid al miriştilor de primăvară, străbătute de dungi roşii de hrişcă. Măgurile şi pădurile, care pe la sfârşitul lui august fuseseră încă insule verzi între negrele ogoare de toamnă şi mirişti, păreau acum ostroave aurii şi însângerate în mijlocul câmpurilor de un verde crud, verdele grâului de toamnă. Iepurii năpârliseră pe jumătate, puii de vulpe începuseră să se împrăştie, iar lupii de un an ajunseseră mai mari decât câinii. Era vremea cea mai bună pentru vânat. Câinii tânărului şi pasionatului vânător Rostov nu numai că începuseră vânătorile, dar se şi obosiseră până-ntr-atât, încât, la sfatul general al vânătorilor, fusese hotărât să li se lase trei zile de odihnă, iar în ziua de 16 septembrie să înceapă o goană, pornind de la Dubrava, unde se găsea o familie de lupi, nestingherită până atunci de nimeni.

Aşa stăteau lucrurile la 14 septembrie.

Ziua, vânătorii şi câinii şi-o petrecură toată stând acasă; era îngheţ şi ger; dar spre seară, vremea începu să se înmoaie şi se mai încălzi. La 15 septembrie, când tânărul Rostov, în halat încă, se uită dimineaţa pe fereastră, văzu că e o zi cum nu se putea mai potrivită pentru vânătoare: cerul parcă se topea şi se scurgea pe pământ. Singura mişcare din văzduh era căderea lină a picăturilor microscopice de negură sau ceaţă. Pe crengile despuiate ale copacilor din grădină atârnau picături străvezii, care cădeau jos pe frunzele abia desprinse de pe ramuri. În grădina de zarzavat, pământul, sclipind de umezeală, era negru ca sămânţa de mac şi se contopea cu vălul mat şi umed al ceţii, în zarea apropiată. Nikolai ieşi pe treptele casei, umede şi pline de noroi; mirosea a pădure veştedă şi a câini. Căţeaua lui tărcată, cu spinarea lată şi cu ochii negri bulbucaţi, Milka, văzându-şi stăpânul, se sculă, se întinse la loc şi se piti iepureşte, apoi, pe neaşteptate, sări şi-l linse drept pe nas şi pe mustăţi. Un alt câine, un ogar, văzându-şi şi el stăpânul, alergă într-un suflet, încovoindu-şi spinarea, pe cărăruile dintre flori şi, ridicând coada ca un drapel, începu să se gudure la picioarele lui Nikolai.

— Aho! Se auzi în acest timp strigătul vânătoresc ce nu se poate imita, care uneşte în el şi basul cel mai profund, şi tenorul cel mai ascuţit; şi, de după colţ, ieşi bătăiaşul Danilo, cu părul alb, tuns după obiceiul ucrainean, şi cu obrazul zbârcit; avea harapnicul îndoit în mână, şi pe faţă expresia aceea pe care n-o găseşti decât pe chipul vânătorilor, expresie de independenţă şi de dispreţ pentru toată lumea înconjurătoare.

El îşi scoase căciula cercheză de pe cap dinaintea stăpânului şi se uită dispreţuitor la el. Dar dispreţul acesta nu-l jignea pe Nikolai; el ştia că Danilo, omul acesta care dispreţuia totul şi se socotea mai presus de toate, era omul său, gonaciul său.

— Danilo, spuse Nikolai, simţind cu sfială cum, la vederea timpului prielnic, la vederea câinilor şi a gonaciului, îl cuprinsese îndată bucuria de ne zăgăzuit a vânătorii, sub imperiul căreia omul uită tot ce avusese de gând să facă, ca îndrăgostitul în faţa iubitei.

— Ce porunceşte luminăţia-voastră? Întrebă o voce de bas, bună pentru un protodiacon şi cam răguşită de atâta strigăt.

Şi doi ochi negri strălucitori se uitară pe sub sprâncene la stăpânul care tăcuse. „Ce-i, nu mai ai răbdare?” părea că spun ochii aceştia.

— Frumoasă zi, hai, ce zici? Şi pentru câini, şi pentru călăreţi, hai? Spuse Nikolai, scărpinând-o pe Milka după urechi.

Danilo nu răspunse; clipi din ochi.

— Am trimis din zori pe Uvarka să adulmece, rosti vocea lui de bas, după câteva clipe de tăcere; cum s-ar zice, s-a dus în braniştea din Otradnoe, acolo-s. (Asta însemna că lupoaica ştiută de ei amândoi se mutase cu puii în pădurea din Otradnoe – care nu era mai departe de două verste de casă – într-un desiş nu prea adânc.)

— Păi, trebuie să mergem acolo? Spuse Nikolai. Vino la mine cu Uvarka.

— Cum doriţi!

— Atunci, mai aşteaptă cu hrana.

— Înţeles.

După cinci minute, Danilo cu Uvarka se aflau în cabinetul vast al lui Nikolai. Deşi nu era mare de stat, când îl vedeai pe Danilo în cameră ţi se părea că vezi un cal sau un urs pe podele, printre mobilele şi obiectele vieţii de toate zilele ale oamenilor. Danilo simţea el însuşi acest lucru şi, ca de obicei, stătea chiar în uşă, dându-şi osteneala să vorbească încet, să nu se mişte, ca să nu dărâme cumva apartamentele boierilor, şi se străduia să spună mai repede ce avea de spus, ca să poată ieşi mai curând de sub acoperiş sub cerul liber, la aer şi la spaţiul larg.

După ce-şi începu şirul întrebărilor şi află de la Danilo că toţi câinii sunt în formă (şi lui Danilo îi ardea de vânat), Nikolai porunci să se pună şeile pe cai. Dar până nu apucă Danilo să iasă, intră în fugă Nataşa, încă nepieptănată şi neîmbrăcată, cu o broboadă mare de-a dădacei pe umeri. Veni cu ea în fugă şi Petea.

— Te duci? Întrebă Nataşa. Ştiam eu! Sonia spunea că nu vă duceţi. Dar eu ştiam că pe o vreme ca asta nu se poate să nu vă duceţi.

— Ne ducem, spuse fără chef Nikolai, care, voind să facă în ziua aceea o vânătoare serioasă, n-ar fi dorit să-şi ia fratele şi pe Nataşa. Ne ducem, dar numai la lupi; ai să te plictiseşti.

— Ştii că asta mi-e cea mai mare plăcere, spuse Nataşa. Urât din partea ta; pleci singur, dai ordin să se pună şeile pe cai, şi nouă nu ne spui nimic.

— Zadarnic piedici ruşilor veţi pune, mergem şi noi! Declamă Petea.

— Dar pe tine nu se poate să te luăm; mămica a spus că tu n-ai voie, spuse Nikolai, adresându-i-se Nataşei.

