XIX.

A DOUA ZI PRINŢUL Andrei se duse la câteva familii cărora nu le făcuse încă vizită şi între acestea şi la Rostovi, cu care-şi reînnoise cunoştinţa cu prilejul ultimului bal. În afară de datoria de politeţe, care-l ducea neapărat la Rostovi, la prinţul Andrei mai era şi dorinţa de a o vedea acasă la ea pe fata aceea atât de vioaie şi de deosebită de celelalte, care-i lăsase o amintire plăcuta.

Nataşa fu printre cei dintâi care-l întâmpinară. Era într-o rochie de casă albastră, în care prinţului Andrei i se păru că-i stă şi mai bine decât în rochie de bal. Atât ea, cât şi întreaga familie a Rostovilor îi făcură o primire simplă şi prietenoasă, ca unui vechi prieten. Toată familia, pe care o judecase cu severitate odinioară, i se părea acum compusă din oameni minunaţi, buni şi simpli. Ospitalitatea şi bunăvoinţa bătrânului conte, care la Petersburg impresionau şi mai plăcut, se manifestară cu atâta căldură, încât prinţul Andrei nu putu refuza invitaţia la masă. „Da, minunaţi şi cumsecade oameni sunt, îşi spuse Bolkonski, şi nici nu-şi pot da seama, fireşte, nici nu visează ce comoară au în Nataşa; dar, oameni cumsecade cum sunt, fac cel mai nimerit cadru pentru fata asta fermecătoare, plină de viaţă şi de o poezie cu totul ieşită din comun!”

Prinţul Andrei simţea în Nataşa prezenţa unei lumi aparte, cu desăvârşire străină pentru el şi plină de satisfacţii neştiute; a lumii aceleia străine care avusese atâta atracţie pentru el chiar de atunci, de când o întâlnise pe aleea din Otradnoe şi din noaptea cu lună. Acum, lumea asta nu-i mai stârnea curiozitatea, nu-i mai era străină; dar, intrând el însuşi în mijlocul ei, găsea aici un izvor nou de desfătare pentru dânsul.

După masă Nataşa, la rugămintea prinţului Andrei, se aşeză la clavicord şi începu să cânte. Prinţul Andrei, stând de vorbă cu doamnele lângă fereastră şi ascultând-o, tăcu la mijlocul unei fraze şi simţi pe neaşteptate că-l îneacă lacrimile, lucru pe care nu l-ar fi crezut niciodată cu putinţă. Se uită la Nataşa cum cânta şi în sufletul lui încolţi ceva nou şi fericit. Era fericit şi în acelaşi timp se întristase. N-avea desigur nici un motiv, să plângă, dar îi venea să plângă. Pentru ce? Pentru iubirea lui de demult? Pentru mica prinţesă? Pentru deziluziile încercate? Pentru speranţele lui de viitor? Da şi nu. Ceea ce îl făcea să plângă era conştiinţa brusc reînviată a groaznicei contradicţii dintre acel ceva nesfârşit de mareei fără de margini care se afla în el, şi acel ceva strâmt şi trupesc care era el însuşi, şi chiar şi ea. Contradicţia asta îl chinuia şi-l umplea totodată de bucurie în timp ce-i asculta cântecul.

Cum sfârşi de cântat, Nataşa veni spre el şi-l întrebă dacă-i place vocea ei. Dar cum îl întrebă, se zăpăci numaidecât, înţelegând că n-ar fi trebuit să-i pună întrebarea asta. El zâmbi, se uită la ea şi-i spuse că-i place cum cântă, aşa cum îi place tot ce face ea.

Prinţul Andrei nu plecă de la Rostovi decât seara târziu. Se duse din obişnuinţă la culcare, dar văzu curând că nu poate dormi. Când aprindea lumânarea şi rămânea în pat în capul oaselor, când se scula, când se culca la loc. Însă insomnia nu-l obosea defel: în sufleul lui era o bucurie atât de mare şi de nouă, încât i se părea că ieşise dintr-o odaie cu aerul închis afară la lumina zilei, sub cerul liber. Nici prin minte nu-i trecea c-ar fi îndrăgostit de Rostova; nici nu se gândea la ea; o vedea doar în faţa ochilor şi asta era destul ca viaţa să-i apară într-o lumină nouă. „Pentru ce mă zbat, pentru ce mă ostenesc în cadrul îngust şi mărginit al preocupărilor mele, când viaţa, viaţa întreagă, cu toate bucuriile ei, îmi stă înainte?” îşi spunea el. Şi, pentru întâia oară după atâta vreme, începu să-şi facă planuri fericite de viitor. Luă hotărârea să se ocupe de educaţia fiului său, căutându-i un preceptor şi dându-l în grija acestuia; apoi trebuia să-şi dea demisia şi să plece în străinătate, să viziteze Anglia, Elveţia, Italia. „Trebuie să mă folosesc de libertate, cât timp mai simt forţa asta şi tinereţea clocotitoare în mine, îşi spuse el. Pierre avea dreptate când spunea că, pentru a fi fericit, trebuie să crezi că fericirea e cu putinţă, şi eu acum cred cu putere lucrul acesta. Să lăsăm morţii cu morţii şi, cât suntem vii, să trăim şi să fim fericiţi”, îşi zicea el.

