VIII.

PE PIERRE ÎL NĂPĂDI IARĂŞI melancolia aceea de care se temea atât. Trei zile încheiate, după cuvântarea sa din lojă, stătu acasă întins pe canapea, fără să primească pe nimeni şi fără să se ducă nicăieri.

În vremea asta îi veni o scrisoare din partea soţiei, care-l implora să-i acorde o întrevedere, îi scria despre dorul ce-o cuprinsese de el şi de dorinţa de a-i consacra lui întreaga ei viaţă.

La sfârşitul scrisorii îl înştiinţa că soseşte în curând la Petersburg, venind din străinătate.

După scrisoare, singurătatea lui Pierre mai fu tulburată şi de unul dintre fraţii săi masoni, dintre cei mai puţin respectaţi de el şi, venind vorba de căsnicia lui Pierre, el îi spuse în chip de frăţească povăţuire că severitatea faţă de nevastă nu-i defel întemeiată şi că, neiertând pe cel care se căieşte, se abate de la cea dintâi regulă a bunului mason.

Tot în acelaşi timp şi soacra lui, soţia prinţului Vasili, stărui pe lângă el cu rugămintea să vie să o vadă măcar pentru câteva minute, având să-i vorbească într-o afacere foarte însemnată. Pierre înţelese că se urzise un complot împotriva lui, că voiau toţi să-l împace cu nevasta, fapt care, în starea în care se afla, nici măcar nu-i era neplăcut. Îi era totuna: nimic în viaţă nu i se mai părea de mare însemnătate şi, sub înrâurirea tristeţii care-l stăpânea în clipele acelea, nu mai punea preţ nici pe libertatea lui, nici pe dârzenia sa în pedepsirea nevestei.

„Nimeni n-are dreptate şi nimeni nu e vinovat; aşadar, nici ea nu e vinovată”, îşi zicea el; şi dacă nu-şi făcu pe loc cunoscută încuviinţarea în privinţa împăcării cu nevastă-sa, fu numai datorită faptului că în starea de adâncă mâhnire ce-l cuprinsese nu era capabil să ia nici o hotărâre. Dacă nevasta lui i-ar fi venit în casă acum, n-ar mai fi izgonit-o. Oare nu era totuna, faţă de preocupările lui actuale, dacă trăia ori nu lângă ea?

Fără să răspundă nici nevestei, nici soacrei, el plecă în aceeaşi noapte la Moscova ca să se vadă cu Iosif Alexeevici. Iată ce-şi însemnă Pierre în jurnalul său.

„Moscova, 17 noiembrie.

