XIV.

LA 31 DECEMBRIE, ÎN ajunul noului an 1810, de revelion, dădea un bal un demnitar din epoca Ecaterinei. La bal urmau să ia parte corpul diplomatic şi împăratul.

Cheiul Englez strălucea tot de lumina nenumăratelor făclii ale faimoasei case a dregătorului. La intrarea luminată şi aşternută cu un covor roşu, păzea poliţia, şi nu doar jandarmi, ci însuşi şeful poliţiei capitalei şi zeci de ofiţeri de poliţie.

Trăsuri după trăsuri plecau şi soseau, tot altele, cu lachei în livrele roşii şi cu pene la pălării. Din cupeuri coborau bărbaţi în uniforme, cu ledunci şi decoraţii; doamne în atlaz şi hermină coborau cu băgare de seamă pe scările, desfăcute cu zgomot, ale cupeurilor şi, cu paşi grăbiţi, călcau neauzite pe covorul de la intrare.

De fiecare dată când sosea un cupeu, prin mulţime se răspândea un murmur şi oamenii îşi descopereau capetele.

— Împăratul? Nu, ministrul… prinţul… ambasadorul… Nu vezi penele? se auzea din mulţime. Unul din grup, mai bine îmbrăcat decât ceilalţi, părea să-i cunoască pe toţi şi rostea numele tuturor celebrităţilor atotputernice ale vremii.

Mai bine de o treime dintre invitaţi sosiseră, pe când Rostovii – invitaţi şi ei – încă mai erau în frigurile pregătirilor de bal.

Câte comentarii şi câte pregătiri nu avuseseră loc în familia Rostovilor, în legătură cu acest bal; câte griji că nu vor primi invitaţiile, că rochiile nu vor fi gata, că lucrurile nu vor ieşi aşa cum trebuia.

Cea care-i introducea pe provincialii Rostovi în înalta societate a Petersburgului era Maria Ignatievna Peronskaia, o femeie slabă şi gălbejită, fostă doamnă de onoare la vechea curte, prietenă şi rudă a contesei. Urma să meargă la bal împreună cu Rostovii.

La zece seara, Rostovii mai trebuiau deci să treacă şi pe la doamna de onoare, care locuia pe lângă parcul Tauridei; dar era ora zece fără cinci şi domnişoarele încă nu erau îmbrăcate de bal.

Nataşa era la primul mare bal din viaţa ei. În ziua aceea se sculase la opt dimineaţa şi fusese toată ziua în fierbere şi-n plină activitate. Din primele ceasuri ale dimineţii, făcuse tot ce-i stătuse în puteri pentru ca ea, mama ei şi Sonia să fie toate îmbrăcate cum nu se poate mai frumos. Sonia şi contesa i se supuseră în totul. Contesa avea să se îmbrace în rochia de catifea roşie-închis, iar ele două în rochii albe de voal, străvezii ca aburul deasupra combinezoanelor de mătase roz, cu trandafiri în corsaj. Părul aveau să şi-l pieptene a la grecque.

Tot ce era mai important fusese făcut: picioarele, mâinile, gâtul, urechile fuseseră spălate cu deosebită grijă, parfumate şi pudrate, ca pentru bal; îşi puseseră ciorapi de mătase ajuraţi şi pantofi de atlaz cu funde; cu pieptănătura erau aproape gata. Sonia era pe sfârşite cu îmbrăcatul, contesa la fel, dar Nataşa, care le purtase tuturor de grijă, rămăsese în urmă: încă mai stătea în faţa oglinzii, cu peignoir-ul aruncat pe umerii slăbuţi. Gata îmbrăcată, Sonia stătea în mijlocul odăii şi, apăsându-şi până la durere degetul delicat pe acul ultimei funde, şi-o prindea sub cordon.

— Nu aşa, nu aşa, Sonia, zise Nataşa, întorcându-se brusc şi prinzându-şi capul cu mâinile, căci fata care o pieptăna nu avusese timp să dea drumul părului. Nu ţi-ai prins bine funda, vino-ncoace.