XX.

ÎNTR-O DIMINEAŢĂ, COLONELUL Adolf Berg, pe care Pierre îl ştia aşa cum ştia toată Moscova şi tot Petersburgul, veni la el, îmbrăcat într-o uniformă nou-nouţă, cu părul de la tâmple pomădat şi pieptănat spre coada ochilor, aşa cum îl purta împăratul Alexandr Pavlovici.

— Vin chiar acum de la contesă, soţia dumneavoastră, şi sunt tare nefericit că rugămintea mea n-a putut fi luată în seamă. Sper că la dumneavoastră, conte, voi avea mai mult noroc, spuse el zâmbind.

— Cu ce te pot servi, colonele? Sunt la dispoziţia dumitale.

— Eu, conte, m-am aranjat definitiv în locuinţa mea cea nouă, anunţă Berg, vădit convins că această veste nu poate să nu facă oricui plăcere, şi de aceea voiam să dau, aşa, o mică serată pentru prietenii mei şi ai soţiei mele. (Aici el zâmbi şi mai amabil). Voiam să vă rog, pe contesă şi pe dumneavoastră, să-mi faceţi cinstea de a pofti la noi la o ceaşcă de ceai şi… la masă.

Numai contesa Elena Vasilievna, care considera înjositoare pentru ea societatea unor Bergi oarecare, putea avea cruzimea să refuze asemenea invitaţie. Berg explică atât de lămurit de ce dorea să reunească la el un grup mic de persoane din lumea bună, de ce lucrul acesta avea să-i facă plăcere şi de ce el, la cărţi sau la alte prostii nu se îndură să cheltuiască, dar pentru a întruni la el acasă o societate aleasă, e gata să intre şi la cheltuieli, încât Pierre nu-i putu refuza invitaţia şi promise că va veni la masă.

— Numai dacă pot îndrăzni să vă rog, conte, să nu veniţi târziu; aşa, pe la ora opt fără vreo zece minute, îndrăznesc să vă rog. Facem o partidă de cărţi, vine şi generalul meu. E foarte bun cu mine. Avem să şi gustăm câte ceva, conte. Faceţi-mi favoarea asta.

Contrar obiceiului său de a întârzia întotdeauna, în ziua hotărâtă, Pierre, în loc să ajungă la Berg la ora opt fără zece, veni la opt fără un sfert.

Soţii Berg, după ce sfârşiseră de pregătit ce era necesar pentru serată, erau acum, gata să-şi primească musafirii.

În biroul nou, curat şi luminos, împodobit cu mici busturi, cu tablouri şi mobile noi, Berg, în uniformă nouă, strânsă pe corp, şedea alături de nevastă-sa şi o lămurea că poţi şi trebuie să ai întotdeauna relaţii cu persoane sus-puse, fiindcă numai atunci poţi găsi o plăcere în relaţiile mondene.

— Mai înveţi câte ceva, le mai poţi cere câte ceva. Iată, vezi şi tu cum am trăit eu încă de pe când eram mic de tot în grad. (Berg îşi măsura viaţa nu cu anii, ci cu înaintările în grad.) Camarazii mei tot nimic sunt şi până azi, pe când eu, la primul loc liber ce se iveşte, sunt comandant de regiment şi am fericirea să fiu bărbatul dumitale (se ridică şi sărută mâna Verei, dar, în drum, mai îndreptă şi un colţ de covor îndoit). Şi, cum am ajuns eu la toate acestea? Mai cu seamă prin ştiinţa de a-mi alege cunoştinţele. Se înţelege de la sine că trebuie să fii virtuos şi corect.