— Ba da, vin şi eu, vin negreşit, spuse Nataşa cu hotărâre. Danilo, porunceşte să pună şeile şi pe caii noştri, şi Mihailo să iasă şi el cu haita mea, îi spuse ea gonaciului.

Numai faptul de a fi în odăile stăpânilor era şi aşa pentru Danilo destul de greu de admis şi de necuviincios, dar să mai şi aibă de-a face cu domnişoara, în orice fel, i se părea o imposibilitate. Îşi lăsă ochii în jos şi, ca şi cum cele ce auzea nu l-ar fi privit, se grăbi să iasă, dându-şi osteneala să n-o atingă cumva pe domnişoara, cum nu se cădea.

IV.

CONTELE CEL BĂTRÂN, CARE întreţinea, de când se pomenise, o mare suită de vânătoare – deşi acum şi-o lăsase întreagă în seama fiului său – fiind bine dispus în ziua aceea de 15 septembrie, se hotărî să meargă şi el la vânătoare.

Până într-o oră, toată suita era în faţa cerdacului: Nikolai, trecând pe lângă Nataşa şi Petea, care îi spuseseră ceva, îşi luă un aer grav şi sever, dându-le să înţeleagă că acum nu era timpul să se ţină de fleacuri. Trecu în revistă toate grupurile expediţiei, trimise înainte un grup de vânători cu câini, îşi încalecă roibul de Don şi, după ce-şi fluieră câinii din haita sa, dând semnalul de plecare, o porni peste arie, pe câmpul ce ducea spre lunca Otradnoe. Calul de culoarea ciocolatei al bătrânului conte, pe nume Viflianka, era dus de căpăstru de grăjdarul său; contele avea să se ducă de-a dreptul cu droşca la locul ce-i fusese destinat.

Copoiii scoşi la câmp erau de toţi cincizeci şi patru, însoţiţi de şase oameni, pândari şi hăitaşi. În afară de boieri, mai erau alţi opt oameni, după care alergau mai bine de patruzeci de ogari, aşa că, dacă socotim şi haitele boiereşti, ieşiseră la vânătoare cam vreo sută treizeci de câini şi aproape douăzeci de oameni călări.

Fiecare câine îşi cunoştea stăpânul şi numele. Fiecare vânător îşi ştia locul şi misiunea. De îndată ce fură afară din ogradă, toţi se aşternură la drum fără zgomot şi vorbărie, liniştit şi în ordine, pe şoseaua şi câmpul dinspre pădurea Otradnoe.

Ca pe un covor moale mergeau pe câmp caii, pleoscăind din când în când prin băltoace, când aveau de trecut drumuri de ţară. Negura se scurgea mereu, pe nesimţite, pe pământ; văzduhul era liniştit, călduţ şi tăcut. Din când în când se auzea ori fluierătura vreunuia dintre vânători, ori sforăitul vreunui cal, ori pocnetul unui harapnic sau scheunatul vreunui câine care nu mergea la locul său.

Când bătură o verstă de drum, văzură venind întru întâmpinarea expediţiei Rostovilor, prin ceaţă, alţi cinci călăreţi cu câini. În frunte călărea un bătrân chipeş şi bine trăit, cu mustăţi mari, cărunte.

— Bună ziua, unchiule, zise Nikolai bătrânului, când acesta se apropie de el.

— Scurt şi cuprinzător! Ştiam eu, îi răspunse unchiul (era un vecin nu tocmai bogat al Rostovilor, rudă îndepărtată cu ei), ştiam eu că n-o să te rabde inima, şi bine faci c-ai pornit-o. Scurt şi cuprinzător! (Era expresia lui preferată.) Du-te mai repede în pădure, căci Ghircik al meu mi-a dat adineauri vestea că Ilaghinii vânează în Korniki şi – scurt şi cuprinzător – îţi iau lupoaica cu pui cu tot de sub nas.

— Într-acolo mă şi duc. Ce zici, să punem câinii împreună? Întrebă Nikolai. Să-i punem pe toţi…

Copoii fură întruniţi într-o singură haită şi unchiul în rând cu Nikolai. Nataşa, înfofolită cu atâtea basmale că de sub ele abia i se vedea faţa, vioaie, cu ochii strălucitori, galopa spre ei, urmată de Petea, care nu se dezlipea de lângă ea, şi de Mihailo, gonaciul, maestrul de călărie, care fusese ataşat ca dădacă pe lângă ea. Petea îşi tot găsea câte ceva de râs şi-şi smucea mereu calul de dârlogi. Nataşa se ţinea de nădejde, cu îndemânare, pe calul ei negru, Arabcik, pe care şi-l strunea fără greutate, cu mâna stângă.

Unchiul se uita nemulţumit la Petea şi Nataşa. Lui nu-i plăcea să amestece năzdrăvăniile copilăreşti cu o treabă atât de serioasă ca vânătoarea.

— Bună ziua, unchiule, mergem şi noi la vânătoare, strigă Petea.

— Bună ziua, bună ziua, numai să nu-mi călcaţi vreun câine, răspunse bătrânul răstit.

— Nikolenka, ce minunat câine e Trunila! M-a recunoscut, zise Nataşa, vorbind de ogarul la care ţinea ea cel mai mult.

„Mai întâi, Trunila nu e câine, ci copoi”, se gândi Nikolai şi se uită sever la soră-sa, căutând să-i dea a înţelege distanţa care se cuvenea să-i despartă în clipa aceea. Nataşa înţelese.

— Mata, unchiule, să nu crezi că o să vă încurcăm, zise Nataşa. Rămânem la locul nostru şi nici nu ne mişcăm.

— Aşa şi trebuie, contesă mică, răspunse unchiul. Numai vezi să nu cazi de pe cal, adăugă el, fiindcă – scurt şi cuprinzător – n-ai să ai de ce te ţine.

Ostrovul împădurit – codrul Otradnoe – se vedea acum la vreo sută de stânjeni înaintea lor, şi cei din capul coloanei se apropiau de el. Rostov, care hotărâse în cele din urmă, împreună cu unchiul, din ce parte aveau să se azvârle gonacii, îi arătă Nataşei un loc unde trebuia să stea şi pe unde nu putea trece în nici un caz nici o sălbătăciune, iar el se îndreptă spre dâmbul unei râpe.

— Ei, să te ţii, nepoţele, să n-o scapi, zise unchiul, că e o lupoaică mare.

— Cum mi-o ieşi-nainte, răspunse Rostov. Karai, fiuit! Strigă el, răspunzând prin această chemare la cuvintele unchiului.

Karai era un câine bătrân, bărbos şi defel chipeş, dar renumit pentru felul cum prindea el singur namila de lup. Toţi îşi luară în primire locurile.