Sonia veni şi se aplecă. Nataşa îi prinse funda altfel.

— Vă rog, domnişoară, nu daţi aşa din cap, spuse camerista care o pieptăna pe Nataşa.

— Ah, Doamne, lasă; pe urmă! Uite aşa, Sonia.

— Mai aveţi mult? Se auzi vocea contesei. S-a făcut zece.

— Numaidecât, numaidecât. Da' dumneata eşti gata, mamă?

— Numai toca să mi-o mai prind.

— Nu ţi-o prinde fără mine, mamă, strigă Nataşa. N-ai să ştii cum.

— Dar e ceasul zece!

Era hotărât să fie la bal la ora zece şi jumătate, dar mai trebuia să se îmbrace şi Nataşa, şi mai aveau să treacă şi pe la parcul Tauridei.

Când fu gata pieptănată, Nataşa, într-un camizol de-al contesei şi o fustă prea scurtă de sub care i se vedeau pantofii albi, alergă la Sonia, o cercetă, apoi alergă iar la maică-sa. Îi întoarse capul, îi prinse toca şi după ce-i sărută în fugă părul cărunt, alergă iar la fetele care lucrau la rochia ei.

Tot buclucul era fusta Nataşei, care nu-i venea bine: era prea lungă. Două fete i-o scurtau, rupând grăbite aţa cu dinţii. O a treia, cu ace de gămălie între buze, alerga de la contesă la Sonia, iar o a patra ţinea cu mâna în sus rochia de voal întreagă.

— Mavruşa, mai repede, dragă!

— Daţi-mi degetarul de colo, domnişoară.

— Sunteţi odată gata? Spuse contele, arătându-se în uşa întredeschisă. Poftim parfumul! Peronskaia s-o fi săturat de atâta aşteptare.

— Gata, domnişoară, spuse camerista, ţinând cu două degete rochia vaporoasă şi suflând ceva de pe ea pentru a arăta, scuturând-o, cât de conştientă e de fineţea şi de curăţenia lucrului care-i fusese dat pe mână.

Nataşa începu să-şi tragă rochia pe cap.

— Un moment, un moment, nu intra, papa, strigă Nataşa de sub voalul fustei care-i acoperea faţa, către tatăl ei care deschisese uşa.

Sonia trânti uşa. După un minut, i se dădu contelui drumul. Era îmbrăcat în frac albastru, cu ciorapi lungi şi pantofi, parfumat şi pomădat.

— Ah, tată, ce frumos eşti, o minune! Spuse Nataşa, stând în mijlocul odăii şi îndreptându-şi cutele rochiei.

— Vă rog, domnişoară, fiţi bună, se ruga fata care, stând în genunchi şi mutându-şi cu limba acele dintr-o parte în cealaltă a gurii, îi ajusta rochia.

— Degeaba, degeaba! Exclamă cu voce deznădăjduită Sonia, uitându-se la rochia Nataşei. Degeaba, tot lungă e.

Nataşa se dădu mai departe de oglindă ca să se vadă în întregime. Rochia era lungă.

— Doamne, domnişoară, nu-i lungă deloc, zău, spuse Mavruşa, târându-se pe duşumea după ea.

— Ei, dacă-i lungă, o scurtăm noi numaidecât, într-o minută o scurtăm, zise Duniaşa hotărâtă, scoţându-şi acele din capătul basmalei de pe piept, aşezându-se iar jos şi punându-se pe treabă.

În vremea asta, cu paşi înceţi, sfioasă, intră în odaie contesa, gătită cu tocă şi cu rochie de catifea.

— Oo, frumoasa mea! Exclamă contele. Mai frumoasă decât voi toate!

Voi s-o îmbrăţişeze, dar ea, roşind, se feri, de teamă să nu-i şifoneze rochia.