Chiar în momentul acesta mă întorc de la binefăcătorul meu şi mă grăbesc să notez tot ce am simţit cu acest prilej: Iosif Alexeevici trăieşte în sărăcie şi suferă de trei ani de o chinuitoare boală a băşicii. Nimeni n-a auzit vreodată din partea lui vreun geamăt sau vreo cârteală. De dimineaţă şi până noaptea târziu, cu excepţia celor câtorva momente rezervate meselor sale frugale, se consacră muncii ştiinţifice. M-a primit cu bunătate şi m-a poftit să iau loc pe patul pe care zăcea; i-am făcut salutul cavalerilor Marelui Orient şi ai Ierusalimului; mi-a răspuns în acelaşi chip şi m-a întrebat, zâmbindu-mi blând, ce-am învăţat şi ce-am aflat prin lojile din Prusia şi din Scoţia. I-am istorisit totul cum m-am priceput mai bine, i-am vorbit de ideile pe care le-am expus în loja noastră de la Petersburg şi i-am adus la cunoştinţă primirea proastă ce mi s-a făcut, ca şi ruptura intervenită între mine şi ceilalţi. Iosif Alexeevici, după ce tăcu îndelung şi se gândi, îmi spuse la toate acestea părerea sa, care-mi lumină într-o clipă tot trecutul şi tot drumul de viitor. M-a luat prin surprindere, întrebându-mă dacă-mi amintesc în ce constă întreitul ţel al ordinului: 1)… în păstrarea şi cunoaşterea tainei; 2)… în purificarea şi îndreptarea noastră proprie pentru primirea acestei taine şi 3) în însănătoşirea omenirii prin năzuinţa către o asemenea purificare. Care dintre aceste trei ţeluri este primul şi cel mai de seamă? Desigur, propria noastră îndreptare şi purificare. Numai către acest ţel putem întotdeauna năzui, independent de împrejurări. Dar, totodată, ţelul acesta este şi cel care cere din partea noastră cea mai mare sforţare; şi numai copleşiţi de îngâmfare, lăsând deoparte ţelul principal, ne încumetăm a ne ocupa fie de cercetarea tainei pe care, în necurăţenia noastră, nu suntem încă vrednici s-o preluăm, fie de îndreptarea omenirii, cât timp noi înşine suntem o pildă de mârşăvie şi de desfrânare. Iluminismul nu este o doctrină pură, tocmai pentru că a prins patima vieţii publice, pătându-se de îngâmfare. Pe baza asta, Iosif Alexeevici mi-a dezaprobat şi cuvântarea, şi întreaga mea activitate. În adâncul sufletului, eram şi eu de acord cu el. Când a venit vorba de chestiunile mele familiale, mi-a spus: „Principala îndatorire a unui adevărat mason este, cum ţi-am mai spus, propria lui desăvârşire. Dar adesea noi credem că, îndepărtând din calea noastră greutăţile vieţii, ne putem mai curând ajunge scopul acesta; dimpotrivă, domnul meu, mi-a spus, numai în vâltoarea vieţii putem fi în măsură a atinge cele trei ţeluri principale: 1) cunoaşterea de sine, căci numai prin comparaţie omul se poate cunoaşte pe sine însuşi; 2) desăvârşirea, căci numai prin luptă ajungi la ea şi 3) atingerea principalei virtuţi – dragostea de moarte. Numai vicisitudinile vieţii ne pot arăta deşertăciunea ei şi pot întări în noi iubirea de moarte, care ne e înnăscută, sau dorinţa de a renaşte la o nouă viaţă.” Aceste cuvinte îmi apăreau de o însemnătate cu atât mai mare, cu cât pe Iosif Alexeevici, deşi suferind greu trupeşte, nu l-a copleşit niciodată jugul vieţii, dar a-ndrăgit moartea, pentru care nu se socoteşte încă destul de pregătit, cu toată curăţenia şi înălţimea vieţii sale lăuntrice. Pe urmă, binefăcătorul meu mi-a explicat înţelesul deplin al marelui pătrat al creaţiunii şi mi-a atras atenţia asupra faptului că trei şi şapte sunt numerele ce stau la baza tuturor lucrurilor. M-a sfătuit să nu mă îndepărtez de comunitatea fraţilor din Petersburg, să ocup în lojă numai oficii de rangul al doilea şi să-mi dau osteneală să dezvăţ pe fraţi de înfumurare, ca să-i aduc pe calea cea adevărată, a cunoaşterii de sine şi a desăvârşirii. Pe lângă asta, m-a mai sfătuit ca, în ce mă priveşte, să mă supraveghez înainte de orice altceva, şi mi-a dat în acest scop un caiet, acesta în care scriu, şi în care-mi voi însemna de acum înainte tot ce fac.„ „Petersburg, 23 noiembrie.

Trăiesc din nou cu soţia mea. Soacra mea a venit la mine cu lacrimi în ochi şi mi-a spus că Hélene e în Petersburg şi că mă roagă s-o ascult, că e nevinovată, că e nefericită fără mine şi câte şi mai câte. Ştiam eu că dacă-mi îngădui doar s-o văd, nu voi mai avea puterea să-i nesocotesc cererea. În îndoiala mea, nu ştiam la cine să cer sfat şi ajutor. Dacă binefăcătorul ar fi fost aici, mi-ar fi spus ce am de făcut. M-am retras la mine, am recitit scrisorile lui Iosif Alexeevici, mi-am amintit de discuţiile cu el şi din toate am văzut că nu trebuie să refuz pe cel ce mă roagă, că trebuie să întind mâna oricui îmi cere ajutorul şi cu atât mai mult unei fiinţe omeneşti atât de legate de mine, că trebuie să-mi duc mai departe crucea. Dar dacă am iertat-o, de dragul binefăcătorului meu, fie ca legătura mea cu ea să n-aibă decât o ţintă spirituală. Aşa am hotărât şi am scris asta lui Iosif Alexeevici. I-am spus soţiei mele că o rog să uite tot ce-a fost, că o rog să-mi ierte greşelile de care m-am putut face vinovat faţă de ea; şi am adăugat că eu nu aveam ce să-i iert. M-am bucurat să-i spun toate acestea. Mai bine să nu afle ce greu mi-a venit s-o revăd. M-am instalat în camerele de sus ale clădirii principale şi încerc un fericit sentiment de reînnoire.”

