VII.

CU DOI ANI ÎN URMĂ, în 1808, înapoindu-se la Petersburg după ce-şi vizitase proprietăţile, Pierre se trezise ajuns în fruntea masoneriei petersburgheze. Organiza lojile Marelui Orient şi pe cele ce fuseseră în adormire, recruta membri noi, se preocupa de fuzionarea diferitelor loji şi de dotarea lor cu charte de fondare şi titluri. Dădea din banii lui pentru construirea de temple şi rotunjea cât putea trunchiurile de caritate, cu prilejul umplerii cărora cea mai mare parte a membrilor se arătau strânşi la mână şi nu prea punctuali. Susţinea aproape singur, cu banii săi, azilul pentru săraci, întemeiat de ordinul masonic la Petersburg.

Viaţa lui în tot acest timp se scurgea ca şi odinioară, în desfătare şi desfrâu. Îi plăcea să mănânce bine şi să bea, şi, cu toate că le considera imorale şi degradante, nu se putea abţine să tragă chefuri în societatea burlacilor.

În vârtejul atâtor ocupaţii şi petreceri, către sfârşitul anului Pierre îşi putu da seama totuşi că poziţia aceea a masoneriei, pe care se situase, i se clătina cu atât mai mult sub picioare, cu cât se străduia mai îndârjit să se menţină în ea. Totodată simţea că, pe măsură ce terenul pe care şi-l alesese îi fugea de sub tălpi, el era, fără să vrea, tot mai legat de masonerie. Când intrase în masonerie, se simţise ca un om care păşeşte în mocirlă încredinţat că e loc neted. Punând un picior, simte că se scufundă. Ca să se încredinţeze de tăria poziţiei pe care s-a situat, el pune şi celălalt picior, se înfundă şi mai mult în mocirlă, se zbate şi, în loc să iasă, vede că se înnămoleşte fără să vrea până la genunchi în mocirlă.

De Iosif Alexeevici nu mai dădu la Petersburg. (În ultima vreme el se ţinuse deoparte de activitatea lojilor din Petersburg şi trăia retras la Moscova.) Toţi fraţii, membri ai lojilor, îi erau lui Pierre cunoscuţi din viaţa lor socială şi-i era greu să vadă în ei doar nişte fraţi întru cioplirea pietrei brute, şi nu pe prinţul B., sau pe Ivan Vasilievici D., oameni ştiuţi din relaţiile lor de fiece zi ca nişte fiinţe şterse şi bune de nimic. Sub şorţurile lor masonice şi sub bijuteriile simbolice întrezărea acum uniformele şi decoraţiile pe care le vânau ei în viaţă. Adesea, când aduna în trunchiul de caritate cele douăzeci-treizeci de ruble subscrise la plecare, în cea mai mare parte pe datorie, de zece membri, dintre care jumătate erau tot atât de bogaţi ca şi el, Pierre îşi amintea de jurământul masonic prin care fiecare frate se obliga să-şi dea tot avutul pentru aproapele său, şi în suflet i se trezeau îndoieli asupra cărora se străduia să nu se oprească.

Împărţise toţi fraţii pe care-i cunoştea în patru categorii, în prima categorie se numărau acei fraţi care nu luau parte nici la activitatea lojii, nici la acţiunile cu caracter umanitar, ci erau preocupaţi exclusiv cu aprofundarea misterelor ştiinţei ordinului, preocupaţi de problema întreitei denumiri a lui Dumnezeu, sau de cele trei principii din care purced toate lucrurile, şi anume: sulful, mercurul şi sarea, sau de semnificaţia pătratului şi a tuturor figurilor din templul lui Solomon. Pierre stima această categorie de masoni, căreia îi aparţineau mai cu seamă fraţii bătrâni şi, după părerea lui Pierre, însuşi Iosif Alexeevici; dar nu împărtăşea interesul lor pentru aceste studii. Inima lui nu simţea înclinare spre latura mistică a masoneriei.

În cea de a doua categorie, Pierre se trecea pe el însuşi şi pe fraţii care, ca şi el, şovăitori, căutau şi nu găsiseră încă drumul cel adevărat şi drept, dar nădăjduiau mereu să-l găsească.

