XIII.

O DATĂ, ÎNTR-O SEARĂ, pe când bătrâna contesă, cu scufie de noapte şi în camizol, fără bucle false şi numai cu un smoc sărac de păr ce-i ieşea de sub scufia albă de percal, îşi făcea mătăniile dinainte de culcare, pe un preş, uşa scârţâi, şi intră în fugă Nataşa, tot în camizol, cu picioarele goale în papuci şi cu părul pe moaţe. Contesa se uită la ea şi se încruntă. Îşi sfârşea tocmai ultima rugăciune: „Fi-va, oare patul acesta mormântul meu?” Dar evlavia îi pierise din suflet. Nataşa, roşie la faţă şi foarte agitată, văzându-şi mama în rugăciune, se opri brusc din fugă, se făcu mică şi, înspăimântată de fapta ei, scoase fără să vrea limba, ocărându-se ea singură, în gând. Băgând însă de seamă că maică-sa îşi continuă rugăciunea, ea se apropie de pat în vârful picioarelor, îşi aruncă papucii, scoţându-şi din ei cu repeziciune un picior după altul, şi sări în patul de care contesa se temea să nu cumva să-i fie mormântul. Patul era înalt, cu saltea de puf şi cu cinci perne clădite în chip de piramidă. Nataşa se vârî în el, se afundă în salteaua de puf, se rostogoli spre perete şi începu să se mişte sub plapomă, cuibărindu-se, să-şi adune genunchii până sub bărbie, să dea din picioare şi să râdă înfundat, când acoperită până peste cap, când ieşind şi uitându-se la maică-sa. Contesa îşi sfârşi rugăciunea şi, cu o înfăţişare severă, se apropie de pat; dar, văzând că Nataşa îşi trăsese plapoma pe deasupra capului, zâmbi, cu zâmbetul ei blând şi moale.

— Ei, ei, ei, zise contesa.

— Mamă, putem sta de vorbă, da? Zise Nataşa. Hai! Un pupic, încă unul, şi gata!

Şi, luându-şi mama cu braţele pe după gât, Nataşa o sărută sub bărbie, în felul ei de a se purta cu maică-sa, Nataşa avea, în aparenţă, oarecare asprime, dar atât de delicată şi de îndemânatică era, încât ştia să facă în aşa chip, ca să nu-i producă nici odată durere sau neplăcere.

— Ei, azi ce-mi mai spui? O întrebă maică-sa, făcându-şi loc între perne şi aşteptând ca Nataşa, care se mai răsuci de câteva ori ca o zvârlugă, să se potolească, stând cu ea binişor sub aceeaşi plapomă, să-şi elibereze mâinile şi să-şi ia o mutră serioasă.

Aceste vizite nocturne ale Nataşei, făcute înainte de înapoierea contelui de la club, erau una dintre desfătările cele mai gustate ale mamei şi ale fetei.

— Despre ce-i vorba azi? Trebuie să-ţi vorbesc mai întâi…

Nataşa îi închise gura cu mâna.

— De Boris… Ştiu, zise ea cu seriozitate. Şi eu am venit pentru asta. Nu-mi mai spune nimic, ştiu. Ba nu, spune! Şi-şi luă mâna de pe gura ei. Spune, mamă. Nu-i aşa că-i drăguţ?

— Nataşa, ai şaisprezece ani; la vârsta ta eu eram măritată. Spui că Boris e drăguţ. E foarte drăguţ şi ţin la el ca la copilul meu, dar ce vrei? Ce intenţii ai? I-ai sucit capul de tot, cum văd…

Spunând acestea, contesa îşi privi fata. Nataşa stătea culcată, uitându-se nemişcată drept înainte la unul dintre sfincşii de mahon sculptaţi la colţurile patului, aşa că mama ei n-o vedea decât din profil. O surprinse expresia deosebit de serioasă şi de concentrată de pe obrazul fetei.

Nataşa asculta şi se gândea.

— Ei, şi ce-i? Zise ea.

— I-ai sucit de tot capul; pentru ce? Ce vrei de la dânsul? Ştii bine că nu poţi să te măriţi cu el.

— De ce? Întrebă Nataşa, fără să-şi schimbe poziţia.

— Aşa, pentru ca e tânăr, pentru că e sărac, pentru că ţi-e rudă… pentru că nici nu-l iubeşti.

— De unde ştii?

— Ştiu. Nu faci bine, draga mamei.

— Dar dacă vreau eu… spuse Nataşa.

— Nu mai vorbi prostii, zise contesa.

— Dar dacă vreau eu…

— Nataşa, eu nu glumesc…

Nataşa, însă, nu-i dădu răgaz să-şi termine vorba şi, luând mâna mare a contesei, îi sărută podul palmei, apoi dosul mâinii, pe urmă i-o răsuci iar şi începu să-i sărute, rând pe rând, rădăcinile degetelor, apoi golurile dintre ele, spunând încet la fiecare: „ianuar, februar, mart, april, mai”.

