VII.

CÂND, PE SEARĂ, ILAGHIN se despărţi de Nikolai, acesta îşi dădu seama că e la atâta depărtare de casă, încât primi bucuros propunerea unchiului de a îngădui întregii lui suite de vânătoare masul peste noapte în satul acestuia, la Mihailovka.

— Dacă aţi trece pe la mine, scurt şi cuprinzător! Zise unchiul, ar fi şi mai bine; uitaţi-vă, e umezeală afară, aţi putea să vă mai odihniţi, iar duducăi i-am putea înhăma caii la trăsurică.

Propunerea unchiului fu primită; trimiseră un vânător la Otradnoe după trăsură, iar Nikolai, Nataşa şi Petea îşi îndreptară caii spre casa unchiului.

Vreo cinci oameni din curte, şi mai bătrâni, şi mai tineri, ieşiră în întâmpinarea stăpânului lor la intrarea principală. Câteva zeci de femei, bătrâne, tinere şi copile, se iviră dinspre curtea de din dos ca să se uite la vânătorii care se apropiau călări. Prezenţa Nataşei – o femeie, o doamnă călare – stârni curiozitatea servitorilor de la curtea unchiului, până într-atâta, încât mulţi dintre ei, lăsând la o parte orice sfială, se apropiau de ea, o priveau în ochi şi-şi făceau în faţa ei observaţiile despre ea, ca despre o minune expusă în public, care nu-i om şi nu poate auzi şi pricepe ceea ce se spune despre ea.

— Arinka, ia te uită cum şade, pe o parte! Se ţine singură şi cum i se mai bălăbănesc poalele! Uite, are şi un corn mititel!

— Doamne, iartă-mă, uite şi un cuţit!

— Halal tătăroaică!

— Cum de nu mi te-ai dat peste cap? Spuse cea mai îndrăzneaţă dintre femei, adresându-se de-a dreptul Nataşei.

Unchiul descălecă la intrarea căsuţei lui de lemn, în mijlocul unei grădini cu arbori deşi şi, rotindu-şi privirea pe deasupra servitorilor, strigă poruncitor ca toţi cei de prisos să plece şi să se facă toate pregătirile pentru primirea oaspeţilor şi a suitei lor de vânătoare.

Toţi se împrăştiară în fugă. Unchiul o ajută pe Nataşa să coboare de pe cal şi o conduse de mână pe treptele şubrede de scânduri. Casa, netencuită, cu bârnele vizibile, nu era curată-pahar; nu s-ar fi putut spune că scopul vieţii celor ce o locuiau consta în a înlătura cea mai mică pată, dar nici de delăsare nu putea fi vorba. În tindă mirosea a mere proaspete şi pe pereţi atârnau piei de lup şi de vulpe.

Printr-un antreu, unchiul îşi petrecu oaspeţii într-un mic salon, cu o masă pliantă şi scaune roşii, iar de aici, într-o odaie de primire, mobilată cu o masă de mesteacăn rotundă şi cu o canapea, şi, în sfârşit, în cabinetul unchiului, unde era o canapea cam desfundată, un covor uzat şi portretele lui Suvorov, ale părinţilor gazdei şi al gazdei însăşi, în uniformă militară. În cabinet plutea un miros tare de tutun şi de câine.

Unchiul îşi rugă oaspeţii să ia loc şi să se simtă ca la ei acasă, apoi ieşi. Rugai, murdar de noroi pe spinare cum era, intră în cabinet şi se culcă pe canapea, curăţindu-şi blana cu limba şi cu dinţii. De lângă cabinet pornea un coridor în care se zăreau nişte draperii rupte pe alocuri. De după draperii se auzeau râs şi vorbă de femeie. Nataşa, Nikolai şi Petea îşi scoaseră hainele groase şi se aşezară pe canapea. Petea îşi sprijini capul într-o mână şi adormi pe dată. Nikolai şi Nataşa tăceau. Le ardeau feţele ca focul; erau flămânzi morţi, dar foarte voioşi. Se uitară unul la altul (după vânătoare, aici în casă, Nikolai nu mai socotea necesar să-şi arate superioritatea bărbătească asupra surorii sale). Nataşa îi făcu fratelui ei semn cu ochiul şi, după ce se sforţară amândoi câtăva vreme să se abţină, izbucniră într-un râs zgomotos, înainte de a fi avut timpul să găsească motiv.

