VIII.

CONTELE ILIA ANDREICI părăsise mareşalatul nobilimii, această demnitate cerându-i prea mari cheltuieli. Dar treburile tot nu-i mergeau mai bine. Adeseori, Nataşa şi Nikolai îşi surprindeau părinţii discutând nervoşi, pe furiş, şi auzeau schimburi de păreri cu privire la vânzarea bogatei lor case părinteşti şi a proprietăţii de lângă Moscova. Renunţând la mareşalatul nobilimii, Rostovii nu mai erau obligaţi să primească atâta lume, şi viaţa la Otradnoe se scurgea mai tihnit decât în anii trecuţi; dar, cu toate astea, vasta lor casă şi pavilioanele din curte erau la fel de pline de lume, iar la masă tot aşa se strângeau mai bine de douăzeci de persoane. Erau toţi de-ai casei, oameni socotiţi aproape ca făcând parte din familie, sau persoane care, pe cât părea, nu puteau lipsi din casa contelui. Aşa erau muzicantul Dimmler cu soţia lui, profesorul de dans Vogel cu familia, bătrâna domnişoară Belova, care se pomenise în casa lor de când trăia, şi mulţi alţii încă: profesorii lui Petea, fosta guvernantă a domnişoarelor şi oameni care, pur şi simplu, se simţeau mai bine şi mai la largul lor în casa contelui decât la ei acasă. Nu mai aveau atâţia musafiri ca înainte, dar traiul Rostovilor continua să se desfăşoare în aceleaşi condiţiuni, fără de care contele şi contesa nu-şi puteau închipui viaţa. Aceeaşi suită de vânătoare, pe care Nikolai o mai şi sporise încă, acelaşi grajd cu cincizeci de cai şi cincisprezece vizitii; aceleaşi cadouri scumpe la onomastice şi aceleaşi mese fastuoase oferite întregului judeţ; aceleaşi whist-uri, şi boston-uri, la care contele, jucând cu cărţile deschise, la vedere, permitea partenerilor să-i ia zilnic sute de ruble, din care cauză ei considerau dreptul de a juca o partidă cu contele Ilia Andreici ca pe cea mai avantajoasă arendă.

Contele se încurca în afacerile sale ca într-o plasă uriaşă şi-şi dădea toate silinţele să nu-şi îngăduie a crede că se încurca, deşi cu fiecare pas se înfunda mai mult şi se simţea din ce în ce mai puţin în stare atât să rupă mrejele care-l paralizau, cât şi să-şi adune forţele şi să purceadă stăruitor şi cu răbdare la descurcarea lor. Contesa, cu inima ei iubitoare, simţea că-i sunt ruinaţi copiii, că bărbatul ei nu-i de vină, că el nu putea fi altfel decât era, că şi el suferă (deşi nu arată), având conştiinţa ruinei sale şi a copiilor, şi de aceea căuta mijlocul să-i dea o mână de ajutor. Cu felul ei femeiesc de a vedea lucrurile nu-şi putea închipui decât un singur mijloc: căsătoria lui Nikolai cu o fată bogată. Simţea că asta era ultima speranţă şi că, dacă Nikolai refuză partida pe care i-o găsise, trebuia să-şi ia gândul pe vecie de la orice nădejde de îndreptare a situaţiei. Partida aceasta era Julie Karaghina, fată de oameni foarte buni şi de treabă, cunoscută Rostovilor de copilă şi devenită, prin moartea celui din urmă dintre fraţii ei, o partidă bogată.

Contesa îi scrisese de-a dreptul Karaghinei la Moscova, propunându-i căsătoria fiicei acesteia cu fiul său, şi primise din partea ei răspuns favorabil. Karaghina îi scria că, în ceea ce o priveşte, este de acord, că totul depinde de ceea ce avea să hotărască fiica ei, şi-l invita pe Nikolai la ele, la Moscova.

În câteva rânduri, cu lacrimi în ochi, contesa îi spusese fiului ei că acum, când amândouă fetele lor şi-au găsit un rost, unica ei dorinţă în viaţă este să-l mai vadă pe el însurat. Spunea că ar putea muri liniştită, dacă şi-ar vedea visul împlinit. Pe urmă-i destăinui că are ea în vedere o fată minunată şi-l întrebă ce părere avea despre însurătoare.

Vorbindu-i odată cu alt prilej, ea i-o lăudă pe Julie şi-l povăţui să plece de sărbători la Moscova, să se mai distreze. Nikolai îşi dădu seama unde băteau vorbele maică-si şi în cursul uneia dintre aceste conversaţii o rugă să vorbească deschis. Ea îi arătă atunci că singura nădejde ce le mai rămăsese într-o îndreptare a situaţiei era acum căsătoria lui cu Julie Karaghina.

— Cum adică, dacă eu aş iubi o fată fără avere, nu cumva mi-ai cere să-mi jertfesc, de dragul situaţiei materiale, sentimentele şi onoarea, maman? Îşi întrebă el mama, fără să-şi dea seama de cruzimea întrebării acesteia şi dorind doar să-şi arate nobleţea sufletească.

— Nu, nu m-ai înţeles, îi răspunse mamă-sa, neştiind cum să se justifice. Nu m-ai înţeles, Nikolenka. Eu nu-ţi doresc decât fericirea, adăugă ea şi, simţind că nu spunea adevărul, se încurcă şi începu să plângă.