IX.

CA ÎNTOTDEAUNA, ÎNALTA societate, când se aduna la curte sau la marile baluri, se împărţea şi pe atunci în câteva cercuri, avându-şi fiecare nuanţa sa. Cel mai numeros era cercul francez, al uniunii pronapoleoniene dintre contele Rumianţev şi Caulaincourt. În cercul acesta, unul dintre locurile cele mai de frunte îl ocupa Hélene îndată după împăcarea ei cu Pierre şi stabilirea lor la Petersburg. Salonul ei era frecventat de membrii ambasadei franceze şi de multe alte persoane, remarcabile prin inteligenţa şi curtoazia lor, dintre cele care aparţineau acestui curent.

Hélene fusese la Erfurt în timpul memorabilei întrevederi a celor doi împăraţi, şi acolo-şi făcuse aceste legături cu toate notabilităţile napoleoniene ale Europei. La Erfurt, ea avusese un succes strălucit. Însuşi Napoleon, zărind-o la teatru, îi lăudase frumuseţea şi ţinuse să ştie cine e. Succesele ei de femeie frumoasă şi elegantă nu-l mirau pe Pierre pentru că Hélene, cu trecerea anilor, se făcuse şi mai frumoasă. Dar ceea ce-l mira era că, în aceşti doi ani, soţia sa reuşise să-şi câştige reputaţia „d'une femme charmante, aussi spirituelle que belle”466. Renumitul prince de Ligne îi scria scrisori de câte opt pagini; Bilibin îşi păstra noile sale mots467, spre a le plasa mai întâi în prezenţa contesei Bezuhova. A fi primit în salonul contesei Bezuhova echivala cu o diplomă de inteligenţă; cei tineri citeau cărţi după cărţi în aşteptarea seratelor Hélenei, pentru a avea ce discuta în salonul ei, iar secretarii de ambasadă şi chiar miniştrii străini îi încredinţau secrete diplomatice; aşa că Hélene reprezenta în felul ei o autoritate. Pierre, care ştia cât e de proastă, lua parte câteodată la seratele şi dineurile ei – la care se discuta politică, poezie, filosofie – cu un sentiment straniu de nedumerire şi teamă. La seratele acestea el încerca o stare sufletească asemănătoare celei pe care trebuie să o simtă un scamator chinuit de fiecare dată de teamă că trucul îi va fi descoperit din clipă în clipă. Dar, fie că la prezidarea unui astfel de salon tocmai prostia e mai necesară, fie că păcăliţii găseau o plăcere în această păcăleală, fapt e că înşelăciunea nu era dată pe faţă şi reputaţia d'une femme charmante et spirituelle468 a Elenei Vasilievna Bezuhova se întărea până într-atât, încât ea putea debita cele mai mari platitudini şi prostii, căci în orice caz fiece cuvânt ce-i ieşea din gură era primit de toţi ca o încântare şi toată lumea căuta în el un înţeles adânc, la care ea nici nu visa.

Pierre era tocmai soţul care-i trebuia acestei fermecătoare femei de lume. Era omul original, mereu distrat, soţul grand seigneur469, care nu încurca pe nimeni şi care nu numai că nu aducea vreo ştirbire tonului înalt al salonului, ci, prin contrast, făcea să se evidenţieze şi mai mult graţia şi tactul soţiei sale.