Contele cel bătrân, cunoscând patima de vânător a fiului său, se grăbise să nu cumva să întârzie, şi nici n-ajunseseră ceilalţi să sosească, că Ilia Andreici, vesel şi rumen la faţă, cu obrajii tremurând de hurducăturile droştii trase de doi cai negri, străbătu verdele câmpului şi se opri la locul ce-i fusese indicat lui. Îşi potrivi pe el scurta de blană, îşi încinse cartuşiera şi-şi trecu arma pe umăr, apoi încalecă pe rotofeiul său Viflianka, bine hrănit, cuminte şi bun, dar încărunţit ca şi stăpânul său. Caii de la droşcă porniră înapoi, acasă. Contele Ilia Andreici, deşi n-avea fire de vânător, cunoscând totuşi bine regulile vânătorii, intră în liziera de tufişuri a pădurii lângă care se afla, apucă dârlogii bine în mâini, se îndreptă în şa şi, simţindu-se gata, se uită împrejur zâmbitor.

Lângă el era valetul lui, Semion Cekmar, un vechi călăreţ, cam greoi în timpul din urmă. Cekmar ţinea de curea trei câini lupi, iuţi din fire, dar care se cam îngrăşaseră şi ei ca şi stăpânul şi ca şi calul lui. Doi dintre câini, inteligenţi, bătrâni, se culcară fără nici o curea. La vreo sută de paşi mai departe pe lizieră, mai era un grăjdar al contelui, Mitka, un călăreţ pătimaş şi un straşnic vânător. După un obicei vechi al său, contele, înainte de a se începe vânătoarea, deşertă un pahar de argint plin cu rachiu fiert, dres cu miere şi mirodenii, gustă ceva şi bău o sticlă de o jumătate de litru de Bordeaux, vinul lui preferat.

De vin şi călărie, Ilia Andreici se cam înroşise puţin; ochii blânzi şi uşor umeziţi îi erau acum neobişnuit de lucitori şi, cocoţat în şa, strâns cum era în scurta de blană, semăna cu un copil pregătit de plimbare.

Cekmar cel slab şi cu obrajii supţi, după ce-şi isprăvise treburile, stătea şi se uita la stăpânul lângă inima căruia bătuse inima lui timp de treizeci de ani şi, pricepându-i buna dispoziţie, se aştepta la o discuţie plăcută. Un al treilea personaj se apropie cu băgare de seamă dinspre pădure (se vede că era obişnuit cu aceste treburi) şi se opri la spatele contelui. Acest al treilea personaj era un bătrân cu barbă sură, îmbrăcat într-un capot femeiesc şi cu o scufie înaltă pe cap. Era măscăriciul Nastasia Ivanovna.

— Ei, Nastasia Ivanovna, îi făcu din ochi contele, vorbindu-i în şoaptă, vezi de sperie vânatul, că-ţi dă el, Danilo.

— Am şi eu cioc, spuse Nastasia Ivanovna.

— Şşşş! Făcu contele şi se întoarse la Semion.

— Ai văzut-o pe Natalia Ilinicina? Întrebă el pe Semion. Unde-i?

— S-a oprit cu Piotr Ilici în bălăriile de la Jarovo, răspunse Semion, zâmbind. Cucoane, cucoane, dar se dau şi ele în vânt după vânătoare, cum văd eu!

— Dar cum călăreşte, măi Semion, nu te prinde mirarea? Hai? Zise contele. Parc-ar fi bărbat!

— Da cum să nu mă mir? Ce îndrăzneală, ce dibăcie!

— Dar Nikolaşa unde-i? Întrebă contele tot în şoaptă. Trebuie să fie pe la Liadovo, călare.

— Chiar acolo-i. Ştie dumnealui pe unde s-o ia. Ştie al naibii de bine să călărească, de ne minunăm şi eu, şi Danilo, zise Semion, care se pricepea cum să-şi bucure stăpânul.

— Straşnic călăreşte, hai? Dar pe cal cum îi stă, ce zici?

— Parcă-i pictat, nu altceva! Zilele trecute se apucase să urmărească o vulpe în hăţişul de la Zavarzino. Când a pornit-o în goană mare dinspre pădure, era o grozăvie; calul face şi o mie de ruble, da călăreţul n-are preţ pe lume! Hei, unde mai găseşti aşa flăcău mândru! Să-l cauţi cu lumânarea…

— Cu lumânarea… repetă contele, căruia se vedea că-i pare rău că Semion sfârşise atât de repede. Da, cu lumânarea, zise el, dându-şi deoparte pulpanele hainei ca să-şi caute tabachera.

— Mai ieri, când ieşea de la liturghie, îmbrăcat în mare ţinută, Mihail Sidorâci…

Dar Semion nu isprăvi, căci se auziră răsunând clar în liniştea dimprejur chiotele gonacilor şi lătratul a cel mult doi sau trei copoi care se apropiau repede. El, lăsându-şi capul în jos, ascultă şi-şi ţistui tăcut stăpânul.

— Au dat de vizuină… spuse el în şoaptă. I-a dus chiar la Liadovo.

Contele, uitând să-şi alunge de pe faţă zâmbetul, privea înaintea lui în depărtare, fără să mai prizeze, cu tabachera în mână. După lătratul câinilor se auzi semnalul pentru lup, sunat de cornul cu timbru de bas al lui Danilo: haita se alătură celor trei copoi dintâi şi se auzi îndată cum urlă, cu urletul lor prelung, copoii, în felul acela deosebit care arăta că sunt în urmărirea lupului. Călăreţii nu-i mai asmuţeau, ci hăuleau, şi dintre toate glasurile se distingea glasul, când profund, când asurzitor de ascuţit, al lui Danilo: glasul acesta părea că umple toată pădurea, străbătându-i marginile şi răsunând departe, peste câmp.

După ce ascultară câteva clipe în tăcere, contele şi grăjdarul său îşi dădură seama că haita copoilor se rupsese în două: o parte, cea mai mare, urlând cu îndârjire, începuse să se îndepărteze; cealaltă parte a haitei îşi dăduse drumul în jos prin pădure, de-a lungul lizierei, spre conte, şi pe lângă haita asta se auza hăulitul lui Danilo. Lătrăturile celor două grupuri se contopiră apoi într-un urlet prelung şi amândouă se depărtară. Semion scoase un oftat şi se aplecă să îndrepte lesa în care se încurcase câinele cel mai tânăr; contele oftă şi el, apoi, văzându-şi în mână tabachera, o deschise şi luă o priză.

— Înapoi! Se răsti Semion la copoiul care ieşise dintre tufe.

Contele tresări şi-şi scăpă tabachera. Nastasia Ivanovna descălecă s-o ridice.

Contele şi Semion se uitau la el. Dar, dintr-o dată, aşa cum se întâmplă adesea în asemenea ocazii, larma gonacilor se auzi într-o clipă atât de aproape, încât parcă dintr-un moment într-altul se puteau aştepta să vadă ivindu-li-se înaintea ochilor boturile căscate ale câinilor şi pe Danilo hăulind.