— Mămică, nu plânge, spune-mi doar că vrei asta; ştii că-mi dau şi viaţa şi tot, ca să fii tu liniştită. Îmi jertfesc pentru tine orice, chiar şi sentimentele.

Dar contesa nu voia să se pună astfel problema: ea nu dorea sacrificii din partea fiului ei; s-ar fi jertfit ea, bucuros, pentru el.

— Nu, nu m-ai înţeles; să nu mai vorbim de asta, spuse ea, ştergându-şi lacrimile.

„Da, poate că şi iubesc o fată săracă, îşi zise Nikolai, înseamnă asta că trebuie să-mi jertfesc sentimentele şi onoarea pentru avere? Mă mir cum de mi-a putut spune mama aşa ceva! Fiindcă Sonia e săracă, înseamnă că eu nu o pot iubi, nu pot răspunde dragostei ei adevărate şi devotate? Şi cu ea aş fi de bună seamă mai fericit decât cu cine ştie ce păpuşă de Julie. Nu pot să poruncesc inimii, îşi spuse el. Dacă o iubesc pe Sonia, sentimentele sunt pentru mine mai puternice şi mai presus de orice.”

Nikolai nu se duse la Moscova, iar contesa nu mai reînnoi niciodată faţă de el aluziile la însurătoare, şi vedea cu tristeţe, şi adesea chiar cu necaz, semnele din ce în ce mai puternice ale apropierii fiului ei de Sonia, fata fără zestre. Îşi făcea imputări pentru asta, dar nu se putea stăpâni să n-o certe şi să nu-i poarte sâmbetele, repezind-o câteodată fără pricină, şi vorbindu-i cu „dumneata” şi cu „draga mea”. Mai mult ca orice, pe buna contesă o supăra faptul că Sonia, această nepoată sărmană cu ochi negri, era atât de blândă, atât de bună, atât de devotată şi de recunoscătoare faţă de binefăcătorii ei, şi atât de sincer, de statornic îndrăgostită de Nikolai, cu atâta abnegaţie, încât nu-i dădea nici un motiv s-o dojenească.

Concediul lui Nikolai petrecut cu părinţii era pe sfârşite. De la viitorul lor ginere, prinţul Andrei, primiseră o a patra scrisoare, trimisă de la Roma, în care le scria că ar fi fost demult în drum spre Rusia dacă din cauza climei calde nu i s-ar fi redeschis într-un chip neaşteptat rana, ceea ce îl făcuse să-şi amâne plecarea pentru începutul anului următor. Nataşa era tot atât de îndrăgostită de logodnicul ei, se simţea tot atât de împăcată şi tot atât de receptivă pentru toate bucuriile vieţii, cu dragostea asta a ei; dar, pe la sfârşitul celei de-a patra luni de când se despărţise de el, începură să o covârşească momentele de tristeţe, împotriva cărora nu putea lupta. Îi era milă de ea însăşi şi-i părea rău că-şi pierdea, aşa degeaba, fără nici un rost, tot timpul acesta în care se simţea în stare să iubească atâta şi să fie atât de iubită. Din casa Rostovilor dispăruse voia bună.

IX.

SOSIRĂ SĂRBĂTORILE CRĂCIUNULUI şi, afară de liturghia solemnă şi de urările ceremonioase şi plictisitoare ale vecinilor şi ale slugilor, afară de faptul că se îmbrăcaseră toţi cu haine noi, nimic nu era deosebit, nimic care să le spună că era vorba de sărbători. Doar în gerul sec de douăzeci de grade al zilelor fără vânt, cu soare orbitor, şi în nopţile înstelate de iarnă, se simţea sforţarea de a da o semnificaţie deosebită vremii.

A treia zi de Crăciun, după-masă, toţi ai casei se răspândiră prin odăile lor. Era momentul cel mai plictisitor al zilei. Nikolai, care înainte de masă făcuse vizite pe la vecini, adormise în camera cu divane. Contele se odihnea în cabinetul său. În salonul de primire, Sonia şedea la masa rotundă şi copia un desen. Contesa făcea pasienţe. Măscăriciul Nastasia Ivanovna, trist ca după mort, şedea la fereastră între două băbuţe. Nataşa intră în odaie, se apropie de Sonia, se uită la ceea ce lucra, apoi se duse lângă mamă-sa şi rămase pe loc tăcută.

— Ce umbli aşa, fără rost? O întrebă maică-sa. Ce-ţi lipseşte?

— El îmi lipseşte… acum, chiar în clipa asta, îmi lipseşte el, răspunse Nataşa cu ochii strălucitori, fără să zâmbească.

Contesa îşi ridică ochii de pe cărţi şi se uită stăruitor la fiica ei.

— Nu te uita la mine, mamă, nu te uita aşa, că-mi vine să plâng.

— Stai jos, să stăm puţin de vorbă, zise contesa.

— Mamă, pe el îl vreau. De ce mă ucide aşa dorul, mamă?

Vocea i se curmă şi o podidiră lacrimile; ca să şi le ascundă, ea se întoarse repede şi ieşi din odaie. Se duse în camera cu divane, se opri câtva timp gânditoare, apoi plecă în camera slujnicelor. Aici, o bătrână servitoare bodogănea la cap o fată tânără, care venise tocmai atunci, aducând cu ea de afară frigul şi gâfâind.