În aceşti doi ani din urmă, ca o consecinţă a continuei şi stăruitoarei sale preocupări de problemele spirituale şi a dispreţului sincer faţă de tot restul, Pierre îşi permitea în societatea, neinteresantă pentru el, din salonul soţiei sale, acel ton de indiferenţă, de neglijenţă şi de largă îngăduinţă faţă de toată lumea, nuanţă care nu se poate obţine pe cale artificială şi care, din pricina asta, îi şi obliga pe toţi la un involuntar respect. Intra în salonul soţiei lui ca la teatru; cu fiecare dintre invitaţi se cunoştea şi era la fel de bucuros de fiecare, fiecare-l lăsa la fel de indiferent. Câteodată lua parte la discuţii, când subiectul îl interesa, şi atunci, fără să ţină seama dacă erau sau nu de faţă les messieurs de l'ambasade470, îşi spunea, zâzâind, părerile, care nu erau de multe ori potrivite defel cu tonul momentului. Dar opinia despre ciudăţenia bărbatului de la femme la plus distinguée de Petersbourg471 era atât de bine stabilită, încât nimeni nu-i mai lua au serieux472 ieşirile.

Printre numeroşii tineri care veneau zilnic în casa Hélenei, după înapoierea ei de la Erfurt, Boris Drubeţkoi, care avusese timpul să obţină mari succese în carieră, era omul de casă al Bezuhovilor. Hélene îl numea mon page473 şi-l trata ca pe un copil; zâmbetul pe care-l avea pentru el era la fel cu cel destinat celorlalţi, dar câteodată zâmbetul acesta îi sărea în ochi lui Pierre şi nu-i plăcea deloc. Boris îi arăta contelui Bezuhov un deosebit respect, plin de demnitate şi de duioşie, şi această nuanţă de duioşie îl neliniştea de asemenea pe Pierre. Prea suferise dureros cu trei ani înainte, de pe urma jignirii ce-i adusese nevasta, ca să nu se ferească acum de eventualitatea unei noi jigniri de acelaşi fel, mai întâi pentru că nu mai era bărbatul soţiei sale şi, în al doilea rând, pentru că nu-şi mai permitea s-o bănuiască.

„Nu, acum, când a ajuns o bas-bleu474, a renunţat pentru totdeauna la înclinările ei de altădată, îşi spunea el. Unde s-a mai pomenit ca o bas-bleu să aibă aventuri sentimentale?” îşi repeta el singur sieşi o regulă scoasă nu mai ştia nici el de unde şi în care credea cu tărie. Dar, lucru ciudat, prezenţa lui Boris în salonul soţiei lui (şi el era aproape necontenit acolo) avea asupră-i un efect de-a dreptul fizic: îi încătuşa mâinile şi picioarele, îi paraliza libertatea şi spontaneitatea mişcărilor.

„Ce stranie antipatie, se gândea Pierre, şi altădată ce simpatic mi-era!”

În ochii lumii, Pierre era marele boier, bărbatul puţintel miop şi cam caraghios al unei femei celebre, original, plin de ciudăţenii, care nu făcea nici o ispravă, dar care nici nu pricinuia vreun rău cuiva, om bun şi de treabă cum era. Dar în adâncul sufletului său, Pierre trecea în vremea asta printr-un greu şi complicat proces de transformare sufletească, care-i deschidea căi noi spre mari bucurii spirituale, dar care nu-l cruţa de îndoieli.

X.

ÎŞI CONTINUĂ CU REGULARITATE jurnalul şi iată ce însemna în el pe atunci: „24 noiembrie.

M-am sculat la ora opt, am citit din Sfânta Scriptură, apoi am plecat la slujbă (după sfatul binefăcătorului său, Pierre îşi luase o slujbă într-unul din comitete); m-am întors la prânz şi-am mâncat singur (contesa avea o mulţime de invitaţi din cei care nu-mi plac); am mâncat şi-am băut cumpătat, iar după-prânz am transcris articole pentru fraţi. Seara m-am arătat în salonul contesei şi am istorisit o snoavă nostimă cu privire la B., şi abia când toţi au început să râdă tare, mi-am dat seama că nu se cădea s-o povestesc.

Mă pregătesc să mă culc, fericit şi cu sufletul împăcat. Dumnezeule mare, ajută-mi să umblu pe urmele tale: 1) să înving puterea mâniei prin stăpânire de sine şi măsură; 2) să înăbuş senzualitatea, prin abţinere şi deturnări; 3) să fug de deşertăciune, dar să nu mă sustrag de la: a) îndatoririle serviciului; b) grija familiei; c) legăturile de prietenie şi d) preocupările de ordin economic.„ „27 noiembrie.

