III.

A DOUA ZI, LUÂNDU-ŞI rămas-bun numai de la bătrânul conte, fără să mai vadă doamnele, prinţul Andrei plecă acasă.

Era pe la începutul lui iunie, când prinţul Andrei, întorcându-se la moşie, trecu din nou prin crângul de mesteceni în care văzuse stejarul acela bătrân şi noduros care-l impresionase atât de ciudat, încât nu-l mai putea uita. Zurgălăii cailor răsunau acum mai înăbuşit decât cu o lună şi jumătate înainte; pădurea se împlinise, era mai umbroasă şi mai deasă, iar brazii tineri presăraţi prin pădure, cu vlăstarii lor proaspeţi, pufoşi, de un verde gingaş, nu mai stricau frumuseţea priveliştii, ci se îmbinau armonios în tot.

Toată ziua fusese cald; se adunau ici şi colo nori ca de furtună, dar numai un nouraş trecător stropi praful drumului şi frunzele îmbibate de sevă. De-a stânga drumului pădurea era întunecată, în umbră; în dreapta ea scânteia udă în razele soarelui, abia legănată de vânt. Erau numai flori peste tot şi privighetorile-şi îngânau trilurile şi se-ntreceau, care mai aproape, care mai de departe. „Da, aici, în pădurea asta, era stejarul acela cu care mă simţeam atât de asemenea, îşi zise prinţul Andrei. Dar unde o fi?” se întrebă el din nou, uitându-se tot în stânga drumului şi, fără să ştie cum şi fără să-şi dea seama că e acelaşi, se surprinse admirând stejarul, acelaşi pe care-l căutase. Bătrânul stejar era de nerecunoscut; frunzişul lui verde-închis şi doldora de sevă, întins ca o boltă de cort, fremăta uşor în razele asfinţitului de soare. Nici degetele noduroase, nici cicatricele, nici îndoiala şi nici suferinţa lui de odinioară, nimic dintre toate acestea nu se mai vedea. Prin scoarţa lui aspră, de veacuri, răsăriseră de-a dreptul frunze tinere şi pline de suc, încât cu greu s-ar fi putut crede că moşneagul acesta le putuse da la lumină. „Da, e chiar el, e acelaşi stejar!” îşi zise prinţul Andrei şi, fără veste, îl învălui un sentiment inexplicabil de primăvăratecă bucurie şi de viaţă nouă. Toate clipele frumoase ale vieţii lui îi năvăliră deodată, de-a valma, în minte. Austerlitzul cu cerul înalt, şi chipul dojenitor al soţiei sale moarte, şi silueta lui Pierre stând pe podul plutitor, şi fata tulburată de frumuseţea nopţii, şi noaptea aceea, şi luna, şi toate laolaltă îi reapărură înaintea ochilor.

„Nu, viaţa nu se sfârşeşte la treizeci şi unu de ani, hotărî deodată, nestrămutat, în chip de încheiere, prinţul Andrei. Nu e destul să ştiu eu ce am în suflet; trebuie s-o afle cu toţi: şi Pierre, şi fata aceea care voia să-şi ia zborul spre cer; trebuie să ştie, ca să mă cunoască toţi, ca viaţa să nu mi se mai scurgă aşa, numai pentru mine, ca ei să nu mai trăiască aşa, fără nici o legătură cu viaţa mea, şi pentru ca viaţa mea să se reflecte în toţi şi toţi să trăiască laolaltă cu mine!”

După ce se întoarse din călătorie, prinţul Andrei se hotărî ca în toamnă să plece la Petersburg, găsind fel de fel de justificări pentru această hotărâre. Un şir întreg de argumente, pe cât de temeinice, pe atât de logice, care îl îndreptăţeau să plece la Petersburg şi chiar să-şi caute acolo o slujbă, era pregătit să-l servească. Ajunsese să nu mai priceapă cum de i-a putut trece vreodată prin gând să se sustragă necesităţii de a lua parte la viaţa activă, întocmai aşa cum, cu o lună înainte, n-ar fi conceput că ar putea să se gândească măcar a părăsi viaţa de la ţară. Îi apărea acum lămurit că tot ce adunase ca experienţă de viaţă avea să se irosească în zadar şi să se dovedească simplă absurditate, dacă n-ar pune-o în practică şi dacă n-ar lua din nou parte activă la viaţă. Nu putea înţelege nici cum, întemeiat pe argumente raţionale, i se păruse altădată atât de vădit că s-ar fi înjosit dacă acum, după toată experienţa sa de viaţă, ar mai fi crezut că poate fi de folos cuiva şi că există pe lume putinţa de a fi fericit şi iubit. Raţiunea îi şoptea acum cu totul altceva. După această călătorie, prinţul Andrei începu să se plictisească la ţară; vechile sale ocupaţii nu-l mai interesau şi adesea, când era singur în cabinetul lui, se ridica de pe scaun, se apropia de oglindă şi-şi privea îndelung chipul. Se întorcea apoi şi se uita la portretul răposatei sale soţii, care, înfăţişată cu bucle a la grecque, îl privea duios, cu ochi veseli, din rama aurită. Nu-l mai mustra, ca înainte, cu cuvintele acelea groaznice, ci-l privea simplu, cu voie bună şi curiozitate. Şi prinţul Andrei se plimba îndelung prin odaie cu mâinile la spate, când posomorât, când zâmbitor, după firul gândurilor sale, care frământau deopotrivă ideile acelea nesăbuite pe care nu le împărtăşise niciodată nimănui şi pe care le ţinuse tăinuite ca pe o crimă – cele vorbite atunci cu Pierre, cele în legătură cu gloria, cu fata din fereastră, cu stejarul, cu frumuseţea femeiască şi cu dragostea, idei care-i schimbaseră tot cursul vieţii. Dacă în asemenea momente intra cumva la dânsul cineva, se arăta deosebit de rece, de ferm şi de aspru, dar mai ales de o logică supărătoare.