— Ţi-ajunge atâta joacă, o dojenea bătrâna. Toate se fac la vremea lor.

— Las-o, Kondratievna, îi spuse Nataşa. Du-te, Mavruşa, du-te.

Şi, după ce-i dădu Mavruşei învoirea sa plece, Nataşa trecu, prin salon, în vestibul. Aici, trei lachei, unul bătrân şi doi tineri, jucau cărţi. La intrarea domnişoarei, ei îşi întrerupseră jocul şi se ridicară în picioare. „Ce să-i pun să facă?” se gândi Nataşa.

— Da! Nikita, du-te, te rog… „unde să-l trimit”? Da, coboară în curte şi adu-mi, te rog, un cocoş; aşa şi tu, Mişa, adu-mi un pic de ovăz.

— Un pic de ovăz, aţi spus, domnişoară? Întrebă Misa înveselit, cu bunăvoinţă.

— Du-te, du-te mai repede, întări bătrânul.

— Şi tu, Feodor, fă-mi rost de nişte cretă.

Trecând pe lângă bufet, ea porunci să se aducă sus samovarul, deşi nu era încă ora ceaiului.

Lacheul Foka de la oficiu era omul cel mai posac din tot personalul casei. Nataşei îi plăcea să-şi încerce autoritatea asupra lui. El n-o crezu şi se duse să întrebe dacă într-adevăr voiau ceaiul.

— Ah, domnişoara asta! Se încruntă Foka cu prefăcută supărare către Nataşa.

Nimeni în toată casa nu trimitea în toate părţile servitorii şi nu le dădea atâta de lucru ca Nataşa. Nu putea vedea nepăsătoare vreunul, fără să-l trimeată cine ştie după ce. Părea că-i încearcă anume să vadă dacă nu cumva se supără pe ea sau se bosumflă vreunul dintre ei. Dar poruncile nimănui nu le îndeplineau oamenii cu atâta drag ca pe ale Nataşei. „Ce să fac? Unde să mă duc?” se întreba Nataşa, în timp ce străbătea cu paşi rari coridorul.

— Nastasia Ivanovna, ce fel de copii o să am eu? Îl întrebă ea pe măscăriciul care-i ieşise în faţă îmbrăcat într-o caţaveică femeiască.

— Purici, ai să ai, calul dracului şi greieri, răspunse măscăriciul.

„Doamne, Doamne, tot aceea şi iar aceea. Unde să mă duc? Ce să mă fac?” Şi urcă de-a fuga scara, tropăind, până la etajul de sus, unde locuia Vogel cu nevasta. La Vogel se aflau în vizită două guvernante. Pe o masă erau farfurii cu stafide, nuci şi migdale. Guvernantele discutau dacă era mai ieftină viaţa la Moscova sau la Odesa. Nataşa se aşeză pe scaun, ascultă puţin din convorbirea lor cu un aer serios şi preocupat, şi se ridică.

— Insula Madagascar, spuse ea. Ma-da-gas-car, repetă răspicat fiecare silabă şi, fără să răspundă doamnei Schoss, care o întrebase ce vrea să spună, ieşi din odaie.

Petea, fratele ei, era şi el la etajul de sus. Împreună cu diadka al său, fabrica o petardă pentru un foc de artificii ca să-i dea drumul cum s-o însera.

— Petea! Petea! Strigă ea. Du-mă până jos! Petea veni în fugă şi-şi aplecă spinarea în faţa ei. Ea-i sări în spate, îl cuprinse cu braţele pe după gât, şi Petea, ţopăind cu ea în cârcă, o porni de-a fuga. Destul, nu mai trebuie… insula Madagascar! Pronunţă ea şi, sărindu-i din cârcă, o luă singură în jos pe scări.

Ca şi cum şi-ar fi străbătut regatul, încercându-şi autoritatea, şi s-ar fi convins că toţi i se supun şi că de plictiseală tot nu scapă nici aşa, Nataşa intră în salon, luă din cui ghitara, se aşeză într-un colţ întunecos, după un dulăpior, şi începu să încerce, pe coardele de bas, o frază pe care şi-o amintea dintr-o operă auzită la Petersburg odată, când fusese cu prinţul Andrei. Pentru cei dimprejur, ceea ce cânta ea la ghitară nu avea nici un înţeles, dar pentru imaginaţia ei, din sunetele acestea învia un şir de amintiri. Şedea lângă dulăpior cu ochii aţintiţi asupra unei fâşii de lumină ce se strecura pe sub uşa oficiului, îşi asculta cântecul şi-şi depăna amintirile. Acum era sub vraja aducerilor-aminte.

Prin salon trecu spre oficiu Sonia, cu un pahar în mână. Nataşa se uită la ea, la crăpătura de sub uşa oficiului, şi i se păru că fâşia de lumină ce străbătea prin crăpătură şi trecerea Soniei cu paharul în mână prin salon nu sunt decât amintiri. „Şi acelea erau întocmai la fel”, se gândi Nataşa.

— Sonia, ce-i asta? Întrebă cu glas tare Nataşa, pişcând o coardă groasă.

— Ah, aici erai! Exclamă Sonia, tresărind, şi se apropie ca să audă mai bine. Nu ştiu. Furtuna? Întrebă ea sfios, temându-se să nu greşească.