— Mamă, apleacă-ţi mai mult toca pe-o ureche, zise Nataşa. Stai să ţi-o pun eu, şi se repezi spre maică-sa, iar fetele care-i coseau rochia, neavând vreme să se repeadă şi ele, rămaseră cu o bucăţică de voal în mână.

— Doamne! Ce-am făcut! Zău, nu-s eu de vină…

— Nu-i nimic, îndoim şi nu se vede, zise Duniaşa.

— Frumoasa din poveşti, crăiasă nu altceva, zâna mea, se auzi din uşă vocea dădacei. Dar tu, Soniuşka! Ah, frumoase mai sunteţi!

La unsprezece fără un sfert, în sfârşit, se urcară în cupeu şi porniră. Dar trebuiau să mai treacă şi pe la parcul Tauridei.

Peronskaia era gata demult. Bătrână şi urâtă cum era, se pregătise şi ea de bal cum se pregătiseră şi Rostovii, deşi nu cu aceeaşi înfrigurare (pentru ea, astea erau lucruri obişnuite); dar se parfumase şi ea, era curată şi-şi pudrase corpul bătrân şi urât, şi cu aceeaşi grijă se spălase pe după urechi şi, întocmai aşa cum se întâmplase la Rostovi, bătrâna cameristă admirase cu entuziasm gătelile stăpânei, când aceasta intrase în salon, cu rochia ei galbenă cu cifra imperială pe piept. Peronskaia lăudă toaletele Rostovilor.

Rostovii îi lăudară gustul şi toaleta şi, păzindu-şi cu grijă coafurile şi rochiile, se împărţiră în cele două cupeuri şi plecară la ora unsprezece.

XV.

TOATĂ ZIUA, NATAŞA n-avusese o clipă de răgaz ca să se poată gândi măcar o dată la ceea ce o aştepta seara.

În aerul umed şi rece de afară, în înghesuiala şi semiîntunericul cupeului care o legăna, ea avu pentru prima dată imaginea vie a tuturor celor ce-o aşteptau acolo la bal, în saloanele luminate, cu muzică, flori, dansuri, în prezenţa împăratului şi a florii tineretului din Petersburg. Cele ce o aşteptau erau atât de minunate, încât nici nu-i venea a crede că se vor îndeplini, atât erau de puţin în concordanţă cu senzaţia de frig, de înghesuială şi de întuneric din cupeu. Înţelese tot ce-o aştepta abia atunci când, păşind pe covorul roşu de la intrare, pătrunse în vestibul şi, după ce-şi lăsă blana, urcă alături de Sonia, înaintea mamei sale, printre flori, pe scara scăldată în lumină. Abia atunci îşi aminti ce ţinută se cuvenea să aibă la un bal şi se strădui să-şi ia atitudinea majestuoasă pe care o socotea neapărat necesară pentru o fată care ia parte la un bal. Dar din fericire ea simţi că toate i se învârtesc înaintea ochilor: nu vedea nimic lămurit, pulsul i se ridicase la o sută de bătăi pe minut şi sângele începuse să-i năvălească zvâcnind în inimă. Nu izbuti să-şi ia atitudinea voită, care ar fi făcut-o ridicolă, şi păşea aşa, cu respiraţia tăiată de emoţie, dându-şi toată osteneala doar să şi-o ascundă. Şi asta era tocmai ţinuta care-i şedea mai bine decât oricare alta. Înaintea şi în urma lor, printre aceleaşi convorbiri în şoaptă, şi tot în toalete de bal, urcau alţi invitaţi. Oglinzile reflectau de-a lungul scării rochii albe, albastre, roze, cu briliante şi alte pietre scumpe pe gât şi pe braţele goale.

Nataşa se uita în oglinzi şi, în şiragul invitaţilor, nu izbutea să-şi distingă imaginea dintre ale celorlalţi. Toate se învălmăşeau într-o procesiune strălucitoare. La intrarea în primul salon o asurzi vuietul monoton al vocilor, al paşilor şi al cuvintelor de bun venit, iar lumina şi strălucirea sălii o orbiră şi mai tare. Amfitrionul şi amfitrioana, care stăteau de o jumătate de oră la uşa de intrare şi spuneau invitaţilor tot aceleaşi şi aceleaşi cuvinte: „Charmés de vous voir”477, îi întâmpinară la fel şi pe Rostovi şi pe Peronskaia.