— Mon cher, i se întâmpla să-i spună prinţesa Maria, când îl nimerea în asemenea clipe de zbucium, Nikoluşka n-ar trebui să iasă azi la plimbare: e prea frig.

— Dacă ar fi cald, îi răspundea prinţul Andrei surorii sale în asemenea momente pe un ton rece, ar ieşi numai în cămaşă; dar aşa, cum azi e frig, trebuie îmbrăcat cu haine călduroase, care tocmai de asta au şi fost născocite. Iată, aşadar, ce rezultă din faptul că e frig şi nicidecum că trebuie să rămână în casă, când e ştiut că un copil are nevoie de aer, spunea el cu logică riguroasă, ca şi cum ar fi vrut să pedepsească pe cineva pentru misterioasa şi ilogica activitate lăuntrică ce se desfăşura întrânsul.

În împrejurări de acestea, prinţesa Maria se gândea cât înăspresc preocupările intelectuale inima bărbaţilor.

IV.

PRINŢUL ANDREI SOSI LA Petersburg în luna august a anului 1809. Era epoca în care tânărul Speranski îşi atinsese apogeul gloriei şi când se puneau cu deosebită energie în aplicare reformele sale. În aceeaşi lună august, împăratul, care, ieşind odată cu trăsura, fusese accidentat, frângându-şi un picior, se văzuse nevoit să rămână la Peterhof timp de trei săptămâni şi lucra zilnic numai cu Speranski. În acea epocă se pregătiră nu numai cele două decrete faimoase şi atât de alarmante pentru întreaga societate – cel pentru desfiinţarea rangurilor de la curte şi cel prin care se instituiau examene pentru obţinerea gradului de asesor de colegiu şi de consilier de stat – ci însăşi Constituţia statului, care trebuia să reformeze toată rânduiala existentă în justiţia, administraţia şi finanţele Rusiei, de la Consiliul de Stat până la administraţia de plasă. Acum se traduceau în fapt şi se împlineau acele nelămurite visuri de liberalism cu care se urcase pe tron împăratul Alexandru şi pe care năzuise să le realizeze cu ajutorul sfetnicilor săi: Czartoryski, Novosilţev, Kociubei şi Stroganov, pe care chiar el îi numea în glumă comité du salut public.456

Acum toţi aceştia laolaltă fuseseră înlocuiţi cu Speranski, pentru problemele civile, şi cu Arakceev, pentru cele militare. Curând după sosirea sa, prinţul Andrei apăru, în calitate de şambelan, la curte şi la toate prilejurile în care împăratul se arăta. Împăratul, în cele două rânduri când îl întâlni, nu-l învrednici nici cu un cuvânt măcar. Şi înainte prinţului Andrei i se păruse mereu că nu se bucură de simpatia suveranului, că suveranului nu-i plac ochii lui şi nu-l prea agreează. În privirea rece şi distantă pe care i-o aruncase acum suveranul, prinţul Andrei văzu o nouă şi puternică confirmare a acestei vechi bănuieli. Cei de la curte îi lămuriră prinţului Andrei lipsa de atenţie a împăratului faţă de el prin faptul că Bolkonski părăsise din 1805 armata.

„Îmi dau seama cât de puţin stăpâni suntem pe simpatiile şi antipatiile noastre, îşi spuse prinţul Andrei, şi de aceea nici prin gând nu-mi trece să prezint personal împăratului memoriul meu asupra regulamentului militar, care, de altfel, va pleda singur în favoarea sa.” Îi vorbi despre memoriu unui bătrân feldmareşal, prieten al tatălui său, care îi şi fixă o întrevedere, i-l primi călduros şi-i promise să-l transmită împăratului. După câteva zile, i se anunţă că urmează să se prezinte ministrului de război, contele Arakceev.