— Vorbeşte, mamă, de ce taci? Vorbeşte, spuse ea, întorcându-se spre mamă-sa, care o privea cu duioşie şi care, din cauza acestei contemplaţii, părea să fi uitat tot ce avusese de gând să spună.

— Nu se cade, fetiţa mamei. Nu toată lumea are să înţeleagă legătura asta a voastră din copilărie, şi dacă e văzut mereu tot lângă tine, asta poate să-ţi strice în ochii celorlalţi tineri care ne vin în casă, şi ceea ce e mai important, îl chinuieşti zadarnic pe el. Poate că el şi-o fi găsit chiar vreo partidă pe măsura lui, o fată bogată; iar acum tu-l scoţi din minţi.

— L-am scos din minţi? Repetă Nataşa.

— Să-ţi spun ce mi s-a întâmplat mie. Aveam un cousin…

— Îl ştiu: Kiril Matveici, dar e bătrân!

— N-a fost întotdeauna bătrân. Dar uite ce-i, Nataşa, am să vorbesc eu cu Borea. Nu trebuie să mai vină pe la noi atât de des…

— De ce nu trebuie, dacă-i place lui?

— Pentru că ştiu că asta n-are să ducă la nimic.

— De unde ştii? Nu, mamă, nu-i vorbi. Ce prostie! Rosti Nataşa, pe tonul omului căruia cineva vrea să-i ia ceva ce-i aparţine. Bine, nu mă mărit cu el, dar lasă-l să vină numai aşa, dacă-i face plăcere lui şi-mi face şi mie plăcere.

Şi Nataşa se uită la maică-sa, zâmbind.

— Nu pentru măritat, numai aşa, repetă ea.

— Cum asta, draga mea?

— Păi, aşa. Şi apoi, mare lucru dacă n-am să mă mărit; lasă, numai… aşa.

— Numai aşa, numai aşa, repetă contesa şi râse de odată cu neaşteptată bunătate bătrânească, cutremurându-şi tot trupul.

— De-ajuns, nu mai râde, opreşte-te, strigă Nataşa, râzi de se zguduie tot patul. Grozav mai semeni cu mine; tot aşa, când începi să râzi… opreşte-te… Şi, apucându-i amândouă mâinile, sărută la una rădăcina degetului mic, pe iunie, şi continuă cu iulie şi august la cealaltă. Mamă, e amorezat tare, nu-i aşa? Cum ţi se pare? Tot aşa se îndrăgosteau şi de mata? E foarte drăguţ, foarte, foarte drăguţ! Numai că nu e chiar pe gustul meu; e subţirel, ca un piedestal de pendulă… Nu-nţelegi? Subţirel, ştii, cenuşiu-deschis…

— Ce tot îndrugi acolo? Zise contesa.

Nataşa continuă:

— Cum de nu mă-nţelegi? Nikolenka m-ar fi înţeles… Uite, Bezuhov, de pildă, e albastru-închis, cu roşu şi în patru colţuri.

— Şi cu el cochetezi, zise contesa râzând.

— Nu, el e francmason, am aflat. E un băiat minunat, albastru-închis cu roşu, cum să-ţi explic.

— Contesina mea, se auzi vocea contelui dindărătul uşii. Nu dormi?

Nataşa sări cu picioarele goale pe podea, îşi luă papucii în mână şi fugi în odaia ei.

Mult timp nu putu să adoarmă. Se gândea mereu la faptul că nimeni nu putea cu nici un chip înţelege tot ce înţelegea ea şi tot ce era în inima ei.

„Sonia? Se gândi ea, uitându-se la pisicuţa care dormea, făcută ghem şi încolăcită cu coada ei imensă. Da de unde! Ea e o virtuoasă! E îndrăgostită de Nikolenka şi nu vrea să mai ştie de nimic altceva. Mama, nici ea nu pricepe. Minune mare cât sunt de deşteaptă şi cât… cât e ea de drăguţă”, continuă Nataşa să-şi vorbească despre ea însăşi la persoana a treia, închipuindu-şi că tot ce spunea erau păreri despre ea, spuse de un bărbat foarte inteligent – cel mai inteligent şi cel mai frumos dintre bărbaţi… „Tot, tot ce vrei găseşti la ea, continuă acest bărbat, e neobişnuit de inteligentă, drăgălaşă şi, mai ales, frumoasă, neobişnuit de frumoasă şi sprintenă; înoată, călăreşte minunat, iar vocea… Ce voce! Pot să spun că vocea e ceva nemaiauzit!” Nataşa cântă fragmentul ei preferat al ariei de soprană dintr-o operă de Cherubini, se aruncă în aşternut, râse de bucurie la gândul că va adormi îndată, strigă Duniaşei să stingă lumânarea şi, înainte ca Duniaşa să fi apucat a ieşi din odaie, ea şi trecuse în lumea, încă şi mai fericită, a visului, unde toate erau la fel de uşoare şi de minunat de frumoase ca şi în realitate, dar era mai frumos, pentru că era totuşi altfel.

A doua zi, contesa, luându-l pe Boris deoparte, stătu de vorbă cu dânsul, şi din ziua aceea el nu mai veni la Rostovi.