XI.

PELAGHEIA DANILOVNA MELIUKOVA, o femeie grasă şi energică, şedea, într-un capot larg şi cu ochelari pe nas, în salon printre fetele ei şi-şi dădea osteneala să le alunge plictiseala. Turnaseră în apă ceară topită şi se uitau acum la umbrele pe care le făcea pe perete ceara întărită, când se auziră în vestibul paşii şi glasurile vizitatorilor.

După ce-şi dreseră tuşind glasurile şi-şi şterseră de chiciură feţele în tindă, husarii, cucoanele, vrăjitoarele, paiaţele şi urşii intrară în salonul în care lacheii se grăbeau să aprindă lumânări. Paiaţa-Dimmler şi cucoana-Nikolai deschiseră dansul. Înconjuraţi de copiii gălăgioşi, mascaţii, acoperindu-şi faţa şi schimbându-şi vocea, se înclinară în faţa gazdei şi se împrăştiară prin odaie.

— Ah, sunt de nerecunoscut! Ia uitaţi-vă la Nataşa! Ia uitaţi-vă, cui îi seamănă? Zău, seamănă cu cineva. Dar Eduard Karlâci? Ce bine-i stă! Nu-l recunoşteam! Şi cum dansează! Ah, Doamne, uite şi un cerchez! Ce bine-i stă Soniuşkăi! Dar ăsta cine mai e? Ei, dar nostim mai sunteţi! Nikita, Vania, daţi mesele în lături! Şi noi, care mocneam aicea singuri!

— Ha-ha-ha! Uite husarul, uite-l! Juri că-i băiat, uite ce picioare are! Lasă-mă să văd şi eu… se auzeau voci.

Nataşa, favorita fetelor Meliukovei, dispăru împreună cu ele în odăile de din dos, unde trebuiră să le ducă apoi fel de fel de halate, haine bărbăteşti şi dop ars, pe care braţe goale de domnişoare le luau din mâinile lacheului, prin uşa abia crăpată. După zece minute, tot tineretul din familia Meliukovilor îngroşa rândurile mascaţilor.

Pelagheia Danilovna, cu ochelarii pe nas, dădea ordine să li se facă loc musafirilor şi să se pregătească trataţiile pentru boieri şi cele pentru slugi. Şi, zâmbind reţinut, se tot învârtea printre ei şi li se uita foarte de aproape drept în faţă, fără să izbutească să recunoască pe vreunul. Şi nu numai pe Rostovi şi pe Dimmler nu izbutea să-i recunoască, dar nu-şi putu nici în ruptul capului recunoaşte nici măcar fetele, cu toate că purtau halatele şi uniformele bărbatului ei.

— Dar asta a cui este? Îşi întrebă ea guvernanta, uitându-se drept în ochii fetei ei, costumată în tătar de pe la Kazan. Parc-ar fi cineva dintre Rostovi. Dar dumneata, domnule husar, în ce regiment îţi faci serviciul? Se adresă ea Nataşei. Turcului ăstuia, dă-i turcului pistil, îi spuse ea lacheului care servea, că nu-i oprit de legea lor să mănânce pistil.

Din când în când, uitându-se la mişcările ciudate şi caraghioase pe care le făceau dansatorii, ce pricepuseră odată pentru totdeauna că sunt deghizaţi şi că nimeni nu-i poate recunoaşte, şi de aceea nu se sfiau să facă orice, Pelagheia Danilovna îşi acoperea faţa cu batista, toată grăsimea trupului ei mare i se cutremura de un râs blajin bătrânesc, pe care nu şi-l mai putea stăpâni.

— Ia te uită, asta-i Sachinette492 a mea, e Sachinette! Spunea ea.

După dansurile şi horele ruseşti, Pelagheia Danilovna întruni pe toţi mascaţii, boieri şi oameni de-ai casei, într-un singur mare cerc, şi se puseră pe jocuri de societate: inelul, sfoara cu rublă şi celelalte.

Un ceas mai târziu, costumele erau toate mototolite într-un hal fără de hal. Mustăţile şi sprâncenele desenate cu dop ars se prelingeau pe feţele aprinse, asudate vesele ale mascaţilor. Pelagheia Danilovna începu să-i recunoască, minunându-se de reuşita costumelor, de chipul în care le veneau tuturor, şi în special domnişoarelor, şi mulţumind la toată lumea pentru că-i distraseră aşa de bine. Musafirii fură apoi chemaţi la masă în salonaş, iar pentru slugi se orândui o masă în sala cea mare.

— Nu, ghicitul în baie e ceva îngrozitor! Spuse în timpul mesei o domnişoară bătrână, care locuia în casa Meliukovilor.

— Dar de ce? Întrebă cea mai mare dintre domnişoarele Meliukov.

— N-o să îndrăzniţi, pentru asta trebuie curaj, nu glumă.

— Eu îndrăznesc, spuse Sonia.

— Povesteşte-ne cum a fost cu domnişoara aceea, spuse a doua dintre fetele Meliukov.

— Iată cum a fost, începu domnişoara bătrână. O domnişoară s-a dus odată, a luat un cocoş şi două tacâmuri – aşa cum trebuie – şi s-a pus pe aşteptat. Stă ce stă şi deodată aude… clopoţeii şi zurgălăii de la o sanie care se apropia; stă s-asculte – şi intră cineva cu chip de om: părea să fie un ofiţer – se apropie de masă şi se aşază în faţa ei.

— A! A! ţipă Nataşa, făcând ochii mari de groază.

— Şi cum adică? Vorbea, aşa ca noi?