La ceasurile nouă dimineaţa, în ziua hotărâtă, prinţul Andrei se înfiinţa în antecamera contelui Arakceev.

Personal nu-l cunoştea pe Arakceev şi nu-l văzuse niciodată, dar tot ce ştia despre dânsul îi inspira prea puţină consideraţie pentru acest om.

„E ministru de război şi om de încredere al suveranului; nu-i nevoie să-l judece nimeni după însuşirile sale personale; i s-a dat însărcinarea să examineze memoriul meu şi, prin urmare, el singur poate să-i şi dea curs”, se gândea prinţul Andrei, în timp ce aştepta, la rând cu o mulţime de persoane importante şi neimportante, în antecamera contelui Arakceev.

Prinţul Andrei, care îşi făcuse mai tot serviciul în armată ca aghiotant, avusese prilejul să vadă antecamerele multor personaje importante, şi caracteristicile diferite ale acestor antecamere îi erau foarte familiare. Dar antecamera contelui Arakceev avea un caracter cu totul aparte. Persoanele de mai mică însemnătate, care-şi aşteptau rândul la audienţă în antecamera contelui Arakceev, aveau întipărită pe faţă o expresie de timiditate şi supunere; feţele persoanelor mai cu vază exprimau unul şi acelaşi sentiment de stinghereală, ascuns sub un aer degajat şi de autoironie, glumind pe socoteala lor şi a situaţiei în care se aflau, ca şi a persoanei aşteptate. Unii se plimbau gânditori de colo-colo, alţii îşi vorbeau în şoaptă şi râdeau, şi prinţul Andrei putu surprinde sobriquet457-ul de „Sila Andreici”458, şi cuvintele: „Ne arată el, nenea!” care se refereau la contele Arakceev. Un general (persoană cu vază), vădit jignit de faptul că trebuia să aştepte atâta vreme, stătea picior peste picior şi zâmbea dispreţuitor, de unul singur.

Dar cum se deschidea uşa cabinetului, pe toate feţele se zugrăvea, în aceeaşi clipă, acelaşi sentiment: teama. Prinţul Andrei îl rugă pentru a doua oară pe ofiţerul de serviciu să-l anunţe, dar toţi întoarseră spre el priviri ironice, spunându-i că-i va veni şi lui timpul să intre, la rând. După ce aghiotantul introduse şi petrecu apoi câteva persoane afară din cabinetul ministrului, îi veni rândul să intre, pe uşa ce inspira atâta groază, unui ofiţer care-l impresionase pe prinţul Andrei prin înfăţişarea sa umilă şi speriată. Audienţa ofiţerului se prelungi neaşteptat de mult. Deodată, prin uşă se auziră strigătele unei voci neplăcute, şi ofiţerul palid şi cu buzele tremurând ieşi din cabinet şi trecu prin antecameră, ţinându-se cu mâinile de cap.

După el fu introdus prinţul Andrei, şi aghiotantul îi spuse pe şoptite: „În dreapta, la fereastră”.

Prinţul Andrei intră într-un cabinet îngrijit, dar lipsit de orice lux, şi văzu la birou un om de vreo patruzeci de ani, cu talie lungă şi cap lunguieţ, dar cu părul tuns scurt, cu faţa brăzdată de cute largi, cu sprâncenele stufoase, încruntate deasupra unor ochi şterşi, verzi-căprui, şi cu un nas roşu, coroiat. Arakceev îşi întoarse capul spre prinţul Andrei fără să-l privească.

— Dumneata ce doreşti? Întrebă Arakceev.

— Eu nu… doresc nimic, excelenţă, răspunse încet prinţul Andrei.

Privirile lui Arakceev se îndreptară spre el.

— Ia loc, spuse ministrul. Prinţul Bolkonski?

— Nu doresc nimic; suveranul a binevoit să trimită excelenţei-voastre memoriul pe care…

— Stai să vezi, dragul meu; ţi-am citit memoriul, îl întrerupse Arakceev, dar nu rosti cu blândeţe decât primele vorbe, şi din nou, uitându-se în altă parte, vocea îi reveni din ce în ce mai limpede la tonul ursuz şi dispreţuitor dinainte. Propui noi legiuiri militare? Legi avem destule, dar n-are cine să le pună în aplicare nici pe cele vechi! Azi toată lumea scrie legi: să scrii e mai uşor decât să le înfăptuieşti.

— Am venit, potrivit voinţei suveranului, să aflu de la excelenţa-voastră ce urmare credeţi că trebuie să se dea memoriului meu. Spuse politicos prinţul Andrei.