„Da, uite, tot aşa a tresărit, tot aşa sfioasă s-a apropiat şi a zâmbit şi atunci când s-au petrecut toate astea, îşi zicea Nataşa, şi tot aşa… mi-am zis atunci că e ceva ce-i lipseşte.”

— Nu, e corul din Sacagiul, asculţi?

Şi Nataşa îi cântă toată melodia, corului, ca să-şi poată da Sonia seama cum e.

— Tu unde-ai fost? Întrebă Nataşa.

— Am schimbat apa din păhăruţ. Îmi termin tocmai desenul.

— Tu eşti veşnic ocupată, dar eu, uite, nu sunt în stare, zise Nataşa… Dar Nikolenka unde-i?

— Mi se pare că doarme.

— Sonia, du-te şi-l trezeşte, o rugă Nataşa. Spune-i că-l chem eu, să vie să cânte.

Mai stătu puţin să se gândească ce sens aveau şi ce-au fost toate acestea, dar, neputându-se descurca în atâtea probleme, trecu iar, fără pic de părere de rău, în lumea închipuirilor ei, la vremea aceea când era cu el împreună şi când el o privea cu ochi de îndrăgostit.

„Ah, de-ar veni mai curând. Mi-e aşa de teamă că n-are să mai vină niciodată. Şi, ceea ce e mai grav, îmbătrânesc, uite! În sufletul meu nu va mai fi ceea ce este acum. Dar poate că se-ntoarce astăzi, poate se întoarce chiar acum. Poate că a şi venit şi aşteaptă dincolo, în salonaş. Poate că a sosit încă de ieri şi nu-mi aduc eu aminte!” Se ridică, îşi lăsă ghitara şi intră în salon. Toţi ai casei, profesorii, guvernantele şi musafirii erau la ceai. În jurul mesei era o mulţime de lume, dar prinţul Andrei nu era, şi viaţa era tot cea de până atunci.

— Iat-o, exclamă Ilia Andreici, când o văzu pe Nataşa. Hai, aşază-te lângă mine.

Dar Nataşa se opri lângă mama ei şi se uită împrejur, ca şi când ar fi căutat pe cineva.

— Mamă! Zise ea. Dă-mi-l, dă-mi-l, mamă, dă-mi-l mai repede, mai repede, şi iarăşi abia se stăpâni să nu izbucnească în plâns.

Se aşeză la masă şi ascultă discuţiile dintre cei mai vârstnici şi Nikolai, care venise şi el la masă. „Doamne, Doamne, mereu aceleaşi feţe, aceleaşi discuţii, acelaşi papa, care-şi ţine ceaşca şi suflă în ea, ca de obicei, aceleaşi şi aceleaşi lucruri!” îşi spunea Nataşa, simţind cu groază cum în suflet i se iscă repulsia faţă de toţi ai casei, numai pentru că erau aceiaşi, mereu aceiaşi.

După ceai, Nikolai, Sonia şi Nataşa se retraseră în odaia cu divane şi se aşezară în colţul lor preferat, unde încingeau totdeauna discuţiile lor cele mai aprinse.

X

— ŢI SE ÎNTÂMPLĂ, ÎŞI întrebă Nataşa fratele, după ce se aşezară în odaia cu divane, ţi se întâmplă vreodată să ţi se pară că nu mai ai de aşteptat nimic, nimic, că tot ce a fost frumos în viaţă s-a dus? Şi să-ţi fie nu numai urât, dar jale chiar?

— Şi încă cum! Zise el. Mi s-a întâmplat odată, când totul era frumos, toţi erau veseli, să-mi dau seama că toate astea mă plictisesc şi că tot au să moară toţi cândva. Altă dată, la regiment, nu m-am dus la un chef de-al camarazilor şi auzeam cum cântă acolo muzica… şi m-a apucat, aşa, ca din senin, urâtul…

— Ah, ştiu şi eu cum e asta, ştiu, ştiu! Îl întrerupse Nataşa. Eram încă mică, atunci când mi s-a întâmplat prima dată asta. Ţi-aduci aminte? Fusesem odată pedepsită pentru nişte prune şi voi toţi dansaţi, iar eu şedeam în camera de studiu şi plângeam în hohote; n-am să pot uita niciodată; eram şi tristă şi mi-era şi milă, şi de mine, şi de toţi – de toţi mi-era milă. Mai cu seamă că nu eram vinovată! Zise Nataşa. Îţi aduci aminte?

— Da, mi-aduc aminte, zise Nikolai. Mi-aduc aminte cum am venit pe urmă la tine şi cum aş fi vrut să te mângâi, dar ştii, mi-era ruşine. Eram îngrozitor de caraghioşi amândoi! Aveam o jucărie, un „Vasilache”, şi voiam să ţi-l dau ţie. Ţi-aduci aminte?

— Dar tu ţi-aduci aminte, întrebă Nataşa surâzând, dusă pe gânduri, cum odată demult, demult de tot, eram încă micuţi şi unchiul ne-a chemat în cabinet – stăteam pe atunci în casa cea veche şi era întuneric; am venit şi acolo am văzut deodată un…

— Harap, îi sfârşi Nikolai gândul cu un zâmbet fericit; cum să nu-mi amintesc? Nici astăzi nu ştiu ce-a fost: harap adevărat, sau am visat, sau ne-a povestit cineva…

— Era tuciuriu, ţii minte, şi avea dinţi albi; stătea în picioare şi se uita la noi…

— Dumneata ţi-aduci aminte, Sonia? Întrebă Nikolai.