Cele două fete, îmbrăcate la fel în rochii albe şi cu trandafiri în părul negru, se înclinară în acelaşi timp în faţa amfitrioanei, care-şi opri fără să vrea privirile mai îndelung asupra zveltei Nataşa. Se uită la ea, şi numai ei îi dărui un zâmbet deosebit, pe lângă cel la care o obliga calitatea ei de gazdă. Uitându-se la ea, îşi amintise poate vremurile de aur ale tinereţii sale, care n-avea să se mai întoarcă, şi întâiul ei bal. Amfitrionul de asemenea o petrecu cu privirile pe Nataşa şi-l întrebă pe conte care-i e fiica.

— Charmante478, zise el, sărutându-şi buricele degetelor împreunate.

În salonul cel mare, invitaţii, înghesuiţi la intrare, erau în aşteptarea suveranului. Contesa îşi găsi loc în primele rânduri ale grupului. Nataşa auzea şi simţea multe voci care se interesau de ea şi mulţi ochi care o priveau. Înţelese că plăcuse şi constatarea asta o linişti întrucâtva.

„Sunt şi unii ca noi printre cei de faţă, sunt şi alţii care se prezintă mai prost decât noi”, îşi spuse Nataşa.

Peronskaia îi înşira contesei toate persoanele mai de seamă de la bal.

— Iată-l pe ambasadorul Olandei, îl vezi? Acela cărunt, spuse Peronskaia, arătând spre un bătrânel cu păr bogat, creţ şi sur, înconjurat de un grup de doamne, pe care le făcea să râdă povestind ceva.

— Iat-o şi pe regina Petersburgului, contesa Bezuhova, continuă ea, arătând-o pe Hélene, care tocmai intra.

— Frumoasă e! O ia cu mult înaintea Mariei Antonovna; ia te uită cum roiesc împrejurul ei şi tineri, şi bătrâni! Şi frumoasă, şi inteligentă… Se spune că prinţul… e nebun după ea. Dar iată-le şi pe acestea două; deşi nu-s frumoase, sunt şi mai anturate.

Arătase o doamnă care străbătea salonul împreună cu fata ei, urâtă foc.

— Este o partidă de milioane, spuse Peronskaia. Iată şi pretendenţii. Acesta e fratele Bezuhovei, Anatol Kuraghin, continuă ea, arătând un chipeş ofiţer de cavalerie de gardă, care tocmai trecea pe lângă ele, cu capul sus, printre cucoane, şi căuta ceva din ochi. Ce frumos e! Nu-i aşa? Se spune că-l însoară cu bogătaşa aceea. Şi vărul acela al vostru, Drubeţkoi, se dă-n vânt după ea. Milioane, zice lumea! Ba da, e chiar ambasadorul francez, răspunse ea la o întrebare a contesei despre Caulaincourt. Ia te uită, parc-ar fi cine ştie ce ţar! Şi totuşi sunt simpatici, foarte simpatici, franţujii ăştia. Nu există oameni mai simpatici în societate! Dar iat-o şi pe ea! Nu, tot ea e mai bine decât toate, Maria Antonovna a noastră! Şi ce simplu e îmbrăcată. E delicioasă!

— Şi ăsta grasul, cu ochelari, farmazonul mondial, zise Peronskaia, arătând spre Bezuhov. Pune-l alături de nevastă-sa: e ridicol, parc-ar fi un bufon!

Pierre îşi tăia drum prin mulţimea invitaţilor, cu mersul lui legănat şi greoi, salutând în dreapta şi în stânga, cu aceeaşi indiferenţă binevoitoare cu care ar fi trecut prin îmbulzeala unui iarmaroc. Se uita scrutător prin mulţime, căutând pesemne pe cineva.