— Memoriul dumitale a fost trimis comitetului cu rezoluţia mea. Eu nu-l aprob, adăugă Arakceev, ridicându-se şi luând de pe masa de scris o hârtie. Iată, şi o întinse prinţului Andrei.

Pe marginea hârtiei, cu creionul şi de-a curmezişul, era scrisă fără majuscule, fără nici o ortografie şi fără punctuaţie, rezoluţia următoare: „alcătuit fără nici un temei nefiind altceva decât o imitaţie copiată după regulamentul militar francez şi se îndepărtează în chip arbitrar de orice regulamente militare”.

— La ce comitet a fost trimis memoriul? Întrebă prinţul Andrei.

— La comitetul regulamentului militar, şi cu recomandaţia mea ca de aci înainte domnia-voastră să fiţi socotit printre membri. Însă fără leafă.

Prinţul Andrei zâmbi.

— Nici nu pretind.

— Membru onorific, repetă Arakceev. Am onoarea. Ei! Pofteşte! Cine mai e? Strigă el, salutându-l pe prinţul Andrei.

V.

AŞTEPTÂND SĂ-I VINĂ înştiinţarea oficială a înscrierii sale ca membru în comitet, prinţul Andrei îşi reînnoi vechile cunoştinţe, îndeosebi cu persoanele de care ştia că sunt influente şi care-i puteau fi deci de folos. Încerca acum, la Petersburg, un sentiment asemănător aceluia pe care-l avea întotdeauna în ajunul unei bătălii, când îl frământa dorinţa neastâmpărată de a şti ce se pune la cale de către conducători, dorinţa care-l împingea spre sferele înalte, acolo unde se pregătea viitorul ce avea să decidă soarta câtorva milioane de oameni. Judecând situaţia după izbucnirile de mânie ale bătrânilor, după curiozitatea celor neiniţiaţi şi aerul rezervat al celor iniţiaţi, ca şi după graba şi îngrijorarea tuturor, după numărul nesfârşit de comitete şi comisii de existenţa cărora afla pentru întâia oară, în fiecare zi îşi dădea seama că acum, în anul 1809, se pregătea aici, la Petersburg, un fel de uriaşă bătălie, al cărei comandant suprem era o persoană misterioasă, pe care n-o cunoştea şi care i se părea o figură genială: Speranski. Atât problema reformelor, pe care o cunoştea destul de vag, cât şi marele lor iniţiator – Speranski – începură să-l pasioneze într-atât, încât chestiunea regulamentului militar trecu foarte curând, în preocupările sale, pe al doilea plan.

Prinţul Andrei avea o poziţie din cele mai favorabile pentru a fi bine primit în cercurile cele mai diferite şi mai înalte ale societăţii petersburgheze de pe atunci. Partidul reformatorilor îl privea cu ochi buni şi căuta să-l atragă, în primul rând pentru faptul că avea o reputaţie de om inteligent şi foarte citit, în al doilea rând pentru că, prin eliberarea ţăranilor, îşi făcuse şi o reputaţie de liberal. Partidul bătrânilor nemulţumiţi i se adresa de-a dreptul, ca unui fiu al prinţului Bolkonski, aşteptând din partea lui să le împărtăşească nemulţumirea faţă de nedreptatea ce li se făcea prin reforme. Societatea femeilor şi, în genere, lumea bună, îl primea bucuros, socotindu-l o „partidă” bogată şi de neam, o figură aproape nouă, cu aureola romanticei istorii a bănuitei sale morţi în război şi a tragicului sfârşit al soţiei sale. Pe lângă asta, părerea despre el a tuturor acelora care-l cunoşteau mai demult era că se schimbase mult în bine în aceşti cinci ani, că se mai îmblânzise şi se maturizase, că nu mai era în el nimic din afectarea, trufia şi tendinţa spre zeflemea din trecut şi că-şi câştigase calmul acela care nu se dobândeşte decât odată cu anii. Se vorbea de el, se interesa lumea de el, şi toţi doreau să-l vadă.

A doua zi după audienţa la contele Arakceev, prinţul Andrei îl vizită spre seară pe contele Kociubei. Îi relată contelui întrevederea sa cu Sila Andreici (aşa îl numea şi Kociubei pe Arakceev, cu aceeaşi ironie vagă, nedesluşită, pe care prinţul Andrei o constatase la cei din antecamera ministrului de război).

— Mon cher, nici în această chestiune nu trebuie să-l nesocoteşti pe Mihail Mihailovici. Cest le grand faiseur459. Am să-i vorbesc. Mi-a promis că vine să mă vadă astă-seară…

— Dar ce are de-a face Speranski cu regulamentele militare? Întrebă prinţul Andrei.

Kociubei zâmbi şi dădu din cap, ca şi cum s-ar fi mirat de naivitatea lui Bolkonski.