— Da, da, mi-aduc aminte şi eu ceva, răspunse sfios Sonia…

— Eu i-am întrebat doar de harap şi pe tata, şi pe mama, zise Nataşa. Ei spun că nici vorbă n-a fost de vreun harap. Şi, iată, tu ţi-aminteşti!

— Cum nu, ţin minte ca acuma ce dinţi avea!

— Ce ciudat, parc-a fost într-adevăr un vis. Îmi plac lucrurile astea!

— Dar ţi-aminteşti, odată, când rostogoleam ouă roşii în salon, şi fără veste ne-am pomenit cu două babe care au început să se învârtă pe covor. A fost asta vreodată, sau nu? Ţi-aminteşti ce frumos era?

— Da. Dar mai ţii minte când tăticu sta pe ceardac îmbrăcat în şuba cea albastră şi trăgea cu arma? Răscoleau surâzători, cu desfătare, amintiri după amintiri, nu cu tristeţea cu care o fac bătrânii, ci tinereşte, cu toată poezia tinereţii, impresiile acelea ale trecutului îndepărtat, în care visurile se întrepătrund cu realitatea, şi râdeau fără griji, fericiţi, fără să ştie nici ei de ce.

Sonia, ca întotdeauna, rămăsese deoparte, cu toate că amintirile lor erau comune.

Sonia nu numai că pierduse firul multora dintre lucrurile pe care ceilalţi şi le aminteau, dar până şi ceea ce ţinea minte nu-i trezea în suflet poezia pe care o trăiau fratele şi sora. Se desfăta doar de bucuria lor şi se străduia să se lase cuprinsă de ea.

Ea începu să ia parte la distracţia lor abia când ajunseră să-şi depene amintirile în legătură cu venirea Soniei în casa lor. Sonia povesti cât de frică-i fusese atunci de Nikolai, fiindcă el purta o scurtă cu găitane şi dădaca îi spusese că o vor îmbrăca şi pe ea tot aşa, cu găitane.

— Şi eu mi-aduc aminte: mi-au spus că te-ai născut dintr-o varză, zise Nataşa, şi-mi aduc aminte că eu pe atunci nu îndrăzneam să nu dau crezare poveştii ăsteia, dar ştiam că e o minciună şi mă simţeam atât de stingherită!

Cum vorbeau ei aşa, pe uşa dindărătul lor îşi vârî capul în salonaş o slujnică.

— Domnişoară, v-a adus cocoşul, o anunţă în şoaptă fata.

— Nu-mi mai trebuie, Polia, spune să-l ducă afară, îi porunci Nataşa.

În mijlocul acestor convorbiri ce aveau loc între cei din odaie, intră Dimmler, care se duse la harfa din colţul camerei şi începu să-i scoată husa de postav. Harfa scoase o notă falsă.

— Eduard Karlâci, cântă-mi, te rog, nocturna mea preferată, cea de monsieur Field, se auzi vocea bătrânei contese din salonul de primire.

Dimmler încercă un acord şi, adresându-se Nataşei, lui Nikolai şi Soniei, zise:

— Ce cuminte şade tineretul!

— Da, noi filosofăm, spuse Nataşa, aruncându-şi o clipă ochii la el şi continuându-şi discuţia. Vorbeau acum despre vise.

Dimmler începu să cânte. Nataşa se apropie cu paşi uşori, neauziţi, în vârful picioarelor, de masă, luă lumânarea, o scoase din odaie şi, întorcându-se la locul ei, se aşeză iar pe divan. În odaie, mai ales lângă divanul pe care şedeau ei, era întuneric, dar prin ferestrele mari cădea pe duşumea lumina argintie a lunii pline.

— Ştii, eu cred, spuse Nataşa în şoaptă, apropiindu-se şi mai mult de Nikolai şi Sonia, când Dimmler îşi termină nocturna, continuând să gâdile încă uşor strunele, nehotărât, pesemne, dacă să înceteze sau să înceapă altceva nou, cred că atunci când începi să-ţi aduci aminte şi mergi din amintire în amintire, poţi ajunge la un moment dat atât de departe cu aducerea-aminte, încât să-ţi aminteşti de ceea ce s-a întâmplat mai înainte de a fi venit pe lume…

— Asta-i metempsihoză, interveni Sonia, care fusese totdeauna o elevă model şi ţinea minte tot ce învăţase. Egiptenii credeau că sufletele noastre au trăit mai întâi în animale şi că se vor întoarce iarăşi în trupurile animale lor.

— Nu, ştii ce, eu nu cred în asta, nu cred că noi am fost mai întâi în animale, spuse Nataşa tot în şoaptă, deşi muzica încetase demult, dar ştiu sigur că noi am fost întâi îngeri, acolo, undeva, că am mai fost şi pe aici, şi de aceea ne aducem aminte totul…

— Pot să stau şi eu lângă dumneavoastră? Întrebă domol Dimmler, care se apropiase şi se aşezase lângă ei.

— Dacă am fost îngeri, pentru ce-am căzut mai jos? Întrebă Nikolai. Nu, asta nu se poate!