Nu după multă vreme, unchiul se întoarse îmbrăcat într-o cazacă, pantaloni albaştri şi cizme mici de casă. Şi Nataşa îşi dădu seama că acest costum, în care ea-l văzuse odată la Otradnoe şi-l privise cu mirare batjocoritoare, era un costum adevărat, cu nimic mai urât decât redingotele sau fracurile. Unchiul era şi el voios; nu numai că nu fu jignit de râsul celor doi fraţi (nici prin gând nu-i trecea că ar putea râde cineva de felul lui de viaţă), dar se asocie şi el la râsul lor fără motiv.

— Şi uite aşa, tânără contesă, scurt şi cuprinzător! N-am mai văzut alta ca dumneata! Zise el, dându-i lui Rostov o pipă cu ciubuc lung şi luându-şi pentru sine una scurtă, pe care o prinse, cu un gest care se vedea că-i intrase în obicei, între cele trei degete cu care scrii.

— Ziua întreagă ai stat tot în şa, ca un bărbat, şi parcă nici nu-ţi pasă!

Curând după unchi, se auzi cum deschidea uşa o servitoare – după lipăitul paşilor era desculţă – şi în pervazul uşii se ivi o femeie rumenă, grasă şi frumoasă, de vreo patruzeci de ani, cu bărbie dublă şi cu buze cărnoase şi roşii, pe braţe cu o tavă mare, încărcată. Cu priviri ospitaliere şi pline de farmec, ca şi mişcările ei, stătu să se uite la oaspeţi şi, cu un surâs graţios, se înclină după cuviinţă în faţa lor. Cu toate că era mai mult decât obişnuit de grasă, fapt care o silea să-şi ţină pieptul şi pântecele scoase înainte şi capul puţin pe spate, femeia aceasta (menajera unchiului) păşea extraordinar de uşor. Se apropie, puse tava pe masă şi, cu mâinile ei albe şi moi, orândui cu dibăcie sticlele, gustările şi dulciurile. Când sfârşi treaba, se retrase lângă uşă şi rămase acolo în picioare, cu zâmbetul pe buze. „Iată-mă, asta-s eu! Acum îl înţelegi pe unchiul?” îi spunea lui Rostov făptura ei. Cum să nu-l înţeleagă! Nu numai Rostov, dar şi Nataşa îl înţelegea pe unchi, înţelegea tâlcul sprâncenelor uşor încruntate şi al zâmbetului fericit şi mulţumit de sine, care-i încreţise uşor buzele de cum intrase Anisia Feodorovna. Pe tavă, ea adusese rachiuri drese cu felurite ierburi, lichioruri de casă, ciuperci murate, alivenci de făină neagră în unt topit, miere de fagure, miere fiartă şi spumoasă, şi fructe: mere, alune proaspete, alune prăjite şi nuci zaharisite în miere. După asta, Anisia Feodorovna mai aduse dulceţuri, făcute care cu miere, care cu zahăr, şi şuncă şi găină proaspăt friptă.

Toate acestea erau din gospodăria, din cămara şi din bucătăria Anisiei Feodorovna; toate aveau izul şi gustul Anisiei Feodorovna. Toate aminteau de sănătatea, curăţenia, albul obrajilor şi zâmbetul ei prietenos.

— Mâncaţi, drăguţă domnişoară contesă, spunea ea, îmbiind-o pe Nataşa când cu una, când cu alta dintre bunătăţile acestea.

Iar Nataşa mânca din toate şi i se părea că asemenea alivenci în unt topit nu mai mâncase nicăieri, de când era pe lume, nici dulceţuri atât de aromate şi nici găină atât de gustoasă. Anisia Feodorovna ieşi. Rostov şi unchiul stropiră cina cu vişinată şi vorbiră de vânătoarea trecută, de vânătoarea viitoare, de Rugai şi de câinii lui Ilaghin. Nataşa şedea dreaptă pe canapea, ascultându-i, şi ochii îi străluceau. De câteva ori încercă să-l trezească pe Petea ca să-i dea ceva de mâncare, dar el bolborosea ceva de neînţeles, pesemne fără să se trezească.