— Am vorbit cu el, zilele acestea, despre dumneata, continuă Kociubei, despre organizaţia dumitale de plugari liberi…

— A, dumneata eşti prinţul Bolkonski, cel care şi-a eliberat mujicii? Se amestecă în vorbă un bătrân de pe vremea Ecaterinei, întorcându-se cu dispreţ spre Bolkonski.

— Era o proprietate mică, nu-mi aducea nici un venit, răspunse Bolkonski, dându-şi osteneală, pentru a nu-l supăra zadarnic pe bătrân, să reducă în ochii lui din importanţa faptei sale.

— Vous craignez d'etre en retard! 460 zise bătrânul, uitându-se la Kociubei. Un singur lucru nu înţeleg eu, continuă bătrânul, cine o să mai are pământul, dacă lor li se dă libertatea? E lesne să întocmeşti legi, dar e greu să conduci. La fel cum, de azi înainte te mai întreb, conte, cine va putea fi numit director în administraţie, dacă toţi vor trebui să dea examene?

— Cred că acei care vor reuşi la examene, răspunse Kociubei, punând picior peste picior şi susţinându-i privirea.

— Iată, eu am în slujba mea pe unul Prianicinikov, un om minunat, să-l plăteşti cu aur; şi are şaizeci de ani; va trebui şi el să vină la examen?

— Da, va fi cam greu, instrucţiunea e destul de puţin răspândită, dar…

Contele Kociubei nu-şi sfârşi gândul. Se ridică, îl luă de mână pe prinţul Andrei şi ieşiră să întâmpine un bărbat înalt, blond, puţin chel, ca de vreo patruzeci de ani, cu fruntea înaltă şi largă şi cu o faţă ciudată, prelungă, neobişnuit de albă. Noul-venit purta un frac albastru cu o cruce la gât şi o stea în partea stângă a pieptului. Era Speranski. Prinţul Andrei îl recunoscu numaidecât şi în sufletul lui vibră ceva, aşa cum se întâmplă în momentele însemnate ale vieţii. Să fi fost stimă, invidie, curiozitate, nu ştia nici el. Toată făptura lui Speranski avea o înfăţişare atât de caracteristică, încât putea fi uşor recunoscut. La nimenea, în societatea în mijlocul căreia trăia, prinţul Andrei n-avusese prilejul să vadă atâta calm şi încredere în sine, îmbinate cu mişcări atât de stângace şi greoaie, la nimeni nu văzuse asemenea ochi, uşor umeziţi şi numai pe jumătate deschişi, care să privească cu atâta hotărâre şi blândeţe totodată, un zâmbet atât de lipsit de expresie, care să arate însă atâta fermitate, o voce atât de subţire, de egală şi de domoală, şi nici o faţă atât de albă şi de delicată, şi mai ales asemenea mâini, cam late, ce e drept, dar atât de moi, de catifelate şi de albe. Feţe atât de albe şi de delicate mai văzuse prinţul Andrei numai la soldaţii care zăcuseră mult prin spitale. Aşa arăta Speranski, secretarul de stat, sfetnicul suveranului şi însoţitorul acestuia la Erfurt, unde nu o dată se întâlnise şi vorbise cu Napoleon.

Speranski nu-şi muta privirea de la o persoană la alta, aşa cum faci fără să vrei când intri într-o societate numeroasă, şi nici nu se grăbea să vorbească. Vorbea fără să ridice glasul, sigur că va fi ascultat, şi nu se uita decât la persoana cu care se întreţinea.

Prinţul Andrei urmărea deosebit de atent fiecare vorbă şi fiecare mişcare a lui Speranski. Aşa cum se întâmplă cu unii oameni, şi mai cu seamă cu cei obişnuiţi să-şi judece sever semenii, prinţul Andrei, când întâlnea întâia oară un om şi mai ales unul ca Speranski, a cărui reputaţie îi era cunoscută, se aştepta întotdeauna să găsească în el toate perfecţiunile de care se poate învrednici neamul omenesc.

Speranski îi declară lui Kociubei că-i pare rău de întârziere, dar că nu putuse veni mai devreme pentru că fusese reţinut la palat. Nu spuse că-l reţinuse însuşi suveranul, şi această afectare a modestiei nu scăpă neobservată de prinţul Andrei. Când Kociubei rosti numele prinţului Andrei, Speranski îşi întoarse încet privirile către Bolkonski, fără să înceteze a zâmbi, şi începu să-l fixeze, tăcut.

— Sunt foarte bucuros că vă fac cunoştinţă; am auzit şi eu, ca toată lumea, vorbindu-se despre dumneavoastră, zise el.

Kociubei îi spuse în câteva cuvinte cum fusese primit Bolkonski de Arakceev. Zâmbetul lui Speranski se adânci.