În categoria a treia îi cuprindea pe acei fraţi care (şi aceştia erau cei mai mulţi), nevăzând în masonerie nimic altceva decât formele exterioare şi ritualul, ţineau la respectarea severă a acestor forme, fără să-şi bată capul cu conţinutul şi înţelesul lor. Aşa erau Willarsky şi chiar marele maestru al marii loji.

Categoria a patra, în sfârşit, număra de asemenea o mulţime de fraţi, mai ales dintre aceia care intraseră de curând în frăţie. Erau oameni care, după cum observase Pierre, nu credeau în nimic, nu doreau nimic şi se înscriseseră în masonerie numai pentru a se putea apropia de oamenii puternici prin numele, situaţia şi relaţiile lor, foarte numeroşi în lojă.

Pierre începu să se simtă nemulţumit de activitatea ce depunea. Masoneria, cel puţin acea masonerie pe care o cunoştea el aici, i se părea câteodată întemeiată numai pe forme exterioare. Nici nu se gândea să pună la îndoială temeinicia însăşi a masoneriei, dar bănuia că masoneria rusă mergea pe o cale falsă şi că se abătuse de la matca şi izvoarele ei. De aceea, către sfârşitul anului, Pierre plecă în străinătate pentru a se iniţia acolo în cele mai înalte taine ale ordinului.

Încă în vara anului 1809, Pierre era îndărăt, la Petersburg. Din corespondenţa masonilor ruşi cu cei de peste graniţă se ştia că Bezuhov izbutise să câştige în străinătate încrederea multor persoane suspuse şi intrase în secretele ordinului prin iniţieri de grad foarte înalt, şi că acum aducea cu sine o grămadă de proiecte pentru binele comun al operei masonilor din toată Rusia. Masonii din Petersburg veniră cu toţii să-l vadă, căutând să-şi atragă bunăvoinţa lui, şi tuturor li se păru că el ascunde cine ştie ce planuri secrete.

Se fixă o şedinţă solemnă a lojii de gradul al doilea, unde Pierre urma să aducă la cunoştinţa fraţilor din Petersburg ceea ce avea de transmis din partea conducătorilor superiori ai ordinului. Asistenţa era foarte numeroasă. După îndeplinirea ritualului obişnuit, Pierre se ridică şi-şi începu cuvântarea:

— Fraţi iubiţi, începu el, roşind şi bâlbâindu-se de îndată ce luă în mână foile pe care-şi scrisese cuvântarea. Nu e de ajuns să ne îndeplinim în liniştea lojii misterele noastre; mai trebuie să şi acţionăm… să acţionăm. Ne găsim în adormire şi se cuvine să pornim la lucru.

Îşi luă apoi caietul şi începu să citească: „Pentru răspândirea luminii curate a adevărului şi pentru întronarea virtuţii, trebuie să liberăm lumea de prejudecăţi, să răspândim principiile corespunzătoare spiritului vremii, să luăm asupra noastră sarcina educării tineretului, să ne unim cu oamenii cei mai înţelepţi prin legături ce nu se pot desface, să biruim împreună, cu prudenţă şi curaj, superstiţia, necredinţa şi prostia, să facem din oamenii care ne sunt devotaţi oameni strâns legaţi între ei, printr-un acelaşi scop şi prin puterea ce deţin. Pentru a atinge acest ţel trebuie să facem ca virtutea să precumpănească asupra păcatului; trebuie să ne dăm osteneala ca omul cinstit să-şi aibă încă din lumea aceasta răsplata virtuţilor. Dar, în urmărirea acestor mari ţeluri, ne pun obstacole uriaşe orânduirile politice actuale. Ce avem de făcut dacă aşa stau lucrurile? Să favorizăm revoluţiile, să răsturnăm totul, să înlăturăm forţa prin forţă? Nu, departe de noi gândul acesta! Orice reformă obţinută prin violenţă trebuie dezaprobată, pentru că ea nu poate îndrepta răul atâta vreme cât oamenii rămân aşa cum sunt, şi pentru că înţelepciunea n-are nevoie de violenţă.