Contele întoarse capul şi-l văzu în dreapta lui pe Mitka, cu ochii ieşiţi din orbite; se uita la conte şi, scoţându-şi căciula, îi arăta ceva înaintea sa.

— Păzea! Strigă el cu un glas care arăta limpede că de multă vreme-l chinuia nevoia să strige vorba care-i stătea în gât.

Şi galopă în direcţia contelui, lăsându-şi câinii în voia lor. Contele şi Semion săriră dintre tufe şi văzură în stânga lor un lup care, legănându-se uşor în salturi liniştite, se apropia chiar de liziera unde se aflau ei. Câinii, întărâtaţi, scheunară şi, rupându-şi curelele, se repeziră după lup pe lângă picioarele cailor.

Lupul se opri din fugă şi, cu mişcări greoaie, ca un bolnav de angină, îşi întoarse greoi capul cu fruntea lată, spre câini; apoi, legănându-se la fel de uşor, făcu un salt, două, şi, fluturându-şi coada, se pierdu în desiş. În aceeaşi clipă, dinspre marginea opusă a pădurii, se iviră zăpăciţi, ţâşnind dintre tufe, unul câte unul, cu scheunături ce semănau a plâns, un copoi, al doilea, al treilea, şi toată haita o luă peste câmp, spre locul unde dispăruse lupul. În urma copoilor, tufele de alun se desfăcură şi murgul lui Danilo se ivi atât de asudat, încât părea aproape negru, ca un ghem. Rostogolit înainte pe spinarea lui lungă, stătea însuşi Danilo, fără căciulă, cu părul sur zburlit şi cu faţa asudată.

— Uliuliuliu, uliuliu! striga el. Când îl văzu pe conte, în ochi i se iviră fulgere. Ce e! se răsti el la conte, ameninţându-l cu harapnicul ridicat. S-a dus în… lupul! Halal vânători!

Şi, ca şi când n-ar mai fi avut poftă să multă vorbă cu contele, care era ruşinat şi speriat, lovi cu toată furia (care, de fapt, era îndreptată împotriva contelui) coastele asudate şi supte ale murgului şi-şi văzu de goana lui pe urmele câinilor. Contele, ca un pedepsit, se uita în jurul său, părând să ceară prin zâmbetul lui compătimirea lui Semion pentru situaţia în care era pus. Dar Semion nu mai era acolo: el galopa prin tufe; sărise să taie drumul lupului. Dintr-amândouă părţile săriră însoţitorii ogarilor, dar lupului i se pierduse urma în desiş şi nici un vânător nu izbuti să-i taie calea.

V.

ÎN VREMEA ASTA NIKOLAI ROSTOV stătea la locul său, aşteptând fiara. Din apropierea şi îndepărtarea gonacilor, din larma câinilor pe care-i distingea după lătrat, din apropierea, îndepărtarea şi sunetul înalt ori jos al vocilor vânătorilor, el simţea tot ce se petrece în pădure. Ştia că în pădure se află lupi, pui şi lupi bătrâni; ştia că haita copoilor se rupsese în două, că undeva câinii erau în urmărirea lupilor şi că trebuie să se fi întâmplat ceva neplăcut. Aştepta la locul lui, din clipă în clipă, fiara. Făcea mii de presupuneri felurite asupra direcţiei de unde putea să apară, şi a chipului în care avea s-o urmărească. De la speranţă trecea la deznădejde. De câteva ori se rugă lui Dumnezeu ca lupul să-i vină lui în faţă şi se rugă cu pasiunea şi sfiala cu care se roagă oamenii în clipele de adâncă tulburare, pricinuită de lucruri fără importanţă. „Ei, ce te-ar costa pe tine, vorbea el cu Dumnezeu, să faci asta pentru mine. Ştiu că eşti mare şi că e păcat să-ţi cer aşa ceva; dar, pentru Dumnezeu, fă să-mi iasă în cale un lup bătrân şi Karai al meu să-şi încleşteze colţii în gâtul lui chiar sub ochii unchiului, care mă priveşte acum de colo.” De mii de ori în această jumătate de ceas îşi plimbă Rostov privirea stăruitoare, încordată şi neliniştită, de la liziera pădurii cu doi stejari săraci în crengi, deasupra unor plopi tremurători, la o râpă cu marginile roase de ploi şi la căciula unchiului care abia se zărea după tufa din dreapta.

„Nu, nu am eu atâta noroc, îşi spuse Rostov. Şi ce uşor ar fi! Dar n-are să vie. Niciodată n-am noroc; nici la cărţi, nici la război, la nimic.” Austerlitzul şi Dolohov începură să se perinde în imaginaţia lui, alternând repede. „Numai o dată în viaţă să pot ucide un lup bătrân, şi nu mai doresc nimic!” îşi zicea el, încordându-şi auzul şi privirea, uitându-se în dreapta şi în stânga şi tresărind la cea mai mică schimbare de nuanţă a zgomotelor pe care le făceau gonacii. Se uită iar în dreapta şi văzu alergând ceva spre el, peste câmpul pustiu. „Nu, nu se poate să fie!” gândi Rostov, oftând adânc, aşa cum oftează oamenii când văd împlinindu-li-se un vis mult aşteptat. I se realiza cel mai mare vis, şi aşa de simplu, fără zgomot, fără strălucire, fără nici un semn. Rostov nu-şi credea ochilor, şi îndoiala asta dură câteva secunde în şir. Lupul fugea înainte şi sări greoi peste o groapă ce-i era în drum. Era o fiară bătrână, cu spinarea sură şi cu pântecele roşcat, umflat de mâncare. Alerga liniştit, încredinţat, pesemne, că nu-l vede nimeni. Rostov, cu respiraţia oprită, se uită la câini. Şedeau tolăniţi, fără grijă; nici nu văzuseră lupul, nici nu simţiseră nimic. Bătrânul Karai, cu capul întors spre coadă, îşi purica ursuz, rânjindu-şi dinţii galbeni, pulpele dinapoi.

— Uliuliuliu! Mormăi pe şoptite printre buze Rostov.

Câinii, zăngănind din catarame, îşi ciuliră urechile şi săriră în picioare. Karai îşi mai scarpină puţin laba, se sculă apoi şi-şi ciuli urechile, fâlfâindu-şi încetişor coada de care atârnau smocuri de blană.

„Să le dau drumul? Să nu le dau?” se întreba Nikolai, în vreme ce lupul, îndreptându-se spre el, ieşise din pădure. Dintr-o dată, lupul îşi schimbă căutătura; tresări, văzând poate pentru întâia oară ochi cum nu mai văzuse, omeneşti, aţintiţi asupra lui, şi, întorcându-şi uşor capul spre vânător, se opri; înapoi sau înainte? „Ei – tot-una-i, înainte!”… parcă-şi spuse el şi se aruncă înainte, fără să se mai uite împrejur, în salturi line, rare, nesilite, dar pline de hotărâre.