— Directorul comisiei regulamentelor militare, domnul Magniţki, mi-e bun prieten, zise el, pronunţând răspicat fiecare silabă şi fiece cuvânt în parte, şi, dacă doriţi, vă pot pune în legătură cu el. (La punct, făcu o pauză.) Nădăjduiesc că veţi găsi la el simpatie şi dorinţa de a promova tot ce e rezonabil.

În jurul lui Speranski se făcu numaidecât un cerc; până şi bătrânul, care pomenise de slujbaşul său Prianicinikov, găsi ceva să-l întrebe.

Prinţul Andrei, care nu lua parte la discuţie, observa fiece mişcare a lui Speranski, a acestui om care nu demult era doar un obscur seminarist şi care astăzi, după cum credea Bolkonski, avea în mâini – în mâinile acestea albe şi catifelate – soarta întregii Rusii. Prinţul Andrei fu surprins de calmul neobişnuit, dispreţuitor, cu care îi răspunse Speranski bătrânului. S-ar fi zis că-i adresa de la înălţimi ameţitoare cuvintele acestea, ce se înjoseau să ajungă până la el. Când bătrânul începu să ridice prea mult tonul, Speranski zâmbi şi-i spuse că nu e în măsură să judece dacă e folositor sau nu ceea ce găseşte cu cale suveranul să facă.

După ce mai stătu câtva timp de vorbă cu cei din jurul lui, Speranski se ridică şi, venind spre prinţul Andrei îl luă cu dânsul în capătul celălalt al salonului. Era vădit că socotise necesar să se întreţină cu el.

— N-am reuşit să vorbesc cu dumneata, prins cum eram în această discuţie însufleţită, în care am fost atras de acel bătrân venerabil, zise el, zâmbind blând şi totodată dispreţuitor, dând a înţelege prin acest zâmbet că numai el şi prinţul îşi pot da seama de nimicnicia oamenilor cu care abia terminase de vorbit. Această atenţie îl măguli pe prinţul Andrei. Te ştiu demult: în primul rând pentru fapta dumitale – primul exemplu la noi în ţară, care ar fi atât de preţios dacă ar fi urmat de cât mai mulţi – cu eliberarea ţăranilor dumitale, continuă Speranski, şi în al doilea rând pentru că eşti unul dintre şambelanii care nu s-au considerat jigniţi de noul decret cu privire la rangurile curtenilor, decret care a stârnit atâtea discuţii şi bârfeli.

— Da, zise prinţul Andrei, tatăl meu n-a vrut să mă folosesc de acest drept; eu mi-am început cariera de la cele mai mărunte funcţii.

— Tatăl dumitale, deşi om al veacului trecut, stă fără doar şi poate mult mai presus decât contemporanii noştri, care nu ştiu cum să mai condamne reforma asta, ce nu face decât să restabilească dreptatea pe bazele ei fireşti.

— Cred cu toate astea că au şi aceste critici un temei, spuse prinţul Andrei, căutând să se sustragă influenţei acestui om pe care începea să o simtă.

Îi era neplăcut să primească orice fără contrazicere; ar fi vrut să-i poată riposta. Prinţul Andrei, care vorbea de obicei uşor şi elegant, simţea acum, vorbind cu Speranski, oarecare greutate în exprimare. Prea îl absorbea dorinţa de a pătrunde cât mai adânc în analiza personalităţii acestui om celebru.

— Un temei, poate, din punctul de vedere al ambiţiei personale, îşi exprimă Speranski părerea, cu voce înceată.

— În parte, şi pentru stat, replică prinţul Andrei.

— Cum înţelegi asta? întrebă Speranski şi-şi lăsă domol ochii în jos.

— Sunt un admirator al lui Montesquieu, zise prinţul Andrei, şi părerea sa, că le principe des monarchies est l'honneur, me paraât incontestable. Certains droits et privileges de la noblesse me paraissent etre des moyens de soutenir ce sentiment.461

Zâmbetul de pe faţa prea albă a lui Speranski dispăru şi înfăţişarea sa avu de câştigat din asta. Pesemne că părerea prinţului Andrei i se păru vrednică de reţinut.

— şi vous envisagez la question sous ce point de vue…462 începu el, exprimându-se cu vădită greutate în franţuzeşte, ceea ce-l făcea să vorbească mai rar decât în ruseşte, dar cu un calm desăvârşit.

El spuse că onoarea, l'honneur, nu se poate menţine prin privilegii dăunătoare bunului mers al serviciului; că onoarea, l'honneur, este: sau un concept negativ – a nu comite fapte condamnabile – sau un binecunoscut izvor de emulaţie la câştigarea laudelor şi recompenselor menite să concretizeze elogii.

Argumentele lui erau concise, simple şi clare.