La baza întregului plan al ordinului nostru trebuie să se afle formarea de oameni puternici, virtuoşi şi legaţi între ei prin aceeaşi convingere, convingerea că pretutindeni, şi din toate puterile păcatul şi prostia trebuie combătute, şi că talentul şi virtutea trebuie ocrotite; trebuie ridicaţi din ţărână oameni vrednici de a fi alăturaţi frăţiei noastre. Numai atunci ordinul nostru va avea puterea să-i lege pe nesimţite de mâini şi de picioare pe aceia care sprijină dezordinea şi să-i îndrumeze către ţinta urmărită, în aşa chip, încât ei să nici nu prindă de veste. Într-un cuvânt, trebuie să instaurăm o formă generală de conducere autoritară, care să se întindă asupra întregii lumi, fără să anuleze drepturile cetăţeneşti, pe lângă care toate celelalte instituţii în uz să-şi poată duce mai departe rânduiala lor obişnuită: o autoritate care să vegheze să nu se întreprindă decât ceea ce nu s-ar opune marelui scop al ordinului nostru, adică întronarea unei ere în care virtutea să domnească asupra păcatului. Ţelul acesta şi l-a propus şi creştinismul. El i-a învăţat pe oameni să fie înţelegători şi buni şi, în propriul lor interes, să urmeze pilda şi învăţăturile celor mai buni şi mai înţelepţi dintre oameni.

Pe atunci, pe vremea când lumea zăcea încă în întuneric, era de ajuns, fireşte, să propovăduieşti: noutatea adevărului propovăduit împrumuta creştinismului o forţă nemaiîntâlnită. Astăzi însă ne trebuiesc mijloace mult mai puternice. Acum e nevoie ca omul, condus încă de simţurile sale, să găsească în practica virtuţii o satisfacţie tot atât de senzuală. Pasiunile nu se pot dezrădăcina; trebuie doar să ne dăm osteneala a le îndrepta spre scopuri nobile, şi pentru asta e nevoie ca fiecare dintre noi să-şi poată satisface pasiunile în limitele virtuţii şi ca ordinul nostru să-i procure mijloacele necesare în acest scop.

De îndată ce vom avea în fiecare stat un număr oarecare de oameni vrednici, când fiecare dintre ei va putea forma la rândul său alţi doi, şi când toţi aceştia vor fi strâns uniţi între ei, atunci nimic nu va mai fi cu neputinţă pentru ordinul nostru care, în taină, a izbutit şi până acum să facă mult pentru binele omenirii.”

Această cuvântare produse nu numai o puternică impresie, ci şi mare agitaţie în lojă. Cea mai mare parte dintre fraţi nu văzură însă în această cuvântare decât o periculoasă concepţie iluministă şi, spre uimirea lui Pierre, primiră spusele lui cu răceală. Marele maestru fu cel care-i dădu răspunsul. Pierre începu să-şi susţină ideile cu o înflăcărare din ce în ce mai mare. Demult nu mai avusese loc o şedinţă atât de furtunoasă. Se formară grupuri: unii îl acuzau pe Pierre şi socoteau că lunecase spre iluminism; alţii îl susţineau. Pentru întâia oară în viaţă, Pierre se izbi la această adunare de nesfârşita varietate a minţilor omeneşti, care face ca nici un adevăr să nu se prezinte în acelaşi chip pentru doi oameni. Chiar şi membrii care, pe cât păreau, îi ţineau parte, îl înţeleseseră în felul lor, cu rezerve şi cu modificări la care el nu putea consimţi, de vreme ce simţea tocmai nevoia de a transmite altora ideile sale exact aşa cum le înţelegea el.

La sfârşitul şedinţei, marele maestru îi atrase lui Bezuhov atenţia, ironic şi fără bunăvoinţă, asupra patimii cu care discutase şi asupra faptului că nu dragostea de virtute, ci pasiunea luptei îl condusese în timpul discuţiei. Pierre nu-i răspunse şi întrebă scurt dacă propunerea lui avea să fie primită. I se răspunse că nu; şi Pierre, fără să mai aştepte formalităţile obişnuite ale ceremonialului, părăsi loja şi se întoarse acasă.