— De ce mai jos? Cine-ţi spune că suntem mai jos? După ce pot şti eu că am existat înainte? Reluă Nataşa cu convingere. Sufletul e doar nemuritor… va să zică, dacă voi trăi veşnic de acum încolo, înseamnă că am trăit şi pân-acuma, că am trăit o veşnicie întreagă.

— Ei, e foarte greu să ne închipuim veşnicia, spuse Dimmler, care când venise lângă tineri avea un uşor zâmbet dispreţuitor pe buze, şi acum vorbea la fel de încet şi de grav ca şi ei.

— De ce să fie greu să ne închipuim veşnicia? Zise Nataşa. Este azi, va fi mâine, va fi totdeauna, cum a fost şi ieri, şi alaltăieri…

— Nataşa, acum e rândul tău! Cântă-mi ceva, se auzi vocea contesei, ce v-aţi adunat acolo de parc-aţi fi nişte conspiratori?

— Mamă, n-am deloc chef, răspunse Nataşa, dar se ridică totuşi în picioare.

Deşi niciunul dintre ei, nici chiar Dimmler, care nu mai era tânăr, nu se arăta dispus să întrerupă discuţia şi să părăsească colţul acesta al camerei cu divane, Nataşa rămase în picioare, şi Nikolai se aşeză la clavicord. Ca întotdeauna, oprindu-se în mijlocul salonului şi alegându-şi locul cel mai avantajos pentru rezonanţă, Nataşa începu bucata preferată a mamei sale.

Spusese că nu are chef să cânte, dar demult nu mai cântase cum cântă în seara aceea, şi nu mai cântă aşa nici după asta, mult timp.

Contele Ilia Andreici, din cabinetul unde stătea de vorbă cu Mitenka, trase cu urechea la cântecul ei şi, întocmai ca un elev care e grăbit să plece la joacă când e pe sfârşite cu lecţiile, începu să se încurce în cuvinte, uitând de ordinele pe care le avea de dat administratorului, şi în cele din urmă tăcu, iar Mitenka, ascultând şi el, rămase la fel de tăcut în faţa contelui, surâzând. Nikolai nu-şi mai lua ochii de la sora lui şi-şi potrivi respiraţia după a ei. Sonia, ascultând-o, se gândea ce mare deosebire era între ea şi prietena ei şi cât de puţin i-ar fi ei cu putinţă să fie măcar o clipă atât de încântătoare ca verişoara ei. Bătrâna contesă îşi legăna rar capul, cu un zâmbet fericit şi melancolic, şi-i dăduseră lacrimile. Se gândea în acelaşi timp la Nataşa şi la tinereţele ei, la impresia că era ceva nefiresc şi înfricoşător în căsătoria proiectată cu prinţul Andrei.

Dimmler, aşezat lângă contesă, cu ochii închişi, asculta.

— Da, contesă, zise el, în sfârşit, e un talent de valoare europeană şi nici nu mai are ce învăţa; o unduire, o distincţie, o forţă…

— Ah, cât de mult mă tem pentru soarta ei, zise contesa uitând cu cine vorbea.

Instinctul ei de mamă îi spunea că este ceva care-i prisoseşte prea din cale-afară Nataşei şi că asta o va face nefericită. Nataşa încă mai cânta, când Petea, cu toată vioiciunea lui de băiat de paisprezece ani, intră fuga în salon şi anunţă, în culmea bucuriei, că veniseră mascaţii.

Nataşa se opri deodată.

— Prostule! Se răsti ea la frate-său şi, dând fuga până la un scaun, căzu pe el şi izbucni într-aşa plâns, că nu e putu opri multă vreme.

— N-am nimic, mămico, zău, n-am nimic; mi-a venit, aşa: m-a speriat Petea, spuse ea, dându-şi osteneala să zâmbească; dar lacrimile nu încetau să-i curgă şi sughiţurile îi sugrumau gâtlejul.

Argaţi travestiţi în urşi, turci, hagii şi cucoane, care fioroşi, care cu mutre caraghioase, se îngrămădiră mai întâi sfioşi, în vestibul, aducând cu ei frigul de afară şi o undă de veselie; pe urmă, pitindu-se unul îndărătul altuia, se înghesuiră în salon şi începură să execute, mai întâi cu sfială, apoi tot mai vioi, cântece, dansuri, hore şi jocuri de Crăciun. Contesa, după ce le recunoscu figurile şi râse cu poftă de mascaţi, trecu în salonaş. Contele Ilia Andreici, cu un zâmbet luminos, urmărea în salon jocul măştilor, privindu-i aprobator. Tineretul dispăruse.

După vreo jumătate de oră, printre ceilalţi mascaţi mai apărură în salon: o doamnă bătrână, strânsă în talie – era Nikolai; o turcoaică – Petea; o paiaţă – Dimmler; un husar – Nataşa, şi un cerchez – Sonia, cu mustăţile şi sprâncenele desenate cu dop ars.

După surpriza pe care cei nemascaţi şi-o arătară cu toată indulgenţa faţă de tinerii travestiţi, făcându-se că nu-i pot recunoaşte şi lăudându-le deghizarea, aceştia găsiră că sunt atât de bine costumaţi, încât trebuia neapărat să-i mai vadă şi altcineva decât ai casei.

Nikolai, care ar fi avut chef să-i plimbe pe toţi în troica lui pe drumul care era neobişnuit de bun, propuse să-i facă o vizită unchiului, mai luând cu ei şi vreo zece inşi dintre argaţii travestiţi.