Nataşa văzu cu bucurie chipul bine cunoscut al lui Pierre, acest bufon ridicol, cum îi zicea Peronskaia, ştiind că pe ei îi caută şi mai cu seamă pe ea. Pierre îi promisese că va veni la bal şi că îi va prezenta cavaleri.

Dar, până să ajungă la ele, se opri lângă un tânăr brun, de statură potrivită, foarte frumos, cu tunică albă, care, stând lângă fereastră, discuta cu un alt bărbat, înalt, cu decoraţii şi lentă pe piept. Nataşa îl recunoscu numaidecât pe tânărul brun cu tunică albă: era Bolkonski, care însă i se părea acum mult întinerit, mai vesel şi mai frumos.

— Iată încă un cunoscut, Bolkonski. Îl vezi, mamă? Spuse Nataşa, arătându-l pe prinţul Andrei. Îţi aminteşti, acela pe care l-am găzduit noi o noapte la Otradnoe.

— Îl cunoaşteţi şi voi? Întrebă Peronskaia. Nu pot să-l sufăr. Il fait a présent la pluie et le beau temps.479 E de o mândrie fără margini! Calcă pe urmele lui tătâne-său. Acum e bine cu Speranski, nu ştiu ce proiecte de legi scriu împreună. Uitaţi-vă cum ştie să se poarte cu doamnele! Vorbeşte o doamnă cu el, şi el se uită în altă parte, zise ea, arătând spre prinţul Andrei. Să fi fost în locul ei, îi arătam eu cum se vorbeşte cu doamnele!

XVI.

DEODATĂ SE PRODUSE O mişcare generală; mulţimea începu să murmure, se îngrămădiră toţi, apoi se retraseră iar, despărţindu-se, şi printre cele două rânduri de invitaţi, în sunetele muzicii, păşi împăratul, urmat de amfitrion şi de amfitrioane. Suveranul mergea grăbit, salutând în dreapta şi-n stânga, ca şi cum ar fi vrut să scape mai curând de această primă clipă a luării de contact. Muzicanţii cântau o poloneză, cunoscută atunci prin cuvintele puse pe melodia ei: „Alexandru, Elizabeta, suntem fermecaţi de voi”. Suveranul intră într-alt salon, şi mulţimea invitaţilor se îmbulzi în uşă; câteva persoane, schimbate la faţă, trecură grabnic într-acolo şi îndărăt. Mulţimea invitaţilor se retrase iarăşi din uşa salonului, unde împăratul putea fi văzut vorbind ceva cu stăpâna casei. Un tânăr cu faţa înspăimântată se repezi spre doamnele de la uşă, rugându-le să se retragă. Câteva dintre aceste doamne, pe ale căror figuri se citea uitarea tuturor convenienţelor înaltei societăţi, se îmbulzeau înainte, mototolindu-şi toaletele. Bărbaţii începură să se încline în faţa doamnelor şi în curând se formară perechile pentru poloneză.

Dar se dădură toţi în lături, şi împăratul, zâmbind şi conducând de mână pe stăpâna casei, fără să păşească în tactul muzicii, apăru în uşa salonului. În urma lor venea stăpânul casei cu M. A. Narâşkina, apoi ambasadorii şi miniştrii, diferiţi generali, ale căror nume Peronskaia le rostea unul după altul, fără întrerupere. Mai mult de jumătate dintre doamnele de faţă îşi aveau cavalerii lor şi intrau sau se pregăteau să intre în dans. Nataşa presimţea că ea, cu mamă-sa şi cu Sonia, aveau să fie din rândul celor puţine care vor rămâne neluate la dans, înghesuite pe lângă pereţi. Stătea aşa, cu mâinile subţiratice atârnate, abia ţinându-şi respiraţia, pieptul timid conturat îi sălta ritmic, şi se uita drept înainte cu ochi strălucitori, speriaţi, având aerul că e gata să întâmpine deopotrivă o mare bucurie sau o mare durere. Pe ea n-o preocupa nici împăratul, nici toate personalităţile marcante la care tot arăta Peronskaia, şi n-avea decât un singur gând: „Să nu vină, aşadar, nimeni la mine, să nu dansez eu printre cele dintâi, să nu mă bage-n seamă bărbaţii aceştia care acum parcă nici nu m-ar vedea, sau, dacă se uită la mine, se uită ca şi cum ar spune: A! Nu e ea, n-am de ce să mă uit. Nu, asta nu-i cu putinţă! Îşi spunea ea. Dar ei nu se poate să nu ştie cât de mult doresc eu să dansez, cât de minunat dansez şi cât de plăcut e să danseze cineva cu mine”.