Nataşei îi era inima aşa de uşoară, atât de fericită, aşa de bine se simţea în mediul acesta nou pentru ea, încât nu mai avea decât teama ca nu cumva să vină prea curând trăsura după ea. După o scurtă tăcere, aşa cum se întâmplă aproape totdeauna cu oamenii care-şi primesc întâia oară-n casă musafirii, unchiul vorbi ca pentru sine, răspunzând unui gând, pe care-l simţea stăruind în mintea oaspeţilor săi.

— Uite, aşa-mi închei eu zilele… Murim, scurt şi cuprinzător! Şi nu mai rămâne nimic din viaţa noastră. La ce să mai păcătuim?!

Chipul unchiului era deosebit de expresiv, şi chiar frumos, când spunea asta. Ascultându-l, Rostov îşi aduse, fără să vrea, aminte de tot ce auzise de la tatăl său şi de la alţi vecini, care-l vorbeau de bine pe unchi. I se dusese vestea de-a lungul şi de-a latul guberniei, pentru nobleţea lui sufletească, dezinteresarea şi ciudăţeniile lui. Îl chemau oamenii la consiliile de familie ca arbitru, îl numeau executor testamentar, îşi dădeau toate secretele pe mâna lui şi-l alegeau fie judecător, fie în alte slujbe, dar el fugea cu încăpăţânare de toate serviciile publice, petrecându-şi toamna şi primăvara pe câmpuri, călare pe roibul lui, iarna la gura sobei şi vara lungit în parcul lui cu arbori stufoşi.

— De ce nu-ţi iei o slujbă, unchiule?

— Am fost slujbaş, dar m-am lepădat. Nu-s bun de nimic, scurt şi cuprinzător! Nu mă pricep la nici o treabă. Asta-i de voi, pe mine nu mă prea ajută mintea. Iaca, dacă-i vorba de vânătoare, e altceva, atunci, zis şi făcut! Ia deschideţi uşa aici, strigă el, ce mi-aţi închis-o!

Uşa din fundul coridorului (pe care unchiul îl numea colidor) ducea la odaia vânătorilor – a burlacilor, aşa se zicea odăii din apartamentul bărbaţilor destinată vânătorilor. Picioare goale lipăiră iute din nou şi o mână nevăzută deschise uşa dinspre odaia vânătorilor. Din coridor se auzi limpede cântecul unei balalaici, ajunsă de bună seamă pe mâini meştere. Nataşa, care trăsese de multă vreme cu urechea la aceste sunete, ieşi acum pe coridor ca să audă mai bine.

— Asta-i Mitka al meu, vizitiul… I-am cumpărat o balalaică bună, îmi place, spuse unchiul.

Stabilise regula ca, de câte ori vine de la vânătoare, Mitka să-i cânte din balalaică, în odaia burlacilor-vânători. Mult îi plăcea unchiului să asculte muzica asta!

— Ce frumos! Zău, e splendid, zise Nikolai, cu oarecare dispreţ involuntar, ca şi cum i-ar fi fost ruşine să recunoască faţă de ceilalţi cât îi plăceau de mult sunetele muzicii acesteia.

— Cum splendid? Repetă cu reproş Nataşa, simţind tonul cu care se exprimase fratele ei. Nu splendid, e o minune! Întocmai cum ciupercile, mierea şi lichiorurile unchiului i se păruseră cele mai gustoase din lume, tot aşa şi cântecul balalaicii i se păru în clipa aceea culmea desfătării muzicale.

— Mai cântă, te rog, mai cântă, zicea Nataşa din uşă, cum înceta cântecul de balalaică.

