XI.

SITUAŢIA MATERIALA A Rostovilor nu se îndreptase în cursul celor doi ani cât ei stătuseră la ţară.

În ciuda faptului că Nikolai Rostov, ţinându-se cu hotărâre de ceea ce-şi pusese în gând, continua să-şi facă obscur serviciul într-un regiment de rând, cheltuind relativ puţini bani, viaţa la Otradnoe era totuşi de aşa natură şi mai ales Mitenka conducea în aşa chip afacerile, încât datoriile sporeau cu fiecare an ce trecea. Singurul fel de a se mai înlesni pe care-l putea avea în vedere bătrânul conte era, după toate probabilităţile, o slujbă, şi el se hotărî să-şi caute un post la Petersburg; să-şi caute post şi, totodată, cum zicea el, să-şi mai distreze fetele pentru ultima oară.

Curând după venirea Rostovilor la Petersburg, Berg o ceru pe Vera în căsătorie şi propunerea lui fu primită.

Cu toate că la Moscova Rostovii se numărau printre familiile din cea mai înaltă societate, fără a fi conştienţi de lucrul acesta şi fără a se întreba măcar cărei societăţi aparţineau, la Petersburg, ei trăiau în cercuri foarte amestecate şi nedefinite din punct de vedere social. În capitală, ei nu erau decât nişte provinciali, şi din cauza asta nu catadicseau să se coboare până la ei tocmai oamenii pe care la Moscova ei îi hrăneau fără să-i întrebe cărei societăţi aparţineau.

Rămăseseră totuşi, şi la Petersburg, aceiaşi oameni primitori de la Moscova, şi la mesele lor erau întrunite cele mai felurite persoane: vecini de la Otradnoe, bătrâni moşieri de mâna a doua, cu fetele lor, şi Peronskaia, doamna de onoare a împărătesei, Pierre Bezuhov şi fiul dirigintelui unui oficiu poştal judeţean, intrat într-o slujbă la Petersburg. Printre bărbaţii deveniţi foarte curând de-ai casei în familia Rostovilor, la Petersburg, se numărau şi Boris, şi Pierre, pe care întâlnindu-l pe stradă, îl adusese într-o zi cu forţa bătrânul conte, şi Berg, care îşi petrecea zile întregi în casa Rostovilor şi se purta faţă de Vera, cea mai mare dintre contese, cu toată atenţia pe care o poate arăta unei fete un tânăr hotărât să-i facă o propunere de căsătorie.

Nu în zadar îşi arăta Berg la toată lumea mâna dreaptă, rănită în lupta de la Austerlitz, şi ţinea cu stânga o sabie cu totul nefolositoare. Povestise toată întâmplarea asta atât de des şi cu atâta stăruinţă, încât până la urmă toată lumea sfârşi prin a crede că fusese o faptă cum nu se poate mai vitejească şi mai plină de urmări, iar Berg primi pentru participarea sa la Austerlitz două decoraţii.

În războiul din Finlanda reuşise de asemenea să se distingă. Ridicase o schijă din grenada care omorâse pe adjutantul comandantului suprem şi o dusese superiorului său. Întocmai ca şi după Austerlitz, istorisise apoi tot ce se putea spune despre evenimentul acesta, cu atâta stăruinţă şi de atâtea ori, încât până la urmă toată lumea fu iarăşi încredinţată că altminteri nici nu se putea, şi Berg mai primi două decoraţii pentru campania din Finlanda. În 1809 era căpitan de gardă, decorat de mai multe ori, şi ocupa la Petersburg numai posturi avantajoase şi ieşite din comun.

Cu toate că unii sceptici zâmbeau când auzeau vorbindu-li-se de meritele lui Berg, era cu neputinţă să nu fi de acord că era un ofiţer corect şi viteaz, foarte bine văzut de superiori, şi că era un tânăr cu moravuri frumoase, având o carieră strălucită înaintea lui, şi chiar o situaţie bine stabilită în societate.

Cu patru ani înainte, întâlnindu-se la Moscova, la teatru, cu un camarad, un neamţ, Berg i-o arătase pe Vera Rostov şi-i spusese în nemţeşte: „Dass soll mein Weib werden”475, şi din clipa aceea hotărâse să se însoare cu ea. Acum, la Petersburg, luând în consideraţie situaţia sa şi a Rostovilor, decise că venise ceasul hotărâtor şi-şi făcu propunerea.

La început, propunerea lui Berg fu primită cu o nedumerire foarte puţin măgulitoare pentru el. Păruse curios, la început, ca fiul unui obscur boiernaş litvan să facă propuneri de căsătorie unei contese Rostov; dar principala însuşire a caracterului lui Berg era un egoism atât de naiv şi de blajin, încât, fără să vrea, Rostovii ajunseră şi ei să creadă că totul va fi bine, de vreme ce el era atât de ferm convins că e bine, şi chiar că e foarte bine. Pe lângă asta, afacerile Rostovilor erau foarte încurcate, fapt pe care nu putea să nu-l ştie tânărul pretendent şi, ceea ce era foarte important, Vera împlinise douăzeci şi patru de ani, ieşea pretutindeni în lume şi, cu toate că era fără îndoială drăguţă şi deşteaptă, până atunci încă n-o ceruse nimeni în căsătorie. Consimţământul fu dat.