M-am sculat târziu şi, după ce m-am trezit, am trândăvit mult în pat, lăsându-mă în voia leneviei. Doamne! Ajută-mi şi întăreşte-mă ca să pot umbla pe căile tale. Am citit din Sfânta Scriptură, dar fără reculegerea cuvenită. M-a vizitat fratele Urusov şi am discutat împreună despre deşertăciunile lumii. Mi-a vorbit de noile prescripţii ale împăratului. Pornisem să le critic, dar mi-am reamintit de regulile noastre şi de cuvintele binefăcătorului, care spunea că adevăratul mason trebuie să fie un om activ în stat, când i se cere colaborarea, şi un spectator calm al treburilor în care n-are nici o chemare. Limba mea îmi e duşmanul. M-au vizitat fraţii G. V. şi O., cu care am pregătit ceremonia primirii printre noi a unui nou frate. Mi-au propus mie sarcina de ritor. Mă simt slab şi nevrednic. Pe urmă a venit vorba de explicarea celor şapte stâlpi şi şapte trepte ale templului: şapte ştiinţe, şapte virtuţi, şapte vicii, şapte daruri ale Sfântului Duh. Fratele O. a fost foarte elocvent. Seara s-a oficiat iniţierea. Noul aranjament al locaşului a contribuit mult la frumuseţea ceremonialului. Iniţiatul era Boris Drubeţkoi. Eu l-am propus şi tot eu i-am fost ritor. Ciudat sentiment m-a tulburat tot timpul cât am stat cu el în bezna camerei de chibzuinţă! Mi s-a răscolit în adâncul sufletului o ură împotriva lui, pe care zadarnic mă osteneam s-o birui. Tocmai de asta aş fi dorit să-l izbăvesc cu adevărat de rău şi să-l îndrumez pe căile adevărului, dar gândurile urâte faţă de el nu mă slăbeau. Mi-a trecut prin cap că scopul pentru care ţine el să intre în frăţie nu e decât dorinţa de a se apropia de unii oameni, de a câştiga favoarea celor din loja noastră. Dar, în afară de faptul că în câteva rânduri m-a întrebat dacă N. sau S. nu sunt în loja noastră (întrebări la care nu-i puteam răspunde), în afară de faptul că el, atâta cât îl cunosc, nu e în stare să nutrească respectul cuvenit pentru venerabilul nostru ordin, fiind prea prins şi încântat de persoana lui fizică pentru a putea dori progresul fiinţei sale spirituale, nu aveam alte motive să mă îndoiesc de el; totuşi, îmi părea nesincer şi, tot timpul cât am stat cu el între patru ochi, pe întuneric, în camera de chibzuinţă, mi se părea mereu că zâmbeşte dispreţuitor la fiecare cuvânt al meu şi-mi venea să-l înjunghii de-a binelea cu spada pe care i-o ţineam lipită de pieptul dezgolit. N-am putut fi deloc elocvent şi nici nu mi-am putut împărtăşi cu sinceritate, nici fraţilor şi nici marelui maestru, îndoiala mea. Tu, Mare Arhitect al universului, ajută-mă să găsesc căile adevărului, care te scot din labirintul minciunii!”

După aceste însemnări, în jurnal erau lăsate albe trei foi şi apoi era scris ceea ce urmează: „Am avut o lungă şi instructivă convorbire între patru ochi cu fratele V., care m-a sfătuit să mă ţin de fratele A. Multe, deşi nu sunt vrednic, multe mi-au fost până acum dezvăluite. Adonai este numele creatorului lumii. Elohim este denumirea celui prin care toate se săvârşesc. Prin al treilea nume, care nu se poate rosti, se înţelege Totul. Convorbirile cu fratele V. mă întăresc, mă împrospătează şi mă susţin pe drumul virtuţii. Alături de el îndoiala nu-şi mai are locul. E limpede acum pentru mine cât de sărace sunt toate ştiinţele sociale pe lângă atotcuprinzătoarea şi sfânta noastră învăţătură. Ştiinţele omeneşti împart totul în crâmpeie, ca să-l poată pricepe, omoară totul spre a putea cerceta crâmpeiele. În sfânta ştiinţă a ordinului totul este unitar, totul se poate recunoaşte în multilateralitatea lui organică, în vieţuirea lui. Treimea – cele trei principii ale tuturor lucrurilor – o constituie sulful, mercurul şi sarea. Sulful e onctuos şi inflamabil; în unire cu sarea şi datorită inflamabilităţii sale, el trezeşte în ea aviditatea, prin care atrage mercurul, îl prinde, îl reţine, şi toate laolaltă produc corpurile individuale. Mercurul este o esenţă spirituală lichidă şi volatilă – Christos, Duhul Sfânt, el.” „3 decembrie.