Berg zâmbi, conştient de superioritatea sa faţă de slăbiciunea femeiască, şi tăcu, gândindu-se că totuşi drăgălaşa lui soţie nu e decât o femeie slabă, care nu poate pricepe pe de-a-ntregul în ce constă a fi bărbat vrednic de numele de bărbat – ein Mann zu sein481. În acelaşi timp zâmbi şi Vera, având de asemenea conştiinţa superiorităţii sale asupra bărbatului ei, care, oricât de bun şi plin de virtuţi era, înţelegea în mod greşit viaţa, ca toţi bărbaţii, de altfel, după părerea Verei. Judecând după nevastă-sa, Berg socotea că toate femeile sunt slabe şi proaste; Vera, judecând numai după bărbatul ei şi generalizându-şi constatările, presupunea că toţi bărbaţii îşi atribuie numai lor raţiunea, când, de fapt, nu-s în stare să priceapă nimic, mândri şi egoişti cum sunt.

Berg se ridică şi, îmbrăţişându-şi nevasta cu băgare de seamă ca să nu-i şifoneze pelerina de dantelă pentru care dăduse o groază de bani, o sărută drept pe gură.

— Numai de n-am avea aşa curând copii, spuse el, printr-o asociaţie de idei de care nu-şi dădea seama.

— Da, răspunse Vera, n-aş vrea deloc asta. Trebuie să trăim pentru societate.

— Exact aşa era cea pe care o avea prinţesa Iusupova, spuse Berg, arătând cu un zâmbet fericit şi blajin spre pelerina soţiei sale.

Atunci se anunţă sosirea contelui Bezuhov. Soţii se uitară unul la altul, zâmbind amândoi cu mulţumire de sine, fiecare dintre ei atribuindu-şi onoarea acestei vizite.

„Iată ce însemnează să ştii să-ţi faci relaţii, îşi zise Berg, iată ce însemnează să ştii să te porţi!”

— Te rog numai, zise Vera, ca atunci când mă ocup eu de invitaţi, să nu te amesteci, fiindcă eu ştiu foarte bine ce-l interesează pe fiecare şi ce se spune în orice fel de societate.

Berg zâmbi iar.

— Dar nu se poate: cu bărbaţii trebuie să discuţi uneori chestiuni bărbăteşti, spuse el.

Pierre fu primit într-un salon nou, în care n-aveai cum să te aşezi nicăieri fără să contravii la simetria, ordinea şi curăţenia încăperii, aşa că era foarte de înţeles şi nu părea defel ciudat ca Berg să propună mărinimos scumpului său oaspe să strice simetria fotoliului sau a canapelei şi, găsindu-se pesemne el însuşi în împrejurarea asta într-o ezitare dureroasă, rezolvă problema lăsându-i oaspetelui alegerea. Pierre anulă simetria trăgându-şi un scaun şi, astfel, Berg şi Vera îşi începură serata, întrerupându-se unul pe altul ca să-şi întreţină invitatul.

Vera, care-şi pusese în gând să-l întreţină pe Pierre vorbind despre ambasada franceză, aduse numaidecât vorba de asta. Berg însă hotărâse că e necesară şi o discuţie cu caracter mai bărbătesc, aşa că-şi întrerupse nevasta şi puse problema războiului cu Austria; fără să vrea, sări de la chestiunile generale la chestiuni personale, vorbind de propunerile ce i se făcuseră să ia şi el parte la campania din Austria şi de motivele pentru care nu le primise. Cu toate că discuţia era foarte dezlânată şi că Vera era contrariată de amestecul elementului bărbătesc, amândoi soţii simţeau cu satisfacţie că, deşi n-aveau decât un singur oaspe, serata lor avea un foarte fericit început şi că semăna ca două picături de apă cu orice altă serată, cu discuţii, ceai şi multe lumânări aprinse.

Curând după Pierre veni şi Boris, fostul camarad al lui Berg. Felul în care se purta Boris cu Berg şi Vera avea o nuanţă de ocrotitoare superioritate. După Boris veni o doamnă cu un colonel; apoi generalul în persoană, pe urmă Rostovii şi, fără îndoială, reuniunea începu să semene în totul, cu toate seratele. Berg şi Vera nu-şi puteau reţine un zâmbet de bucurie la vederea acestei animaţii în salon, la auzul crâmpeielor de discuţii fără nici o legătură între ele, şi la foşnetul rochiilor în timpul plecăciunilor. Totul era ca la toată lumea; deosebit de prietenos fu mai cu seamă generalul care lăudă casa, îl bătu pe Berg pe umăr şi luă asupră-şi, cu autoritate părintească, aranjarea unei mese de boston. Generalul luă loc lângă contele Ilia Andreici, ca lângă cel mai de seamă dintre oaspeţi. Bătrânii cu bătrânii, tinerii cu tinerii; amfitrioana luă loc la masa de ceai, pe care se aflau, întocmai ca la serata Paninilor, fursecuri puse într-un coş de argint: totul era cu desăvârşire întocmai ca la restul lumii.