— Uliuliuliu! strigă Nikolai, cu o voce care nu mai era a lui şi dădu drumul în voie calului său vrednic, într-un suflet, la vale, sărind peste şanţurile săpate de ploi, calea lupului.

Câinii, însă, mai iuţi, îl întrecură. Nikolai nu-şi mai auzea nici strigătele, nu mai simţea nici măcar că aleargă, nu mai vedea nici câinii şi nici locurile pe unde galopa; nu vedea decât lupul, care, grăbind pasul, alerga în vâlcea, fără să-şi schimbe direcţia. Milka cea tărcată cu spinarea lată se arătă cea dintâi şi se apropie de sălbăticiune. Încă puţin, încă… iată, l-a ajuns! Dar lupul doar cât se uită cu coada ochiului la ea şi Milka, în loc să atace cum făcea întotdeauna, ridică deodată coada şi se propti pe picioarele de dinainte.

— Uliuliuliu! Strigă Nikolai.

Liubim cel roşcat ţâşni din spatele Milkăi, se repezi vijelios la lup şi-l apucă de gleznele picioarelor de dinapoi, dar în aceeaşi clipă sări speriat în partea cealaltă. Lupul se tupilă la pământ, îşi clănţăni dinţii, apoi se ridică din nou şi porni înainte, înconjurat de un alai compus din toţi câinii, care nu-şi îngăduiau să se apropie la mai puţin e un arşin de el.

„Îl pierd! Nu, nu se poate”, se gândi Nikolai, continuând să strige cu vocea răguşită:

— Karai! Uliuliu! strigă el, căutându-şi din ochi dulăul bătrân, singura lui nădejde. Fără să scape fiara din ochi, Karai îşi încordase trupul şi alerga, atât cât îl mai lăsau puterile lui slăbite de vârstă, ţinându-se în pas cu lupul, alături de el, cu intenţia să-i taie drumul. Dar, judecând după iuţeala cu care fugea lupul şi după fuga greoaie a câinelui, era vădit că planul lui Karai era greşit. Nikolai vedea nu departe de el pădurea, în care, dacă ajungea, lupul avea să dispară de-a binelea. Dar din faţă ie văzu venind înspre el, la galop, un vânător cu o haită de câini. Mai era speranţă. Un copoi tânăr, lung, de culoare castanie, pe care Nikolai nu-l ştia, dintr-o haită străină, se repezi atât de fulgerător în faţa lupului, încât era cât pe-aci să-l dea peste cap. Lupul se ridică cu o iuţeală la care nu te-ai fi putut aştepta din partea lui şi se repezi la copoiul castaniu, clănţănind din dinţi; în clipa următoare, dulăul, însângerat, cu burta spintecată, schelălăi strident şi căzu cu capul la pământ:

— Karaiuşka! Tată! se tânguia Nikolai.

Mulţumită celor întâmplate, bătrânul copoi, cu smocurile de blană bătându-i şoldurile, tăiase drumul fiarei şi era acum numai la cinci paşi de ea. Ca şi cum ar fi simţit primejdia, lupul se uită chiorâş la Karai, îşi băgă şi mai bine coada între picioare şi-şi mări salturile. În secunda următoare, Nikolai nu văzu decât că se întâmpla ceva cu Karai. Câinele încălecase o clipă pe spinarea lupului şi se prăvălise împreună cu el de-a berbeleacul, într-un şanţ săpat de ape, de lângă ei.

Minutul cât Nikolai îşi putu vedea câinii vânzolindu-se în şanţ cu lupul, a cărui blană sură o zări dedesubtul lor dimpreună cu un picior de dinapoi întins şi cu capul cu urechile pleoştite, în spaima sufocării (Karai îl ţinea de beregată), minutul cât Nikolai putu vedea asta fu pentru el cel mai fericit minut din viaţă. Dar, tocmai când se apucase cu mâna de oblânc ca să descalece şi să-şi înjunghie vânatul, văzu deodată ieşind deasupra grămezii de câini capul lupului, şi apoi picioarele de dinainte aburcându-se pe marginea şanţului. Lupul îşi clănţăni dinţii (Karai nu-l mai ţinea de beregată), îşi făcu vânt din şanţ cu picioarele de dinapoi şi, scăpând iar de câini, o luă înainte, ca din puşcă, drept, cu coada între picioare. Karai ieşi anevoie din şanţ, lovit greu sau rănit, pesemne; blana i se făcuse perie pe spinare.

— Doamne! Pentru ce? strigă deznădăjduit Nikolai.

Unul dintre gonacii unchiului venea în galop din partea cealaltă, tăind calea fiarei. Câinii lui opriră lupul, care în curând fu din nou împresurat.

Nikolai, grăjdarul lui, unchiul şi gonaciul acestuia dădeau târcoale fiarei, strigau şi hăuleau, gata în fiecare clipă să descalece ori de câte ori lupul se aşeza jos, şi pornind iar înainte ori de câte ori lupul se scutura şi mai făceau un salt spre desişul care trebuia să-l salveze.

Danilo, care auzise hăulitul chiar de la începutul goanei, alergase spre liziera pădurii. Văzuse cum luase Karai de gât lupul şi-şi oprise calul, crezând că treaba era săvârşită. Dar când observă că vânătorii nu descălecă şi că lupul se scutură şi o ia iar la fugă, Danilo, întocmai cum făcuse şi Karai, se îndreptă nu spre lup, ci spre desişul pădurii, pentru a-i tăia calea. Datorită direcţiei pe care o luase, el se apropie de lup tocmai în momentul când îl opriseră pentru a doua oară câinii unchiului.

Danilo galopa tăcut, ţinând pumnalul gol în mâna stângă şi lovind ca apucat cu harapnicul în coastele ieşite ale murgului.

Nikolai nu-l văzu şi nu-l auzi pe Danilo până în clipa când murgul lui, respirând greu, trecu ca vântul pe lângă el. Apoi auzi zgomotul căderii unui trup şi văzu cum Danilo, culcat în mijlocul haitei de câini, la pământ, îndărătul lupului, căuta să-l apuce de urechi. Era neîndoielnic acum, şi pentru câini, şi pentru vânător, şi pentru lup, că totul se sfârşise. Fiara, pleoştind urechile, înspăimântată, încerca să se ridice, dar câinii o ţintuiau locului. Danilo, ridicându-se, făcu saltul atacului, se prăvăli cu toată greutatea peste lup, de parc-ar fi vrut să se culce ca să se odihnească şi-l apucă de urechi. Nikolai voi să-l înjunghie, dar Danilo îi şopti: „Nu-i nevoie, îl legăm”, şi schimbându-şi poziţia, puse un picior pe grumazul lupului. Îi băgară apoi un ţăruş în gură, îl legară cu curele, ca şi cum i-ar fi pus un căpăstru, îi legară burduf şi picioarele, şi Danilo rostogoli de două-trei ori fiara cu piciorul, de pe o parte pe cealaltă.