Sunetele polonezei începute de o bună bucată de vreme prinseră să sune trist, ca o amintire, în urechile Nataşei. Îi venea să plângă. Peronskaia se depărtase de grupul lor. Contele era în celălalt capăt al salonului, iar contesa, Sonia şi cu ea se simţeau părăsite şi singure, ca într-o pădure, în mijlocul acestei mulţimi de străini care nu se interesau şi n-aveau nevoie de ele. Prinţul Andrei trecuse cu o doamnă pe lângă ele, fără să le recunoască, probabil. Chipeşul Anatol, zâmbind, spunea ceva doamnei pe care o ducea de braţ şi se uita la Nataşa cum s-ar fi uitat la un perete. Boris trecuse de două ori pe lângă ele şi tot de atâtea ori se uitase în altă parte. Berg cu nevastă-sa, care nu dansau, se apropiară de ele.

Nataşei i se păru jignitoare adunarea asta a întregii familii, aici la bal, ca şi cum n-ar mai fi fost alt loc pe lume pentru discuţiile de familie, în afară de sălile de bal. De aceea nu-i dădu ascultare Verei şi nici nu se uită la ea când Vera-i spuse ceva despre rochia ei verde.

În cele din urmă, împăratul se opri lângă ultima sa parteneră (dansase cu trei) şi muzica tăcu; un aghiotant aferat alergă spre grupul familiei Rostov şi rugă doamnele să se dea ceva mai la o parte, deşi stăteau chiar la perete, iar dinspre orchestră veniră sunetele clare, insinuante, cadenţate şi antrenante ale unui vals. Împăratul aruncă, zâmbind, o privire prin toată sala. Trecuse un minut şi nimeni nu începea dansul. Aghiotantul cel cu ordinea se apropie de contesa Bezuhova şi o invită. Contesa, zâmbind, îşi ridică un braţ şi-l sprijini de umărul aghiotantului, fără să-l privească. Stăpân pe meşteşugul său, aghiotantul îşi cuprinse cu putere partenera şi se avântă cu ea, încrezător, fără grabă şi în ritm, mai întâi într-o glisadă pe marginea cercului, apoi, când ajunse în colţul sălii, îi prinse mâna stângă, îşi învârti dansatoarea şi, în curând, în afară de sunetele tot mai repezi ale muzicii, nu se mai auzi decât zăngănitul cadenţat al pintenilor de la picioarele iuţi şi sprintene ale aghiotantului, şi la fiecare trei măsuri, la-nvârtitură, rochia de catifea a partenerei lui sălta, învolburându-se, în aer. Nataşa se uita la ei şi-i venea mai-mai să plângă că nu era ea cea care să danseze întâiul rond al valsului.

Prinţul Andrei în tunica lui de colonel, albă (cum e uniforma cavaleriei), cu ciorapi lungi şi pantofi, voios şi plin de însufleţire, se afla în primele rânduri ale cercului, nu departe de Rostovi. Baronul Vierhoff discuta cu el despre şedinţa ce se punea la cale, cea dintâi şedinţă a Consiliului de Stat, hotărâtă pentru a doua zi. Prinţul Andrei, ca unul ce era în intimitatea lui Speranski şi lua parte la lucrările comisiei legislative, putea să-i dea informaţii precise despre şedinţa de a doua zi, cu privire la care circulau tot felul de zvonuri. Dar el nu asculta ce-i spunea Vierhoff, şi se uita când la împărat, când la cavalerii care se pregăteau să danseze, fără să se hotărască să intre şi ei în cerc.

