XII.

NATAŞA ÎMPLINISE ŞAISPREZECE ani şi venise şi anul 1809, anul până la care numărase ea pe degete cu patru ani înainte, împreună cu Boris, după ce se sărutase cu el. De atunci nu-l mai văzuse nici măcar o dată. În faţa mamei ei şi a Soniei, când venea vorba de Boris, ea spunea fără nici un înconjur că tot ce a fost odinioară era o copilărie despre care nici nu merită să se vorbească şi de care uitase demult. Dar în fundul sufletului ei, chestiunea dacă promisiunea dată lui Boris era o glumă sau o obligaţie serioasă capabilă să o lege o chinuia încă.

De când plecase la armată, chiar din anul 1805, Boris nu-i mai văzuse pe Rostovi. Fusese de câteva ori la Moscova şi trecuse prin apropiere de Otradnoe, dar nu dăduse niciodată pe la ei.

Nataşei îi trecea uneori prin cap că el nu voia să vie ca să nu dea ochi cu ea, şi bănuielile acestea erau confirmate de tonul melancolic cu care bătrânii vorbeau despre el:

— În ziua de azi oamenii nu-şi mai amintesc de prietenii vechi, spunea contesa când se vorbea de Boris.

Anna Mihailovna, care în ultimul timp venea mai rar pe la Rostovi, avea de asemenea o ţinută deosebit de distantă şi de fiecare dată vorbea cu entuziasm şi satisfacţie despre meritele băiatului ei şi despre strălucita carieră la care avea dreptul să se aştepte. Când Rostovii veniră la Petersburg, Boris se duse la ei în vizită.

Se ducea la ei nu fără tulburare. Amintirea Nataşei era cea mai poetică amintire a lui. Se ducea totuşi cu intenţia fermă de a-i da să înţeleagă limpede, atât ei, cât şi părinţilor ei, că legăturile din copilărie nu puteau fi, nici pentru ea, nici pentru el, o obligaţie. Situaţia lui în societate era strălucită graţie intimităţii cu contesa Bezuhova, avea o situaţie la fel de strălucită şi în armată, datorită protecţiei pe care i-o acorda o persoană importantă de a cărei încredere se bucura din plin, şi mai avea şi unele planuri, abia încolţite, dar care puteau foarte uşor deveni realitate, vizând o căsătorie cu una dintre cele mai bogate fete din Petersburg. Când Boris intră în salonul Rostovilor, Nataşa era în odaia ei. Aflând de venirea lui, ea, înroşindu-se toată, intră aproape în fugă în salon, cu faţa luminată de un zâmbet mai mult decât prietenos.

Boris îşi amintea de o Nataşă cu rochiţa scurtă, cu ochi negri strălucitori de sub bucle şi cu un râs răsunător de copil, Nataşa pe care o cunoscuse cu patru ani înainte şi, din pricina asta, atunci când în salon apăru o cu totul altă Nataşă, fu foarte încurcat şi pe faţa lui se aşternu o surprindere plină de entuziasm. Expresia feţei lui făcu bucurie Nataşei.

— Ei, îţi mai recunoşti mica prietenă zburdalnică? Spuse contesa.

Boris sărută mâna Nataşei şi spuse că e cum nu se poate mai mirat de schimbarea ce se petrecuse cu ea.

— Ce frumoasă te-ai făcut!

„Nici vorbă!” răspundeau ochii surâzători ai Nataşei.

— Dar pe tata cum îl găseşti? A mai îmbătrânit? Întrebă ea.

Nataşa luă loc pe un scaun şi, fără să ia parte la discuţia dintre Boris şi contesă, îşi cercetă tăcută cu privirea prietenul din copilărie. El simţea aţintită asupra lui căutătura ochilor ei, grea, stăruitoare şi duioasă, şi se uita din când în când la ea.

Tunica, pintenii, cravata, pieptănătura lui Boris, totul era foarte la modă şi comme il faut476. Nataşa băgă de seamă numaidecât acest lucru. El şedea cam într-o rână, într-un fotoliu, alături de contesă, şi-şi îndrepta cu dreapta mănuşa impecabil de curată şi de întinsă de pe stânga, vorbea cu o strângere distinsă, rafinată, a buzelor, despre amuzamentele înaltei societăţi petersburgheze şi-şi amintea cu blândă ironie de viaţa de altădată de la Moscova şi de cunoştinţele de pe atunci. Apoi, nu fără premeditare, cum simţi numaidecât Nataşa, pomeni câteva nume din cea mai înaltă aristocraţie, de balul dat de un ambasador, la care luase parte, şi de nişte invitaţii la X şi la Y. Nataşa stătea tot timpul tăcută şi-l privea pe sub sprâncene. Privirea asta îl neliniştea şi-l tulbura din ce în ce mai mult pe Boris, care întorcea tot mai des capul spre Nataşa şi-şi întrerupea vorba. Stătu câtva timp, nu mai mult de zece minute, apoi se ridică şi se înclină. Aceiaşi ochi curioşi, provocatori şi oarecum batjocoritori erau aţintiţi asupra lui. După această primă vizită, Boris îşi zise că, pentru el, Nataşa a rămas la fel de atrăgătoare ca şi odinioară, dar că nu trebuie să se lase în voia acestui sentiment, fiindcă o căsătorie cu ea – fată aproape fără avere cum era – ar fi însemnat să-şi distrugă cariera, iar reînnoirea vechilor legături, fără gânduri de căsătorie, ar fi fost un gest cu totul lipsit de nobleţă. Boris hotărî în sinea lui să fugă de orice prilej de a se întâlni cu Nataşa, dar, cu toată hotărârea lui, după câteva zile veni din nou în casa Rostovilor şi începu să-i viziteze des şi să-şi petreacă zile întregi la ei. I se părea că trebuie să aibă neapărat o explicaţie cu Nataşa, să-i spună că tot ce a fost altădată trebuie dat uitării, că oricum ar fi… ea nu-i poate fi soţie, căci el n-are avere, şi că părinţii ei nu vor consimţi niciodată să o dea după el. Dar tot nu izbutea şi-i era greu să ajungă la această explicaţie. Cu fiecare zi, încurcătura lui creştea. Nataşa, cum observase mama ei şi Sonia, părea ca şi odinioară îndrăgostită de Boris. Îi cânta cântecele care-i plăceau lui, îi arăta albumul, îl punea să scrie în el, nu-l lăsa nici măcar să-i pomenească de trecut, dându-i să înţeleagă ce minunat era prezentul, şi el de fiecare dată pleca zăpăcit, fără să fi spus ce avea de gând să spună, fără să ştie nici el ce face, pentru ce vine şi cum aveau să se sfârşească toate acestea. Boris încetase de a se mai duce pe la Hélene, de la care primea zilnic bileţele cu reproşuri, şi petrecea zile întregi la Rostovi.