Apoi, cu fericirea întipărită pe chipurile lor obosite, oamenii ridicară uriaşul lup viu pe spinarea unui cal care sforăia şi se dădea mereu în lături, iar câinii îl însoţiră, urlând, până la locul unde era hotărât să se adune toată lumea. Copoii prinseseră doi pui, iar ogarii, trei. Vânătorii se adunau, fiecare cu prăzile şi poveştile isprăvilor lui şi toţi se apropiau să vadă lupul cel bătrân, care, cu capul lui, lat în frunte, atârnat, şi cu ţăruşul în gură, se uita cu ochi mari, sticloşi, la mulţimea de câini şi de oameni ce-l înconjurau. Când îl atingea cineva, lupul îşi smuncea picioarele legate şi se uita sălbatic şi în acelaşi timp simplu la toată lumea. Contele Ilia Andreici se apropie şi el să pună mâna pe lup.

— O, ce namilă de lup, zise el. E un lup bătrân, hai? Îl întrebă pe Danilo, care stătea lângă el.

— Bătrân, luminăţie, răspunse Danilo, scoţându-şi cu grabă căciula.

Contele îşi aminti de lupul lui, pe care-l scăpase, şi de ciocnirea cu Danilo.

— Numai că prea eşti supărăcios, măi frate, îi zise contele.

Danilo nu spuse nimic, ci zâmbi doar cu un zâmbet sfios şi plăcut, de copil blând.

VI.

CONTELE CEL BĂTRÂN PLECĂ spre casă. Nataşa şi Petea făgăduiră să plece şi ei numaidecât. Vânătoarea îşi urma cursul, căci era încă devreme. Pe la amiază se dădu drumul copoilor într-un crâng de pe marginea unei râpe. Nikolai, de pe miriştea în care se afla, îşi vedea toţi vânătorii.

În dreptul lui Nikolai erau nişte semănături de toamnă; acolo, într-o groapă, după o tufă de alun, şedea un vânător de-al său. Îndată ce li se dădu drumul câinilor, Nikolai auzi lătratul rar şi cunoscut al lui Voltorn; alţi câini i se alăturară, fie lătrând, fie reluând urmărirea. După câteva minute, cei din pădure dădură semnalul de urmărirea vulpii, şi atunci întreaga haită de câini o luă în goană pe coama unui deal, înspre semănăturile de toamnă din apropierea lui Nikolai.

Vedea căciulile roşii ale vânătorilor ce galopau pe malul împădurit al râpei, vedea până şi câinii, şi aştepta din clipă în clipă să vadă cum din partea cealaltă, din semănături, apare vulpea.

Vânătorul din şanţ se mişcă de la locul său, dădu drumul câinilor şi, în clipa următoare, Nikolai văzu o vulpe roşcată, scundă şi ciudată, care, ridicându-şi coada stufoasă, se furişa cu iuţeală peste câmp. Câinii se repeziră la ea. Iată-i acum lângă ea. Vulpea începe să facă ocoluri printre ei, din ce în ce mai dese ocoluri, şi să-şi încolăcească în jurul trupului coada ei stufoasă; şi iată că zboară spre ea un câine alb, străin, şi după el unul negru. Totul începe să se învălmăşească, până ce câinii, cu capetele spre vulpe şi partea de dindărăt a corpului depărtată, alcătuiesc o stea, uşor legănată. Doi vânători, unul cu căciula roşie, altul străin, îmbrăcat într-un caftan verde, vin spre câini.

„Asta ce mai e? Se întrebă Nikolai. De unde o fi ieşit vânătorul ăsta? Nu-i de-al unchiului!”

Vânătorii uciseră vulpea şi rămaseră îndelung în picioare, fără să se grăbească s-o ia. În preajma lor, duşi de căpăstru, se vedeau caii cu şeile înalte, şi câinii care se întinseseră la pământ. Vânătorii tot dădeau din mâini şi trebăluiau ceva cu vulpea. La un moment dat, tot dintr-acolo se auzi un sunet de corn, semnalul stabilit pentru cazuri de încăierare.

— E un vânător de-al lui Ilaghin; s-a luat la ceartă cu Ivan al nostru, zise grăjdarul lui Nikolai.

Nikolai îşi trimise grăjdarul să-i cheme pe Nataşa şi Petea şi o luară la pas spre locul unde gonacii îşi adunau câinii. Câţiva vânători o porniră în galop spre locul încăierării.

Nikolai sări de pe cal şi se opri lângă copoi, împreună cu Nataşa şi Petea care sosiseră şi ei; aştepta să afle cum avea să se încheie cearta. De după liziera pădurii apăru călare, cu vulpea atârnată la oblânc, vânătorul care se încăierase şi se apropie de tânărul boier. Îşi scoase de departe căciula, dându-şi osteneala să vorbească respectuos; dar era palid, gâfâia şi pe chip i se citea mânia. Un ochi îi era învineţit, dar el pesemne nici nu prinsese de veste.

— Ce-a fost acolo cu voi? Întrebă Nikolai.

— Auzi colo, vine să-njunghie vânatul de sub ogarii noştri! Păi o prinsese căţeaua mea cea sură. Dar pas' de te-nţelege cu ei! Hop, pune mâna pe vulpe! Ei, atunci, i-am arătat eu vulpe! Uite-o colea, la oblânc. Dar pe ăsta nu-l vrei? Se răsti vânătorul, arătând cu mâna la cuţitul din brâu şi închipuindu-şi pesemne că-l are în faţa ochilor tot pe vrăjmaş.

Nikolai, fără să mai lungească vorba cu vânătorul, îşi rugă sora şi fratele să-l aştepte şi plecă spre locul unde se afla grosul vânătorilor duşmani, ai lui Ilaghin.

Vânătorul învingător intră în ceata vânătorilor şi începu să-şi povestească şi acolo isprăvile, pe când tovarăşii făcuseră curioşi cerc în jurul lui.

Cauza era că Ilaghin, cu care Rostovii erau în ceartă şi proces, vâna pe terenurile care, în virtutea dreptului cutumiar, le reveneau Rostovilor, şi că acum poruncise, înadins se pare, unui vânător al său, să se apropie de pădurea în care vânau Rostovii, şi-i dăduse astfel prilej gonaciului său să ia vânatul de sub câinii străini, Nikolai nu-l văzuse niciodată pe Ilaghin, dar, cum de obicei în judecăţile şi sentimentele sale el nu cunoştea cumpătul, îl ura din toată inima şi-l socotea cel mai înrăit vrăjmaş al său, numai din cele auzite despre tâlhăriile şi samavolniciile puse pe seama acestui moşier. Aşa că porni acum turbat de mânie spre el, strângând cu putere în mână harapnicul, gata să treacă la orice acţiune, oricât de hotărâtă şi primejdioasă, împotriva duşmanului său.