Mitka îşi acordă instrumentul şi melodia Barânea489 răsună din nou, cu variaţii când pe o coardă, când pe toate coardele. Unchiul asculta, cu capul aplecat pe un umăr şi cu un zâmbet abia perceptibil. Melodia Barânea fu repetată de o sută de ori. În câteva rânduri, melodia trebui să fie întreruptă pentru acordarea instrumentului, dar de fiecare dată ţâşneau din ea aceleaşi sunete care, departe de a plictisi pe ascultători, le dădeau cheful să le audă iară şi iară. Anisia Feodorovna intră şi se sprijini, cu trupul ei plin, de uşorii uşii.

— Vă place să ascultaţi, contesă? Se întoarse ea spre Nataşa şi-i zâmbi într-un chip care semăna surprinzător de mult cu zâmbetul unchiului. Bine-i mai zice!

— Ei, uite, aici nu face cum trebuie, vorbi dintr-o dată unchiul, dând din mână cu un gest energic. Aici trebuie să se piardă în triluri – scurt şi cuprinzător! Triluri!

— Ştii şi dumneata să cânţi, unchiule? Întrebă Nataşa.

Unchiul nu răspunse şi zâmbi.

— Ia uită-te, Anisiuşka, vezi: sunt întregi strunele ghitarei, hai? N-am mai pus de mult mâna pe ea – scurt şi cuprinzător! M-am lăsat de cântat!

Cu mersul ei uşor, Anisia Feodorovna ieşi să împlinească dorinţa stăpânului şi aduse plină de voie bună ghitara.

Unchiul, fără să se uite la nimeni, suflă praful de pe ghitară, bătu cu degetele lui ciolănoase în cutia instrumentului, îl acordă şi se îndreptă în jilţ. Apoi apucă partea de sus a gâtului ghitarei (îndepărtându-şi puţin cotul stâng, cu un gest teatral), făcu cu ochiul Anisiei Feodorovna şi începu, nu motivul Barânea, ci un acord sonor şi curat, după care, liniştit, măsurat, dar sigur, începu într-un tempo foarte potolit cunoscutul cântec: Pe u-li-i-ţa târgului. Motivul cântecului îşi găsi treptat, odată cu voioşia lui cuviincioasă (întocmai aceeaşi voioşie care se răspândea din întreaga fiinţă a Anisiei Feodorovna), ecou în sufletul lui Nikolai şi al Nataşei. Anisia Feodorovna se înroşi, îşi ascunse faţa în basma şi ieşi râzând din odaie. Unchiul îşi înfrumuseţa mai departe, curat, meticulos, stăruitor şi energic, cântecul, cu privirea transfigurată şi plină de focul inspiraţiei, aţintită tot spre locul de unde plecase Anisia Feodorovna. Sub mustaţa-i căruntă, cam într-o parte, era ceva care cam aducea a râs, abia perceptibil, şi aducea a râs mai cu seamă atunci când, pe măsură ce cântecul se desfăşura, iuţea tactul, sau locurile unde sfârşea o variaţie pentru a începe alta.

— Minunat, minunat, unchiule! Mai cântă-ne, mai cântă-ne! Strigă Nataşa în clipa când el sfârşi cântecul şi, sărind de la locul ei, îl îmbrăţişă şi îl sărută. Nikolenka, Nikolenka, exclamă ea, privindu-şi fratele, ca şi cum l-ar fi întrebat: ce-o mai fi şi asta?

Şi lui Nikolai îi plăcuse foarte mult cântecul unchiului. Acesta mai cântă o dată acelaşi cântec. Chipul zâmbitor al Anisiei Feodorovna se ivi din nou în uşă, iar după ea, şi alte chipuri… „La umbra din aluniş, vine mândra pe furiş!” cânta unchiul, apoi execută iar o cadenţă măiestrită, o curmă pe loc şi scutură din umeri.

— Mai zi, mai zi, unchiule dragă, gemu Nataşa cu o voce atât de rugătoare, ca şi cum viaţa ei de asta ar fi atârnat.

Unchiul se sculă în picioare şi păru că în el sunt doi oameni – unul dintre ei zâmbi grav celuilalt, un ghiduş, iar ghiduşul intonă o naivă şi foarte curat cântată introducere la dans.