— Nu, asta-i, vreţi să-i întoarceţi casa pe dos bietului bătrân, interveni contesa. N-aveţi loc nici să vă răsuciţi la el în casă. Mai bine duceţi-vă, aşa cum sunteţi, la Meliukovi!

Meliukova era o văduvă care locuia, împreună cu copiii ei de diferite vârste, crescuţi tot aşa cu guvernante şi profesori, la patru verste departe de Rostovi.

— Bună idee, ma chere, se amestecă contele, înviorat dintr-o dată. Hai! Mă travestesc şi eu şi merg cu voi. Vreau s-o mai înveselesc un pic pe Paşeta491.

Dar contesa nu se învoi să-l lase pe conte: în ultimele zile îl duruse piciorul. Hotărâră deci ca Ilia Andreevici să nu se ducă la Meliukovi, dar să se ducă domnişoarele, dacă merge şi Luiza Ivanova (madame Shoss); Sonia, întotdeauna sfioasă şi ruşinoasă, începu s-o roage de data asta mai insistent decât toţi pe Luiza Ivanovna să nu-i refuze.

Travestiul Soniei era cel mai reuşit. Mustăţile şi sprâncenele o prindeau de minune. Toţi îi spuneau că e foarte frumoasă, iar ea se simţea însufleţită de o energie neobişnuită. Ceva ca o voce lăuntrică îi spunea că acum ori niciodată avea să i se hotărască soarta şi, pe lângă asta, în costumul ei bărbătesc părea cu totul altă fiinţă. Luiza Ivanovna consimţi şi, după o jumătate de oră, patru troici cu zurgălăi şi clopoţei traseră la scară, şuierând şi scrâşnindu-şi tălpile de oţel pe zăpada îngheţată.

Nataşa dădu cea dintâi tonul veseliei sărbătoreşti şi, această veselie, propagându-se de la unul la altul, spori tot mai mult şi atinse culmea atunci când, în larma discuţiilor, chemărilor reciproce, râsetelor şi strigătelor, ieşiră toţi în ger şi se împărţiră prin sănii.

Erau două troici de serviciu ale curţii; troica cea de a treia era a contelui, cu trăpaş de Oriol la mijloc; a patra era troica personală a lui Nikolai, cu calul lui negru, mărunţel şi păros, înhămat între hulube. Nikolai, cu mantaua lui de husar peste costumul de babă, încins cu o curea, stătea în picioare în mijlocul săniei şi ţinea hăţurile.

Noaptea era atât de luminoasă, încât se vedeau sclipind în razele lunii ornamentele de metal de la hamuri şi ochii cailor, care priveau speriaţi la ceata gălăgioasă, strânsă în întunericul marchizei de la intrare.

În sania lui Nikolai luară loc Nataşa, Sonia, madame Schoss şi două slujnice; în sania contelui se urcară Dimmler cu nevasta şi Petea, iar în celelalte două se împărţiră oamenii de casă deghizaţi.

— Dă-i drumul tu întâi, Zahar! Îi strigă Nikolai vizitiului de la troica tatălui său, ca să aibă prilej să-i ia înainte, pe drum.

Scârţâind ascuţit cu tălpile metalice, ca şi cum gerul le-ar fi înţepenit în zăpadă, troica bătrânului conte, în care şedeau Dimmlerii şi câţiva mascaţi, porni la drum în sunete de clopoţel. Lăturaşii se propteau în hulube şi trăgeau, pisând cu copitele zăpada lucioasă, întărită ca zahărul.

După prima troică porni şi Nikolai, şi în urma lui tropotiră, scârţâindu-şi tălpicele, celelalte două. Cât timp merseră de-a lungul parcului, umbra ramurilor despuiate ale copacilor cădea adeseori de-a curmezişul drumului, ascunzându-le pe alocuri lumina albă a lunii; dar, cum ieşiră dincolo de îngrăditura parcului, întinderea câmpiei nemişcate, acoperită de zăpadă şi inundată de lumina lunii cu străluciri de diamant şi sclipiri albăstrii, li se deschise din toate părţile. O dată şi încă o dată săltă sania printr-un şir de hârtoape; întâi prima, apoi următoarea, cea care venea după ea, şi ultima în fine, săltară rând pe rând şi se înşirară unele după altele, tulburând tăcerea ce încătuşa totul în jur.

— Urme de iepure, ia uite ce de urme! Răsună în aerul tăios de ger glasul Nataşei.

— Ce lumină, Nicolas! Se auzi vocea Soniei.

Nikolai întoarse capul spre Sonia şi se aplecă să-i vadă faţa mai de aproape. O figură cu totul nouă şi dragă, sprâncenată şi cu mustăţi negre, îl privi de sub gluga de zibelină, apropiată şi totuşi foarte departe, în lumina lunii.

„E Sonia cea de odinioară”, gândi Nikolai, se uită mai aproape la ea şi zâmbi.

— Ce este, Nicolas?

— Nimic, răspunse el şi se întoarse iar spre cai.