M-am trezit târziu, am citit din Sfânta Scriptură, dar fără smerenie. Pe urmă am ieşit din cameră şi m-am plimbat prin salon. Voiam să-mi adun gândurile, dar în loc de asta închipuirea îmi aducea mereu în faţa ochilor o întâmplare de acum patru ani. Domnul Dolohov, întâlnindu-mă la Moscova după duel, mi-a spus că speră că mă bucur acum de toată liniştea sufletească, cu toată absenţa soţiei mele. Atunci nu i-am răspuns nimic. Acum însă îmi amintesc de toate câte m-au frământat la acea întâlnire: i-am adresat în gând cele mai răutăcioase cuvinte şi cele mai usturătoare răspunsuri. M-am dezmeticit şi m-am silit să alung aceste gânduri numai când m-am văzut pe cale de a mă aprinde iar de furie; dar nu m-am căit îndeajuns. După asta iată că vine Boris Drubeţkoi, care începe să-mi istorisească tot felul de păţanii; eu, chiar din clipa în care a apărut, m-am arătat că sunt nemulţumit de vizita lui şi i-am spus ceva nepoliticos. Mi-a ripostat. M-am aprins şi i-am zvârlit în obraz o grămadă de vorbe neplăcute şi chiar grosolănii. El tăcea, şi eu nu mi-am dat seama ce-am făcut decât atunci când era prea târziu. Doamne, nu ştiu deloc să mă port cu el! Pricina e orgoliul meu. Mă consider mai presus de el şi de aceea devin mult mai rău decât el, căci pe când el îmi primeşte cu indulgenţă grosolăniile, eu, dimpotrivă, îl dispreţuiesc. Doamne, ajută-mi să ajung ca lângă el să-mi simt şi mai mult ticăloşia şi să fac în aşa fel ca şi lui să-i fie de folos purtarea mea. După-prânz am aţipit şi, adormind, am auzit lămurit un glas care-mi spunea în urechea stângă: „E ziua ta”.

Am visat că umblu prin întuneric şi deodată mă văd înconjurat de câini; dar merg fără nici o frică; deodată, un câine nu prea mare mă apucă cu dinţii de şoldul stâng şi nu-mi mai dă drumul. Încerc să-l strâng de gât. Şi nu izbutesc bine să scap de el, când un alt câine, mai mare de data asta, se repede la mine. Dau să-l ridic, dar cu cât îl ridic mai sus, cu atât se face mai mare şi mai greu. Şi deodată iată că vine fratele A. care, luându-mă de braţ, mă duce cu el către o clădire, unde, ca să intru, trebuia să trec pe o scândură îngustă. Calc pe ea. Scândura se încovoaie şi cade, iar eu încep să mă agăţ de un gard la care de-abia mi-ajung mâinile. După mari sforţări, îmi trag trupul pe muchea gardului astfel încât picioarele îmi atârnă de o parte, iar trupul de cealaltă parte. Mă uit înapoi şi-l vad pe fratele A. stând pe gard şi arătându-mi o alee largă şi o grădină, iar în grădină e o clădire mare şi minunată. Aici m-am trezit. Dumnezeule, Mare Arhitect al universului, ajută-mi să mă mântui de câini – pasiunile mele – şi de ultima dintre ele, aceea care cuprinde în ea forţele tuturor celor dinainte, şi ajută-mă să pătrund în templul virtuţii, a cărui vedenie am avut-o în vis.„ „7 decembrie.