— Hai, nepoată! Strigă unchiul, făcând înspre Nataşa un gest larg cu mâna care tocmai întrerupsese un acord.

Nataşa îşi aruncă de pe umeri basmaua în care fusese înfăşurată, veni de-a fuga în faţa unchiului şi, punându-şi mâinile în şolduri, îşi săltă umerii şi se opri locului.

Unde, cum şi când sorbise din aerul rusesc pe care-l respira – fata asta de conte, crescută sub supravegherea unei emigrante franceze – când sorbise acest duh, de la cine luase ea aceste gesturi, pe care savantlâcul acelor pas-de-châle ar fi trebuit demult să le înăbuşe? Căci duhul acesta şi gesturile care-l exprimau erau tocmai acel inimitabil şi cu neputinţă de însuşit suflet rusesc, pe care-l aşteptase unchiul de la ea. De cum se oprise în faţa lor fata, zâmbindu-le cu un aer ceremonios, mândru, dar hâtru şi vesel, teama de la început, care-i cuprinsese atât pe Nikolai, cât şi pe ceilalţi, la gândul că Nataşa nu va izbuti să danseze aşa cum trebuie, se spulberă şi toată lumea începu s-o admire.

Nataşa dansă atât de bine şi atât de exact şi le împlini cu atâta artă aşteptările, încât Anisia Feodorovna, care-i dăduse la timp batista, fără de care nu se poate, râdea printre lacrimi, privind-o pe această contesă subţirică şi graţioasă, atât de străină de ea, crescută în mătase şi catifea, care putea simţi tot ceea ce simţea şi Anisia, şi tatăl Anisiei, şi mătuşa, şi mama ei, şi fiecare rus în parte.

— Ei, contesă mică, scurt şi cuprinzător! Spuse vesel unchiul când ea sfârşi jocul. Aşa nepoată zic şi eu! Acum, doar să-ţi alegi şi un bărbăţel bun, scurt şi cuprinzător!

— Şi-a ales, spuse Nikolai zâmbind.

— Da? Se miră unchiul, uitându-se întrebător la Nataşa, care-i răspunse printr-o aplecare a capului şi zâmbi fericită.

— Şi încă ce bărbat! Zise ea.

Dar, nu rosti bine vorba asta şi un nou torent de gânduri şi simţiri i se trezi în suflet. Ce-o fi vrut să spună zâmbetul lui Nikolai, atunci când a zis: „Şi-a ales”? Era bucuros sau nu? Parc-ar crede că Bolkonski al meu nu ar aproba, n-ar înţelege bucuria noastră de acum. Dar nu; el ar înţelege totul. „Unde o fi el acum?” se gândi Nataşa şi chipul i se făcu dintr-o dată grav. Dar asta nu dură decât o clipă. „Nu, nu trebuie să mă mai gândesc la asta”, îşi spuse ea şi, zâmbind, se aşeză din nou lângă unchi, rugându-l să mai cânte ceva.

Unchiul mai cântă un cântec şi apoi o dădu într-un vals; pe urmă, după ce tăcu o vreme, îşi drese glasul tuşind şi prinse a-şi zice cântecul lui favorit, un cântec de vânătoare:

Neaua se-aşterne domoală, Albă pe ţarina goală…

Unchiul cânta aşa cum cântă poporul, cu convingerea naivă şi deplină că toată însemnătatea cântecului stă în cuvinte, că melodia vine de la sine şi că muzică de sine stătătoare nu există, ci e, numai aşa, o haină pentru vorbe. Aşa se face că această melodie, inconştientă ca şi cântecul păsărilor, sună neobişnuit de frumos în gura unchiului. Pe Nataşa, cântecul unchiului o transportase. Era în extaz. Hotărî chiar să nu mai ia lecţii de harfă şi să cânte de aci încolo numai la ghitară. Rugă pe unchi să-i dea ghitara şi nimeri numaidecât acordurile cântecului.

Către ora zece sosiră lineika490, droşca şi trei oameni călări trimişi după Nataşa şi Petea. Contele şi contesa nu ştiau unde or fi şi erau tare îngrijoraţi din pricina lor.