Se uita la aceşti cavaleri, pe care prezenţa împăratului îi făcea sfioşi, şi la domnişoarele care ardeau de dorinţa de a fi invitate la dans.

Pierre se apropie de prinţul Andrei şi-l luă de mână.

— Dumneata dansezi întotdeauna. Se află aici o protegée a mea, tânăra Rostova. Invit-o, îi zise el.

— Unde-i? Întrebă Bolkonski. Iartă-mă, spuse el, întorcându-se spre baron, ne vom continua convorbirea în altă parte, aici e bal şi trebuie să dansăm.

Se îndreptă în direcţia indicată de Pierre. Figura disperată, pierdută, a Nataşei îi sări în ochi. O recunoscu, îi ghici frământarea, înţelese că era o începătoare; îşi aminti convorbirea de la fereastră şi, cu chip voios, se apropie de contesa Rostova.

— Permiteţi-mi să vă prezint pe fiica mea, spuse contesa, înroşindu-se.

— Am plăcerea să-i fiu cunoscut mai demult, dacă şi contesa îşi mai aminteşte de mine, spuse prinţul Andrei, înclinându-se adânc, cu o politeţe care contrazicea cu desăvârşire ce spusese Peronskaia despre grosolănia lui; se apropie de Nataşa şi întinse mâna să-i cuprindă talia înainte de a-şi rosti toată invitaţia la dans.

Îi propuse un rond de vals. La aceasta, expresia încremenită a chipului Nataşei, gata deopotrivă şi de deznădejde şi de extaz, se lumină dintr-o dată de un zâmbet copilăresc, fericit şi plin de recunoştinţă.

„De când te aşteptam”, spunea parcă fata, speriată şi fericită, prin zâmbetul ce se ivise în locul lacrimilor ce fuseseră gata să o podidească, şi-şi sprijini mâna de umărul prinţului Andrei. Erau cea de a doua pereche intrată în cerc. Prinţul Andrei era unul dintre cei mai buni dansatori ai timpului său. Nataşa dansa desăvârşit. Picioruşele ei în pantofiori de atlaz îşi îndeplineau iscusite rolul, cu iuţeală şi independent de voinţa ei, iar faţa ei strălucea de fericirea triumfului. Gâtul şi braţele ei goale erau slabe şi urâte. Puşi alături de umerii Hélenei, umerii ei erau slabi, pieptul neformat încă, braţele subţiri; dar Hélene apărea ca lustruită de lacul atâtor mii de ochi care-i alunecaseră pe trup, în timp ce Nataşa părea o fetiţă pe care privirile o dezgolesc pentru întâia oară şi pe care acest fapt ar fi ruşinat-o mult, dacă nu ar fi fost încredinţată că aşa trebuie să se petreacă neapărat lucrurile.

Prinţului Andrei îi plăcea să danseze şi, voind să scape câţ mai curând de discuţiile politice şi spirituale în care căutau să-l atragă care mai de care, voind să rupă cât mai curând cercul acesta de stinghereală ce-l plictisea şi care se formase din pricina prezenţei împăratului, se pornise pe dans şi-şi alesese ca parteneră pe Nataşa numai pentru că pe ea i-o recomandase Pierre şi pentru ca era prima dintre femeile drăguţe care-i căzuse sub ochi; dar, de îndată ce-i cuprinse talia subţire şi mlădioasă şi îndată ce ea începu să freamăte lângă el şi să-i zâmbească atât de cald, licoarea farmecului ei îl îmbătă; se simţi înviorat şi întinerit când, abia trăgându-şi respiraţia, se opri, îşi lăsă partenera şi începu să se uite la cei care dansau.