Am avut un vis. Se făcea că Iosif Alexeevici era în casa mea şi că mă bucuram mult şi voiam să-l ospătez cu ceva. Parcă eu tot vorbesc ceva cu nişte oameni străini şi, dintr-o dată-mi dau seama că lui asta nu poate să-i placă şi simt dorinţa să mă apropii de dânsul şi să-l îmbrăţişez. Dar când mă apropii, văd că faţa i se schimbase; întinerise şi îmi spunea încet ceva din învăţătura ordinului, dar atât de încet că nu-l puteam auzi. Apoi parcă ieşisem cu toţii din odaie şi atunci s-a întâmplat un lucru ciudat. Stăteam jos, culcaţi pe podea, el îmi spunea mereu ceva. Voiam parcă să-i arăt ce adâncă sensibilitate dobândisem şi nu-l mai ascultam ce spunea, preocupat doar să-mi desluşesc starea sufletească, asupra căreia simţeam că se revărsase harul dumnezeiesc. Îmi dăduseră lacrimile şi eram mulţumit că observase asta. Dar el se uită supărat la mine şi se ridică deodată, încetând de a-mi mai vorbi. M-am fâstâcit şi l-am întrebat dacă cele ce ţinea să-mi spună mă priveau pe mine; dar nu mi-a răspuns nimic, cu toate că s-a uitat duios la mine. Apoi ne pomenirăm deodată în dormitorul meu, în care se află un pat dublu. El s-a culcat la marginea patului, iar eu parcă ardeam de dorul alintărilor lui şi de dorinţa să mă culc alături de el. Se făcea că mă întreba: „Spune adevărat, care-ţi este principala slăbiciune? Ai dibuit-o? Cred că ai izbutit s-o afli.” Eu, tulburat de această întrebare, i-am răspuns că lenea e principala mea slăbiciune. El a dat neîncrezător din cap. Atunci eu, şi mai intimidat, i-am răspuns că deşi locuiesc după sfatul său cu nevasta mea, nu-i sunt bărbat. La asta mi-a răspuns că nu trebuie să-mi lipsesc nevasta de dezmierdări şi mi-a dat să înţeleg că în asta şi consta îndatorirea mea. I-am răspuns că mi-e ruşine. Şi, dintr-o dată totul dispăru. M-am deşteptat şi mi-am adus aminte de textul Sf. Scripturi: Viaţa este lumina omului şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Faţa lui Iosif Alexeevici era tinerească şi luminoasă. În ziua aceea am primit de la binefăcător o scrisoare, în care îmi scria despre îndatoririle conjugale.„ „9 decembrie.

Am visat un vis din care m-am deşteptat cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Visam că eram la Moscova, în casa mea, în odaia turcească şi că din salon ieşea Iosif Alexeevici. Parcă eu mi-am dat seama numaidecât că şi cu el se petrecuse un proces de reînnoire, şi-i ieşii în întâmpinare. Îi sărutam faţa şi mâinile, iar el îmi spunea: „Ai observat că am altă înfăţişare?” Mă uitam la el şi-l ţineam mereu în braţe şi parcă vedeam că faţa lui era tot tânără, dar nu mai avea nici un fir de păr pe cap, iar trăsăturile îi erau cu totul altele. I-am răspuns: „Te recunoşteam şi dacă te întâlneam din întâmplare” şi, vorbind astfel, mă gândeam: „Oare i-am spus adevărul?” Şi, deodată, văd că rămâne întins ca un trup neînsufleţit, apoi încetul cu încetul îşi revine şi intră cu mine în cabinetul cel mare, ţinând în mână o carte groasă, manuscript, pe hârtie de Alexandria. I-am spus: „Asta eu am scris-o”. Mi-a răspuns printr-un semn din cap. Am deschis cartea şi în ea, pe toate paginile, erau desene minunate. Şi eu parcă ştiam că aceste tablouri reprezintă aventurile sufletului îndrăgostit de sufletul iubitei. Şi din paginile ei se desprindea parcă pentru mine imaginea minunată a unei fete cu veşminte străvezii ca şi corpul ei, ce se avânta spre norii cerului. Ştiam în vis că fata nu este alta decât imaginea Cântării Cântărilor şi parcă simţeam că fac rău privind desenele acestea, dar nu mă puteam desprinde de ele. Doamne, Dumnezeule, ajută-mi! Dacă părăsirea în care m-ai lăsat este voinţa ta, atunci facă-se voia ta; dar dacă sunt eu pricina că m-ai lăsat singur, învaţă-mă ce să fac. Voi pieri în desfrâu, dacă mă părăseşti cu desăvârşire.”