De-abia ieşise în marginea pădurii, când şi văzu venind spre el, însoţit de doi gromi, un boier gras, cu căciulă de blană de castor, călărind un splendid cal negru.

În loc de duşman, Nikolai găsi în Ilaghin un moşier prezentabil şi manierat, care dorea mult să-i facă tânărului conte cunoştinţa. Apropiindu-se de Rostov, Ilaghin îşi ridică puţin de pe cap cartuzul îmblănit şi-i spuse că-i pare foarte rău de cele întâmplate şi că va da ordin să fie pedepsit vânătorul care-şi permisese să culeagă vânatul de sub câinii străini. Îl rugă apoi pe conte să-i dea voie să se prezinte şi-i propuse să vâneze pe terenurile lui.

Nataşa, temându-se de cine ştie ce faptă îngrozitoare din partea fratelui ei, se ţinea emoţionată după el, la distanţă mică. Văzând însă că adversarii se salută prieteneşte, se apropie de ei. Ilaghin îşi ridică şi mai respectuos cartuzul îmblănit în faţa Nataşei şi, zâmbind amabil, spuse contesei că e o adevărată întruchipare a Dianei, atât prin pasiunea ei pentru vânătoare, cât şi prin frumuseţea ei, despre care auzise atâtea.

Ilaghin, spre a repara greşeala vânătorului său, îl invită stăruitor pe Rostov să vină să vâneze pe un loc al lui, aflat la depărtare de o verstă, pe care şi-l păstrase numai pentru sine şi care, după spusele lui, mişuna de iepuri. Nikolai consimţi şi ceata vânătorilor, acum de două ori mai numeroasă, porni mai departe.

Până la terenul de vânătoare al lui Ilaghin, drumul trecea pe câmpuri. Boierii călăreau împreună. Unchiul, Rostov şi Ilaghin se uitau pe furiş la câinii străini, străduindu-se să nu prindă nimeni de veste cu câtă înfrigurare caută ei, în mijlocul acestor copoi, pe rivalii câinilor lor.

Pe Rostov îl izbi mai cu seamă frumuseţea unei căţele de rasă pură din haita lui Ilaghin, nu prea înaltă, zveltă, cu muşchii ca de oţel, cu botul ascuţit, cu ochii negri bulbucaţi şi cu pete roşii pe corp. Auzise şi el de câinii iuţi ai lui Ilaghin şi în frumuseţea asta de căţea văzu o rivală a Milkăi.

În mijlocul unei discuţii serioase, începută de Ilaghin cu privire la recolta anului, Nikolai arătă spre căţeaua cu pete roşii.

— Frumoasă e căţeaua asta a dumitale! Spuse el pe un ton nepăsător. E iute?

— Asta? Da, e bună căţea, prinde, răspunse Ilaghin cu un aer indiferent, deşi vorbea de Erza lui cea tărcată cu roşu, pentru care dăduse cu un an înainte unui vecin al lui trei familii de ţărani. Aşadar, nici dumneavoastră, conte, nu vă prea lăudaţi cu recolta de anul acesta? Continuă el convorbirea întreruptă.

Apoi, socotind politicos să răspundă la amabilitatea contelui în acelaşi chip, Ilaghin se uită la câinii lui Rostov şi se opri asupra Milkăi, care-i sărise în ochi prin spinarea ei lată.

— Frumoasă e căţeaua aceea cu pete negre a dumitale, trupeşă! Zise el.

— Da, nimic de zis, aleargă bine, răspunse Nikolai. „De ne-ar ieşi acum în câmp un şoldan gras, ţi-aş arăta eu cine-i Milka!” gândi Nikolai şi, întorcându-se spre grăjdarul lui, anunţă că dă o rublă aceluia care dă cel dintâi de urma unui iepure.

— Eu nu înţeleg, continuă Ilaghin, cum pot fi alţii invidioşi pentru vânat şi pentru câini; vorbesc de mine, conte. Pe mine, ştiţi, mă distrează plimbarea; iată, mai întâlneşti o societate ca asta… ce poate fi mai plăcut? (Şi-şi scoase iar cartuzul de castor în faţa Nataşei.) Cât despre grija de a aduce piei, şi câte aduc, mi-e absolut indiferent!

— Aşa-i.

— Sau să mă simt jignit pentru că vreun câine al altui vânător prinde şi nu al meu! Eu nu-s îndrăgostit decât de vânătoare, de goana în sine. Nu-i aşa, conte? Pe urmă, socot că…

— Pe el! Pe el! Se auzi în vremea asta strigătul pre lung al unuia dintre gonacii rămaşi în urmă. Acesta se oprise în loc pe o movilită, în mijlocul miriştii, ridicând harapnicul şi repetând din nou, prelung: Pe el! (Strigătul acesta şi harapnicul ridicat dădeau de veste că vede un iepure pitulat.)

— Aha, l-a zărit, mi se pare, spuse cu un aer nepăsător Ilaghin. Ce zici, să-l gonim, conte?

— Da, să ne apropiem, întâi… dar ce, împreună? Răspunse Nikolai, uitându-se la Erza şi la Rugai cel roşu al unchiului, cei doi rivali pe care nu avusese niciodată prilejul să-i pună la întrecere cu câinii lui. „Şi dacă o face de ruşine pe Milka mea?” îşi zise el, în timp ce înainta alături de unchi şi de Ilaghin, spre iepure.

— E iepure bătrân? Întrebă Ilaghin, apropiindu-se de vânătorul care dăduse semnalul şi, uitându-se la Erza, o fluieră nu fără emoţie…

— Dar dumneata, Mihail Nikanorâci? Se adresă el unchiului.

Bătrânul călărea încruntat.

— Ce să mă mai bag şi eu! Ai dumneavoastră, scurt şi cuprinzător! Aţi dat câte un sat de oameni pe un câine, vă costă mii de ruble. Încercaţi-i pe-ai dumneavoastră, eu am să stau să mă uit.

— Rugai! Na, na! Strigă el. Rugaiuşka! Repetă el, exprimându-şi fără să vrea, prin diminutivul întrebuinţat, toată duioşia şi nădejdea pusă în câinele acesta roşcat.

Nataşa văzu şi simţi emoţia tainică a celor doi bătrâni şi a fratelui ei şi-şi dădu seama că şi ea era emoţionată.

Vânătorul şedea pe moviliţă tot cu harapnicul ridicat, în timp ce boierii se apropiau de el, la pas; mişcarea copoilor se zărea chiar pe linia orizontului, şi închidea iepurelui trecerea; vânătorii ceilalţi, care nu erau boieri, făceau acelaşi lucru. Totul avea o mişcare înceată şi gravă.

— În ce parte stă cu capul? Întrebă Nikolai când fu la o sută de paşi de vânătorul de pe moviliţă.

