XVII.

DUPĂ PRINŢUL Andrei, se apropie de Nataşa Boris, invitând-o la dans, apoi se apropie şi aghiotantul care deschisese balul şi alţi tineri, încât Nataşa, care în curând începu să-i treacă Soniei cavalerii ce-i prisoseau, fericită şi îmbujorată, dansă fără întrerupere toată seara. Nu remarcase şi nici nu văzuse nimic din ceea ce-i preocupa pe toţi ceilalţi la balul acesta. Nu numai că nu observase cât de mult timp vorbise împăratul cu ambasadorul francez, nici câtă bunăvoinţă arătase împăratul cutărei doamne, nici că prinţii cutare şi cutare făcuseră şi spuseseră cutase şi cutare lucru, nici că Hélene avea mare succes ori că se învrednicise de atenţia deosebită a cutărui personaj, dar Nataşa rămăsese străină chiar şi de prezenţa împăratului şi băgă de seamă că plecase abia atunci când, după plecarea lui, balul se învioră mai mult. Înainte de masă, prinţul Andrei mai dansă un cotilion vesel cu Nataşa. El îi aminti de prima oară când se întâlniseră pe aleea din Otradnoe, şi de noaptea aceea cu lună când ea nu putuse dormi şi când îi auzise fără voia lui gândurile. Nataşa roşi când îşi aduse aminte şi-şi dădu osteneala să se justifice, ca şi cum ar fi fost ceva ruşinos în sentimentele pe care prinţul Andrei i le surprinsese fără să vrea.

Ca tuturor celor crescuţi în înalta societate, prinţului Andrei îi plăcea să întâlnească în lumea bună oameni care nu purtau pecetea comună a acestei lumi. Şi Nataşa, cu capacitatea ei de a se minuna, cu voioşia şi sfiala ei, chiar şi cu greşelile de limbă pe care le mai făcea câteodată vorbind franţuzeşte, era tocmai dintre aceştia. Prinţul îi vorbea cu deosebită gingăşie şi se purta foarte atent cu ea. Stând lângă ea şi discutând cele mai simple şi neînsemnate lucruri, prinţul Andrei admira strălucirea bucuriei din ochii ei şi zâmbetul care, dincolo de orice referire la ceea ce spuneau, îi exprima fericirea lăuntrică.

Atunci când Nataşa era invitată la dans şi se ridica zâmbind, ca să alunece în ritm prin sală, prinţul Andrei îi admira graţia plină de sfiiciune. În mijlocul cotilionului, Nataşa, respirând încă greu, se opri la locul ei cum isprăvi o figură. Dar o invită alt cavaler. Ea rămase pe loc, abia trăgându-şi de oboseală răsuflarea şi se gândea să-l refuze, dar îşi ridică îndată mâna din nou pe umărul cavalerului şi-i zâmbi prinţului Andrei.

„Aş fi bucuroasă să mă odihnesc şi să mai stau puţin lângă dumneata, obosită cum sunt; dar vezi cât sunt de căutată şi cât sunt de bucuroasă şi de fericită, vezi cât mi-e de dragă toată lumea şi cât de bine ne-nţelegem noi amândoi”, şi multe altele îi spunea zâmbetul acesta. Când cavalerul o lăsă, Nataşa traversă în fugă sala ca să-şi ia două partenere pentru o figură de cotilion.

„Dacă se duce mai întâi la verişoara ei şi abia pe urmă la altă parteneră, va fi nevasta mea”, îşi spuse cu totul pe neaşteptate prinţul Andrei, uitându-se după ea. Şi Nataşa se duse mai întâi spre verişoara ei.

„Ce fleacuri ne mai vin în cap câteodată! Se gândi prinţul Andrei. Dar adevărul e că fata asta e atât de drăguţă, atât de deosebită de celelalte, încât nu va mai dansa pe aici decât vreo lună şi se va mărita… Aşa ceva e o raritate la noi”, se gândea el când Nataşa, îndreptându-şi trandafirul din corsaj, se aşeză lângă el.

La sfârşitul cotilionului, bătrânul conte Rostov, în fracul lui albastru, veni spre dansatori. El îl invită pe prinţul Andrei să-i viziteze şi-şi întrebă fiica dacă se distrează bine. Nataşa nu răspunse numaidecât şi-i zâmbi numai, un zâmbet de reproş care voia să spună: „Mai încape vorbă? Cum poţi să-ntrebi una ca asta?”

— Bine, cum nu m-am distrat în viaţa mea! Spuse ea, şi prinţul Andrei băgă de seamă cum braţele ei slabe se ridicaseră iute ca să-l îmbrăţişeze pe bătrân, dar în aceeaşi clipă renunţaseră.

Niciodată în viaţă Nataşa nu fusese atât de fericită. Ajunsese la acel grad suprem de fericire, când omul devine pe deplin bun şi blând şi nu mai crede în posibilitatea răului, a nefericirii şi a durerii.

La balul acesta, Pierre se simţi pentru întâia oară jignit de situaţia pe care o ocupa nevastă-sa în înalta societate. Era posomorât şi absent. O cută groasă îi brăzda fruntea de-a curmezişul şi, stând lângă o fereastră, se uita în gol prin ochelari, fără să vadă pe nimeni.

Nataşa, ducându-se la masă, trecu pe lângă el.

Chipul nefericit şi posomorât al lui Pierre o impresionă. Se opri în faţa lui. Ar fi voit să-i vină în ajutor, să-i dea din prisosul fericirii sale.

— Ce bine te distrezi aici, conte, spuse ea. Nu-i aşa?

Pierre zâmbi distrat; se vedea bine că nu înţelesese ceea ce i se spusese.

— Da, îmi pare bine, zise el.

„Cum poţi fi oare nemulţumit de ceva? Se întrebă Nataşa. Şi mai cu seamă când e vorba de un om atât de bun cum e acest Bezuhov?” în ochii Nataşei, toţi cei care erau la balul acesta erau la fel de buni, de simpatici şi de desăvârşiţi şi se iubeau unul pe altul; nimeni nu putea jigni pe altcineva şi, de aceea, nu puteau să nu fie toţi fericiţi.