— Instituţia care susţine această onoare – izvor al emulaţiei – este o instituţie asemănătoare Legiunii de Onoare a marelui împărat Napoleon, care nu numai că nu dăunează, dar chiar încurajează succesele în serviciu, şi nicidecum nu e un privilegiu de castă sau de curte.

— Nu contest faptul, dar nu se poate nega că privilegiile de curte au dus la acelaşi rezultat, zise prinţul Andrei. Fiecare curtean se consideră obligat să fie vrednic de situaţia sa.

— Dar dumneata, prinţe Bolkonski, n-ai vrut să te prevalezi totuşi de această situaţie, spuse Speranski, arătând printr-un zâmbet că voia să încheie printr-o amabilitate această discuţie care nu-i convenea interlocutorului său. Dacă îmi vei face onoarea să pofteşti la mine pe miercuri, adăugă el, îţi voi comunica ceea ce te interesează, după ce voi fi stat de vorbă între timp cu Magniţki şi, pe lângă aceasta, voi avea plăcerea să pot discuta mai pe îndelete cu dumneata.

Închizând apoi ochii, îl salută şi, fără să-şi mai ia ziua bună, ieşi din salon a la française463, căutând să se strecoare neobservat.

VI.

DIN PRIMELE ZILE ALE şederii sale la Petersburg prinţul Andrei simţi cum întregul său fel de a gândi, pe care şi-l formase cât timp dusese o viaţă singuratică, pălea acum cu totul sub valul grijilor mărunte ce-l absorbeau în capitală.

Când se înapoia acasă seara, îşi însemna în agendă patru-cinci vizite sau vreun rendez-vous neapărat necesar pe a doua zi, cu orele respective. Mecanismul acestei vieţi, orânduite astfel, încât să ajungă la timp peste tot, îi irosea cea mai mare parte din energie. Nu mai putea face nimic, nu gândea şi nici n-ar fi reuşit să gândească, ci se mulţumea să vorbească şi avea succes spunând lucruri la care se gândise cât timp stătuse singur la ţară.

Câteodată se surprindea cu nemulţumire repetând în aceeaşi zi, în cercuri diferite, unul şi acelaşi lucru. Dar era atât de prins de vârtejul vieţii pe care o ducea zi de zi, încât nici nu mai avea răgaz să se gândească la faptul că n-avea timp să se mai gândească deloc.

Speranski, ca şi la prima lor întrevedere de la Kociubei, făcu asupra prinţului Andrei o impresie tot atât de puternică şi a doua oară când îl primi acasă la dânsul, unde vorbiră îndelung între patru ochi. Prinţul Andrei considera atât de mulţi oameni ca pe nişte fiinţe de nimic, vrednice de dispreţ, şi atât de mult dorea să găsească în altul idealul acelei desăvârşiri spre care năzuia el, încât îi fu uşor să se încredinţeze că găsise în Speranski întruparea omului inteligent şi virtuos.

Dacă Speranski ar fi fost din aceeaşi lume din care făcea parte prinţul Andrei, dacă ar fi avut educaţia şi moravurile obişnuite, de bună seamă că Bolkonski i-ar fi găsit repede părţile slabe, omeneşti, cu totul lipsite de eroism; dar aşa, structura acestui spirit logic, ciudat pentru el, se impunea cu atât mai mult preţuirii sale cu cât nu putea spune că-l înţelege pe deplin. Pe lângă asta şi Speranski, fie pentru că preţuia într-adevăr însuşirile prinţului Andrei, fie numai pentru că găsea necesar să-l câştige de partea lui, căuta să-l impresioneze, dând frâu liber de faţă cu el raţiunii sale calme şi de înaltă ţinută şi flatându-l printr-un soi de consideraţie ce mergea uneori până la acea uşoară linguşire îmbinată cu desăvârşita încredere în sine, care consta în a da de înţeles fără s-o spui că, în afară de tine însuţi, singur interlocutorul tău ar fi un om capabil să înţeleagă cât de mare e prostia tuturor celorlalţi şi cât de puternice şi de adânci sunt propriile tale idei.

În timpul îndelungatei lor convorbiri de miercuri seara, Speranski spusese nu o dată: „Tot ce iese la noi din nivelul comun al obiceiurilor înrădăcinate atrage atenţia…” sau, zâmbind: „Dar noi vrem să fie, în acelaşi timp, şi lupii sătui, şi oile întregi…” sau: „Ei, asta n-or să o poată pricepe…” şi toate acestea, rostite cu aerul de a spune: „Noi, adică dumneata şi cu mine, noi doi pricepem ce sunt ei şi cine suntem noi”.