Ieşind la drumul mare, luciu ca gheaţa, bătătorit de tălpicele săniilor şi plin tot de urme adâncite de potcoave, ce se zăreau în lumina lunii, caii începură de la sine să întindă hăţurile şi să lungească pasul. Lăturaşul din stânga îşi încordă gâtul şi şleaurile începură să vibreze la smucituri. Cel dintre hulube începu un trap legănat, ciulind urechile, ca şi cum ar fi întrebat: „Să-ncep sau e prea devreme?” Departe, în faţă, pe zăpada albă se distingea clar o mogâldeaţă neagră ce-şi vedea de drum în clinchete de zurgălăi – troica lui Zahar, iar din urmă se auzea larma chiuiturilor şi râsetelor celor mascaţi.

— Ei, acum să vă văd, drăguţii mei! Strigă Nikolai, smucind cu o mână hăţurile şi ridicând-o pe cealaltă, cu biciul, în aer.

Şi numai după felul cum se-nteţea vântul ce le sufla din faţă, după şleaurile ce tremurau de-ntinse şi după trapul din ce în ce mai lin al lăturaşilor, îşi mai puteau da seama cât de iute zbura troica, Nikolai întoarse capul şi se uită îndărăt. Cu strigăte şi chiote, rotindu-şi bicele în aer şi dând drumul la galop cailor mijlocaşi, îşi iuţiră mersul şi troicile din urmă. Mijlocaşul sălta necontenit sub jugul arcuit ca un curcubeu şi nici nu se gândea să-şi micşoreze pasul; ba, părea că ar promite să-l mai şi lungească, la nevoie.

Nikolai ajunse din urmă, prima troică. După ce coborâră împreună un deal, ieşiră la drumul larg ce străbătea lunca unui râu.

„Unde suntem aicea? Se întrebă Nikolai. Trebuie să fim în lunca de la Kosoi. Dar nu, e un loc necunoscut, pe aici n-am mai fost niciodată. Nu e nici pajiştea luncii Kosoi, nici dealul Diomkin. Dumnezeu ştie pe unde-om fi! E un loc necunoscut şi fermecat. Dar, fie ce-o fi!” Şi, îndemnându-şi cu un chiot caii, încercă să ocolească troica din faţă.

Zahar îşi struni caii şi-şi întoarse faţa, plină de promoroacă până-n sprâncene.

Nikolai dădu drumul cailor; Zahar, întinzând şi el mâinile drept înainte, dădu şi el frâu liber cailor săi, îndemnându-i.

— Acum să te ţii, boierule! Zise el.

Cele două troici zburară şi mai repede una lângă alta, iar picioarele cailor trepădau ameţitor de iute. Nikolai începu să i-o ia înainte lui Zahar, care nu-şi schimba poziţia şi sta cu mâinile întinse. În sfârşit, ridică o mână de pe hăţuri.

— Nu merge, boierule! Îi strigă el lui Nikolai, care-şi lăsă în voie caii, la galop, şi-i trecu înainte lui Zahar.

De sub copitele cailor, pe feţele celor din sanie veni o pulbere fină şi aspră de zăpadă; iar de alături răsunau tropotele dese ale cailor troicii pe care o întreceau şi căreia caii păreau că-i calcă umbrele în picioare. Şuierul ascuţit al tălpicelor lunecând pe zăpadă şi ţipete de voci femeieşti se auzeau din toate părţile.

Nikolai îşi domoli goana şi se uită jur împrejurul său. Pretutindeni acelaşi potop de lumină de lună pe câmpia care părea vrăjită şi, deasupra ei, bolta presărată cu stele.

„Zahar îmi strigă s-o iau la stânga; dar de ce s-o iau stânga? Se gândea Nikolai. Parcă noi la Meliukovi ne ducem? Parcă mai e pe aici vreo Meliukova? Noi, numai Dumnezeu ştie încotro am pornit-o şi Dumnezeu ştie ce se-ntâmplă cu noi; şi, de altfel, ceea ce se-ntâmplă cu noi este foarte ciudat şi foarte frumos.” Se uită la cei din sanie.

— Ia te uită, i-au albit şi mustăţile, şi genele, e alb tot, vorbi unul dintre străinii ciudaţi şi frumoşi din fundul saniei; cel care vorbise avea mustăţi şi sprâncene subţiri.

„Omul acesta, mi se pare, este Nataşa, reflectă Nikolai, iar celălalt e madame Schoss; dar, poate să nu fie ea! Iar cerchezul cu mustăţi habar n-am cine e! O iubesc, totuşi!”

— Nu vi-i frig? Întrebă el.

Dar cei din sanie, în loc să răspundă, pufniră de râs. Din sania din urmă, Dimmler strigă ceva, pesemne ceva de haz, dar nu se putea înţelege ce striga.

— Da, da, răspunseră voci râzând.

Iată şi o pădure fermecată, cu umbre întunecate, ce se aştern prelung pe drum, smălţate de sclipiri diamante, şi un şir întreg de scări mari de marmoră, şi acoperişurile de argint ale palatelor fermecate, şi urletele asurzitoare ale cine ştie căror fiare sălbatice. „Iar dacă satul ăsta o fi chiar Meliukovka, atunci e şi mai ciudat, căci noi am bătut Dumnezeu ştie ce coclauri şi-am ajuns tot la Meliukovka”, îşi spunea Nikolai.

Chiar aşa şi era: ajunseră la Meliukovka şi la scară îi întâmpinară lachei cu lumânări în mână şi feţe voioase.

— Cine sunteţi? Întrebară voci de pe scară.

— Mascaţii contelui, îi cunosc după cai, se auziră alte voci răspunzându-le.