— Iată, vezi, îi spuse Berg camaradului său, căruia îi zicea prieten numai pentru că ştia că nu există om să n-aibă prieteni. Iată, vezi, am prevăzut totul şi nu m-aş fi însurat dacă n-aş fi chibzuit bine acest lucru şi dacă, dintr-un motiv oarecare, n-ar fi fost convenabil. Dar, tocmai dimpotrivă, tataia şi mamaia sunt acum asiguraţi; le-am aranjat o arendă în Ţările Baltice şi-mi pot permite să locuiesc la Petersburg. Cu solda, cu ce mai aduce ea şi cu cumpătarea mea, pot să trăiesc bine. Nu mă însor pentru bani, căci consider lucrul acesta lipsit de nobleţă, dar trebuie să aducă şi nevasta ceva, cum aduce şi bărbatul. Eu am slujbă, ea are legături şi ceva mijloace, nu cine ştie ce. Asta, în ziua de azi, înseamnă ceva, nu? Şi ceea ce-i mai important, e o fată foarte bună, onorabilă şi mă iubeşte…

Berg roşi tot şi zâmbi.

— Şi eu o iubesc fiindcă e fată cu scaun la cap şi are un caracter foarte frumos. Iat-o pe cealaltă, pe soră-sa: sunt din aceeaşi familie, dar e cu totul altfel: are şi un caracter antipatic şi n-are pic de minte, şi, în sfârşit, mă-nţelegi? Nu-i deloc plăcut… Pe când logodnica mea… Dar uite, ai să vii la noi… era să spună: „la masă”, dar se răzgândi şi spuse: „la ceai” şi, lungindu-şi îndată după asta limba, dădu drumul unui rotocol mic de fum, care putea cuprinde pe deplin toate visurile sale de fericire.

După nedumerirea pe care propunerea lui Berg o trezise la început în sufletul părinţilor, familia arboră un aer de sărbătoare şi de bucurie, obişnuit în asemenea ocazii, dar bucuria asta nu era sinceră, ci numai aparentă. În inima părinţilor îşi făcuse loc, în legătură cu această căsătorie, oarecare confuzie şi chiar jenă. Ca şi cum le-ar fi fost ruşine că au iubit-o prea puţin pe Vera şi că sunt acum atât de dornici să n-o mai aibă pe cap. Cel mai încurcat era bătrânul conte. Nici el probabil n-ar fi putut spune exact pricina acestei stări sufleteşti, dar pricina erau tot problemele băneşti. Habar n-avea ce bani are, la cât se ridică datoriile şi ce zestre va fi în stare să-i dea Verei. La naşterea fetelor, fiecăreia dintre ele îi fusese pus deoparte ca zestre câte un lot de trei sute de suflete; dar unul dintre aceste sate fusese vândut demult, altul fusese ipotecat şi poliţa ajunsese la scadenţă, deci trebuia vândut şi acesta, aşa că moşie nu putea să-i dea. Bani n-avea nici atât.

Berg era de mai bine de o lună considerat ginere şi mai era o săptămână doar până la nuntă, iar contele încă nu rezolvase cu sine însuşi problema zestrei şi nu vorbise nimic despre asta nici cu contesa. Când vroia să-i dea Verei proprietatea din Riazan, când să vândă o pădure, când să ia bani cu împrumut, semnând o poliţă. Câteva zile înainte de nuntă, Berg intră de dimineaţă, foarte devreme, în cabinetul contelui, şi-l rugă respectuos, cu un zâmbet amabil, pe viitorul lui socru, să-i spună ce zestre va avea contesa Vera. Contele se fâstâci atât de tare în faţa acestei întrebări demult prevăzute, încât spuse fără să se mai gândească ce-i trecu întâi prin minte:

— Îmi place că te-ngrijeşti, îmi place; ai să rămâi mulţumit…

Şi, bătându-l pe Berg pe umăr, se ridică cu intenţia vădită de a întrerupe discuţia. Dar Berg îl lămuri, cu un zâmbet amabil, că dacă nu va şti precis ce zestre i se dă Verei şi nu va primi înainte măcar o parte din ceea ce îi este destinat, se va vedea nevoit să renunţe.

— Pentru că, judecaţi şi dumneavoastră, conte, dacă mi-aş permite să mă însor acum, fără să am mijloace bine delimitate pentru întreţinerea soţiei mele, ar însemna să comit o ticăloşie…

Convorbirea se încheie prin gestul contelui, care, voind să fie mărinimos şi mai ales să nu se expună la noi cereri, îi promise o poliţă de optzeci de mii de ruble. Berg zâmbi blând, îi sărută umărul şi-i spuse că e foarte mulţumit, dar că nu-şi poate cu nici un chip orândui noua lui viaţă fără să primească în mână treizeci de mii de ruble, bani gheaţă.

— Fie şi douăzeci de mii măcar, conte, adăugă el, poliţa poate fi, în acest caz numai de şaizeci de mii.

— Da, da, bine, spuse repede contele, numai scuză-mă, dragul meu, îţi dau douăzeci de mii şi, pe deasupra, îţi mai dau poliţa, dar de optzeci de mii. Şi acum, sărută-mă.