Petea fu luat pe braţe şi dus, ca un mort, în lineikă; Nataşa şi Nikolai luară loc în droşcă. Unchiul o înveli cu grijă pe Nataşa şi-şi luă rămas bun de la ea, cu o duioşie cu totul nouă la el. Îi conduse apoi pe jos până la un pod rupt, unde trăsurile trebuiau să treacă prin vad, şi dădu ordin câtorva călăreţi de-ai lui să meargă cu fanarele înaintea vânătorilor.

— Cu bine, scumpă nepoţică! Îi strigă Nataşei din întuneric vocea unchiului, şi vocea aceasta nu mai era cea pe care i-o cunoscuse mai demult Nataşa; avea timbrul vocii care cântase adineaurea: „Neaua se-aşterne domoală…”

În satul prin care treceau pâlpâiau luminiţe roşii şi mirosea plăcut a fum.

— E o comoară unchiul! Zise Nataşa, când ieşiră la drumul mare.

— Da, spuse Nikolai, dar nu ţi-e frig?

— Nu, mă simt cum e mai bine. Foarte, foarte bine, răspunse Nataşa, cu nedumerire chiar.

Tăcură apoi îndelung.

Noaptea era întunecoasă şi umedă. Nu puteai vedea nici până la cai; li se auzea doar lipăitul prin noroiul nevăzut.

Ce se petrecea oare în acest suflet de copil atât de receptiv, care vâna atât de lacom şi-şi însuşea toate impresiile, cele mai felurite, ale vieţii? Cum se orânduiau aceste impresii înăuntrul ei? Era nespus de fericită. Când fu aproape de casă, izbuti deodată să cânte cântecul vânătoresc: „Neaua se-aşterne domoală…”, a cărui melodie o bâjbâise tot drumul şi acum, în sfârşit, şi-o amintea.

— Ai prins-o? Întrebă Nikolai.

— Tu la ce te gândeai acum, Nikolenka? Întrebă Nataşa.

Le plăcea să se întrebe adesea unul pe altul la ce se gândesc.

— Eu? Zise Nikolai şi se gândi puţin: Iată, vezi, la început m-am gândit că Rugai, copoiul cel roşcat seamănă cu unchiul şi că dacă ar fi om, l-ar ţine pe unchiul la casa lui, dacă nu pentru vânători, măcar pentru cântece şi tot l-ar ţine. Ce om de treabă e unchiul! Nu-i aşa? Dar tu? La ce te gândeai?

— Eu? Stai, stai puţin! Da: mă gândeam la început: că aşa cum mergem noi acuma şi credem că ne ducem acasă, de fapt, numai Dumnezeu ştie încotro ne ducem prin bezna asta şi că, poate, avem să ne trezim deodată, şi să ne vedem ajunşi în vreo împărăţie a vrăjii, în loc să ajungem la Otradnoe. Şi, mă mai gândeam… Nu, nu mă mai gândeam la nimic.

— Ştiu, te gândeai, desigur, la el, zise Nikolai, zâmbind, cum ghici Nataşa după sunetul vocii.

— Nu, răspunse Nataşa, deşi într-adevăr ea se gândise totodată şi la prinţul Andrei şi-şi pusese întrebarea cum i-ar fi plăcut unchiul. Dar m-am mai gândit, şi m-am gândit tot drumul, nu o dată, la Anisiuşka; ce drăguţă apariţie, ce drăgălaşă a fost…

Aici, Nikolai îi auzi râsul fără motiv, sonor şi fericit.

— Dar ştii, zise ea deodată, eu presimt că niciodată n-am să mai fiu atât de fericită şi de liniştită ca acum.

— Fleacuri, prostii, închipuiri, spuse Nikolai şi se gândi: „Ce fermecătoare e Nataşa mea! Prieten ca ea n-am şi nu voi avea niciodată. De ce să se mărite? Nu m-aş sătura să hoinărim împreună!” „Ce băiat fermecător e Nikolai!” îşi spunea şi Nataşa.

— A! E încă lumină în salon, zise ea, arătând ferestrele casei care luceau frumos în întunericul umed, catifelat, al nopţii.