— Da, ca orice om – toate erau aşa cum trebuie; şi dă el să intre în vorbă; ea ar fi trebuit să stea de vorbă cu dânsul până la cântatul cocoşilor; dar, de speriată ce era, şi-a acoperit fata cu mâinile. Nu şi-a acoperit bine faţa cu mâinile, că el a şi cuprins-o în braţe. Noroc că tocmai atunci au venit în fugă fetele…

— Ei, nu le mai speria! Spuse Pelagheia Danilovna.

— Mămico, şi tu ai încercat să ghiceşti aşa, doar… spuse una dintre fiicele ei.

— Dar cu ghicitul în hambar cum e? Întrebă Sonia.

— Păi, uite, chiar şi acum te poţi duce până la hambar şi să stai s-asculţi ce auzi. Dacă auzi bătăi, ciocănituri, e rău, iar dacă auzi aşa ca şi cum ar turna cineva nişte grăunţe, e bine şi ţi se împlineşte…

— Mamă, povesteşte cum a fost cu dumneata când ai ghicit în hambar.

Pelagheia Danilovna zâmbi.

— Ei, eu am cam uitat… zise ea. Dar voi nu vă duceţi niciuna?

— Ba mă duc eu, Pelagheia Danilovna, dă-mi voie să mă duc eu, zise Sonia.

— Bine, de ce nu, du-te dacă nu ţi-e frică.

— Luiza Ivanovna, îmi dai voie? Întrebă Sonia.

Fie că jucau inelul, sau sfoara cu banul, fie că stăteau de vorbă ca acum, Nikolai nu se mai dădea dus de lângă Sonia şi se uita la ea într-un fel cu totul nou. I se părea că acum era prima dată când o cunoscuse cu adevărat şi asta datorită mustăţilor desenate cu dop ars. Într-adevăr, în seara aceea Sonia era atât de veselă şi de drăgălaşă, cum n-o mai văzuse niciodată Nikolai.

„Ce mai fată! Şi eu, ce gogoman!” îşi zise Nikolai, uitându-se la ochii ei strălucitori, la zâmbetul ei fericit şi entuziast, care-i făcea gropiţe în obraji, pe sub mustăţi, şi pe care nici nu-l văzuse până atunci.

— Nu mi-e frică de nimic, spuse Sonia. Pot să mă duc chiar acum?

Şi se ridică de pe scaun. Îi spuseră unde-i hambarul, cum trebuie să şadă şi să asculte şi i se dădu o şubă îmblănită. Şi-o puse peste cap şi-i aruncă lui Nikolai o privire.

„Ce minune de fată e asta! Se gândi el. Unde mi-o fi fost capul până acum?”

Sonia pornise prin coridor, cu gândul să se ducă la hambar. Nikolai spuse că-i e cald şi se grăbi să iasă pe scările de la intrarea principală. Într-adevăr, de atâta lume câtă era în casă, aerul se îmbâcsise.

Afară tot ger uscat era şi aceeaşi lună plină, dar şi mai luminoasă. Lumina era atât de puternică şi pe zăpada luceau atâtea stele, încât nu mai aveai de ce să te uiţi la cer, unde, de altfel, adevăratele stele nici nu se mai vedeau. Cerul era întunecat şi mohorât, în timp ce pe pământ era numai voie bună.

„Prostul de mine! Gogoman ce sunt! Ce-am aşteptat până acum?” îşi zise Nikolai şi, luând-o pe scări în jos de-a fuga, coti pe după colţul casei, pe cărăruia ce ducea spre scara de din dos. Ştia că pe acolo va trece Sonia. Pe la jumătatea drumului erau nişte stive de lemne, acoperite cu zăpadă, care aruncau umbră; printre stive şi alături de ele se împleteau pe zăpadă şi pe cărare umbrele unor bătrâni tei desfrunziţi. Cărarea ducea la hambar. Peretele de bârne cioplite al hambarului şi acoperişul ascuns sub zăpadă sclipeau ca tăiate în cine ştie ce piatră de preţ, în lumina razelor de lună. În grădină trosni un vreasc, apoi totul intră din nou în liniştea netulburată de nimic. Părea că pieptul în loc de aer trage în plămâni elixirul tinereţii veşnice şi al fericirii.

Pe scara de la odăile slujnicelor răsunară pe trepte paşi şi, după ce scârţâi sub tălpi zăpada adunată pe cea mai de jos treaptă, vocea unei bătrâne slujnice se auzi spunând:

— Drept înainte, înainte, pe cărare, domnişoară. Dar să nu te uiţi în lături!

— Nu mi-e frică, răspunse vocea Soniei şi, pe cărare, în direcţia lui Nikolai, prinseră să scârţâie pe zăpadă pantofiorii subţiri din picioarele Soniei.

Sonia înainta, înfăşurată în blană. Era la doi paşi de Nikolai, când îl văzu; îl vedea şi ea tot altfel de cum îl văzuse până atunci şi nu mai era nici umbra de teamă pe care i-o inspirase el întotdeauna. El purta rochie de femeie, era ciufulit şi avea pe faţă un zâmbet de fericire, pe care Sonia i-l vedea întâia oară. Alergă repede spre el.

„E cu totul alta şi totuşi aceeaşi”, îşi spuse Nikolai, privindu-i faţa în bătaia puternică a luminii de lună. Mâinile lui îşi făcură loc sub blana care-i acoperea capul, şi el o îmbrăţişa, o strânse la piept şi o sărută pe buzele cu mustăţi desenate, care miroseau a dop ars. Sonia îl sărută drept pe gură şi-i cuprinse cu amândouă mâinile ei mici obrajii.

— Sonia! Nicolas! atât îşi spuseră şi fugiră îndată spre hambar, de unde se înapoiară în casă, fiecare pe unde venise.