Dar vânătorul n-apucă să-i răspundă că iepurele, presimţind ger la noapte, sări din culcuş. Haita de copoi se azvârli la vale, după iepure; din toate părţile ogarii, dezlegaţi din lese, se repeziră înspre copoi şi înspre iepure. Toţi vânătorii aceştia care se mişcaseră aşa de încet până acum – gonacii strigând „stai!” ca să-şi adune copoii, iar paznicii ogarilor hăulind „pe el” ca să şi-i adune pe ai lor unde trebuia – începură să galopeze pe câmp. Ilaghin cel calm, Nikolai, Nataşa şi unchiul zburau călare, fără să ştie cum şi încotro, având în ochi numai câinii şi iepurele şi temându-se doar să nu scape o clipă din priviri goana. Iepurele se întâmplase să fie bătrân şi iute. În clipa când sărise, n-o luase numaidecât la fugă, ci-şi ciulise urechile şi stătuse să asculte strigătele şi tropotele care veneau dintr-o dată din toate părţile; apoi făcuse vreo zece sărituri rare, lăsând câinii să se apropie şi, în cele din urmă, alegând direcţia şi dându-şi seama de primejdie, îşi lăsase urechile pe spate şi se aşternuse pe fugă cât îl ţineau picioarele. Fugea peste mirişti, dar în faţa lui se vedeau nişte semănături de toamnă, pe unde pământul era noroios. Cei doi câini ai vânătorului de pe moviliţă, fiind mai aproape, zăriră cei dintâi iepurele şi se luară după el; dar erau departe de a-l ajunge, când, din urma lor, Erza cea cu pete roşii a lui Ilaghin îi întrecu în zbor, se apropie de iepure la o lungime de câine şi se repezi cu iuţeală înfricoşătoare drept la coada lui, dar, crezând că l-a şi apucat, se dădu peste cap. Iepurele îşi încovoie spinarea şi-şi înteţi fuga. După Erza fu rândul Milkăi, cea tărcată cu negru şi lată-n spinare, să se apropie fulgerător de iepure.

— Miluşka, mamă! Se auzi atunci strigătul de triumf al lui Nikolai.

Părea că acuşi-acuşi se azvârle pe iepure şi-l prinde, dar căţeaua îl ajunse şi trecu de el. Iepurele scăpă de primejdie, rămânând în urmă. Atunci se repezi din nou frumoasa Erza şi ajunse chiar în coada iepurelui, gata-gata să-l apuce de picior.

— Erzânka, fetiţo! Răsună un glas plângăreţ, ce nu mai părea să fie al lui Ilaghin.

Dar Erza nu-i ascultă ruga. Chiar în clipa când trebuia să fie înhăţat, iepurele sări şi o luă iepureşte pe hatul de lângă verdeaţa vecină cu miriştea. Şi din nou Erza şi Milka se alăturară, ca o pereche de cai înhămaţi la aceeaşi oişte, şi începură să gonească împreună după iepure. Dar hatul era pentru iepure un teren mai uşor de străbătut şi câinii nu se putură apropia de el atât de repede.

— Rugai! Rugaiuşka! Scurt şi cuprinzător! Se auzi atunci strigând altă voce, şi Rugai, roşcatul şi ghebosul copoi al unchiului, repezindu-se şi întinzându-şi spinarea, ajunse repede în rând cu ceilalţi doi câini, îi întrecu şi, năpustindu-se cu şi mai mare avânt asupra iepurelui, îl împinse din hat în semănăturile-nverzite, intră şi el până la genunchi în iarba murdară, apoi încă un salt, şi nu se mai văzu nimic decât cum Rugai se dădea peste cap, cu iepure cu tot, şi apărea, murdar de noroi pe spinare.

Câinii formară iarăşi o stea din trupurile lor în jurul lui Rugai. După un minut, toţi vânătorii fură lângă hărmălaia câinilor care se înghesuiau. Unchiul singur, fericit, descălecă şi înjunghie iepurele. Cât timp îl scutura, ca să-i scurgă sângele, privea agitat cu ochii măriţi în jurul lui şi nu-şi găsea mâinilor şi picioarelor loc, vorbind întruna, fără să ştie nici el cu cine şi ce. „Bună treabă, scurt şi cuprinzător… e un câine… i-a-ntrecut pe toţi, chiar şi pe cei de mii de ruble – scurt şi cuprinzător!” spunea el, gâfâind şi uitându-se morocănos împrejur, ca şi cum ar fi ocărât pe cineva, ca şi cum toţi i-ar fi fost duşmani, toţi l-ar fi persecutat şi abia acum, în sfârşit, avea şi el prilej să-şi ia revanşa. „Iată, ăştia vi-s câinii de mii de ruble, scurt şi cuprinzător!”

— Rugai, na-ţi lăbuţa! Spuse el, aruncându-i câinelui laba de iepure murdară de noroi. O meriţi, scurt şi cuprinzător!

— E obosită, a dat trei goane singură astăzi, vorbi Nikolai tot fără să-l audă nimeni şi fără să-şi bată capul să vadă dacă-l ascultă cineva sau nu.

— Ei, dacă a luat-o de-a curmezişul! Spuse grăjdarul lui Ilaghin.

— Dar ce avânt luase! Un iepure fugărit aşa îl prinde orice javră, spuse deodată cu el şi Ilaghin, roşu şi abia mai răsuflând de goana calului şi de emoţie.

Şi-n acelaşi timp Nataşa, fără să-şi tragă răsuflarea, chiuia vesel, triumfător, atât de strident că-ţi ţiuiau urechile. Prin chiotul acesta, ea spunea tot ce spuneau şi vorbele încurcate ale celorlalţi vânători. Şi chiotul ei suna atât de ciudat, atât de sălbatic, încât, dacă ar fi fost în altă împrejurare, ar fi trebuit să se ruşineze ea singură de sălbatica lui sonoritate, iar ceilalţi s-ar fi mirat. Unchiul îşi legă singur iepurele, îl aruncă ager, voiniceşte, pe spinarea calului, ca şi cum i-ar fi sfidat pe toţi prin gesturile acestea, cu aerul că nici măcar să vorbească n-are chef, atât îi dispreţuieşte; apoi sări în şa şi porni. Toţi, în afară de el, păreau trişti şi jigniţi; se răzleţiră şi abia târziu îşi putură reveni la nepăsarea prefăcută dinainte. Multă vreme încă tot traseră cu ochiul spre Rugai cel roşu care, murdar de noroi pe spinarea curbată, îşi vedea de drum cu un aer calm, de învingător, zăngănindu-şi lanţul la picioarele calului stăpânului său.

„Ce vreţi, sunt şi eu un câine ca toţi câinii, cât nu e vorba de goană; dar la goană, să te ţii!” i se părea lui Nikolai că spune câinele cu mersul lui.

Târziu, când unchiul se apropie de Nikolai şi îi spuse ceva, Rostov se simţi măgulit că, după toate cele întâmplate, unchiul îl mai învredniceşte cu o vorbă.