Această primă convorbire de lungă durată cu Speranski nu făcu decât să-i întărească şi mai mult prinţului Andrei impresia pe care i-o făcuse ministrul chiar de la prima lor întrevedere. Vedea în el înţeleptul, gânditorul profund şi sever, omul de spirit, care, ajungând la putere prin energie şi stăruinţă, folosea puterea numai spre binele Rusiei. Speranski întruchipa în ochii prinţului Andrei tocmai omul care ar fi vrut el să fie, filosoful care explica toate fenomenele vieţii pe cale raţională, recunoscând ca adevărat numai ceea ce este raţional şi supunând totul examenului logic al raţiunii. Totul se prezenta atât de simplu şi de lămurit în expunerile lui Speranski, încât prinţul Andrei era, fără să vrea, în toate de acord cu el. Dacă totuşi îl combătea, o făcea numai pentru că voia să se dovedească independent şi să nu se lase dominat cu totul de părerile lui Speranski. Totul, aşa cum era, era cum trebuie şi cum e bine; un singur lucru îl neliniştea însă: privirea rece şi sticloasă care nu-ţi dădea voie să-i pătrunzi în suflet, şi mâna lui albă, delicată, la care prinţul Andrei se uita fără să vrea, aşa cum te uiţi de obicei la mâinile celor care deţin puterea. Privirea lui sticloasă şi mâna asta delicată îl enervau, fără să ştie de ce. Îl mai impresiona neplăcut pe prinţul Andrei dispreţul din cale-afară de vădit faţă de oameni, pe care îl simţea la Speranski, precum şi felul lui de a jongla cu tot soiul de argumente în sprijinul părerilor ce susţinea. Folosea toate modurile posibile de argumentare, în afară de comparaţie, şi trecea, după părerea prinţului Andrei, cu prea mare îndrăzneală de la una la alta. Se situa când pe poziţia omului de acţiune practică şi condamna pe visători, când pe poziţia satiricului şi-şi ironiza crunt adversarii, când dintr-un punct de vedere strict logic, când înălţându-se brusc până în norii metafizicii. (Această ultimă armă de pledoarie o întrebuinţa deosebit de des.) Ridicând problema la înălţimile metafizicii, purcedea la definirea conceptelor de spaţiu, de timp şi de gândire, pentru ca, extrăgându-şi de aici argumentele necesare, să coboare, odată mai mult, la atacul polemic. În general, trăsătura principală a spiritului lui Speranski, cea care îl impresionase pe prinţul Andrei, era credinţa sa absolută şi nezdruncinată în puterea şi legitimitatea raţiunii. Era vădit că lui Speranski nu putuse nicicând să-i treacă prin cap gândul, atât de obişnuit pentru prinţul Andrei, că nu poţi exprima niciodată tot ce gândeşti, şi niciodată nu-l cuprinsese îndoiala dacă nu cumva sunt deşertăciuni toate câte le gândeşti şi toate în câte crezi. Şi tocmai această structură caracteristică a spiritului lui Speranski îl atrăgea mai mult decât orice pe prinţul Andrei.

La începutul legăturilor sale cu Speranski, prinţul Andrei avu pentru el un sentiment de înflăcărată admiraţie, asemănător aceluia pe care-l avusese cândva pentru Bonaparte. Împrejurarea că Speranski era fiu de preot – ceea ce putea fi pentru proşti un motiv să-l dispreţuiască, aşa cum şi făceau mulţi care-l tratau ca pe un neam de popă, un ţârcovnic – îl influenţă oarecum pe prinţul Andrei, care, fără să vrea, căuta să nu se lase furat de prea marele său entuziasm pentru Speranski, dar nu izbutea decât să şi-l întărească, inconştient, în sinea lui.

În seara aceea în care Bolkonski se întâlnise pentru prima dată cu Speranski la el acasă, vorbind printre altele de comisia legislativă, Speranski povestise cu ironie prinţului Andrei că această comisie, care exista de cincizeci de ani, costase milioane şi nu făcuse nimic, că Rosenkampf nu făcuse altceva decât să lipească etichete tuturor articolelor legislaţiei comparate.

— Iată pentru ce a plătit statul milioane! Noi vrem să dăm senatului noi puteri judecătoreşti464, dar ne lipsesc legile. De aceea, e păcat ca oameni ca dumneata, prinţe, să nu ocupe acum funcţii.

Prinţul Andrei îi răspunse că pentru asta i-ar fi trebuit studii juridice, pe care nu le avea.

— Parcă le are cineva! Atunci, ce-i de făcut? E un circulus viciosus465, din care trebuie să ieşim printr-o sforţare.

În răstimp de o săptămână, prinţul Andrei se văzu membru al comisiei pentru întocmirea codului militar şi, lucru la care nu se aşteptase defel, şi director al comisiei legislative. La cererea lui Speranski, îşi luă asupră-şi elaborarea primei părţi a codului civil şi, cu ajutorul codului lui Napoleon şi al codului lui Justinian, începu să lucreze la întocmirea capitolului despre: Drepturile personale.