XXI.

PIERRE, CA UNUL DIN oaspeţii cei mai de seamă, trebui să se aşeze la boston cu Ilia Andreici, cu generalul şi cu colonelul. Se întâmplă ca Nataşa să se aşeze în dreptul lui şi ciudata schimbare care avusese loc în fiinţa ei din seara balului îi sări în ochi. Nataşa devenise tăcută. Şi nu numai că nu mai era la fel de drăgălaşă ca în seara balului, dar ar fi fost chiar urâtă dacă n-ar fi avut un aer aşa de blând şi de indiferent faţă de toate.

„Ce-o fi cu ea?” se întreba Pierre, privind-o. Nataşa şedea alături de sora ei, la masa de ceai, şi-i răspundea ceva în silă lui Boris, care se aşezase lângă ea. Scoţând o culoare completă şi, spre bucuria partenerului său, luând cinci levate, Pierre ascultă şi saluturile de bun venit însoţite de paşii unor persoane ce intrau în salon în timp ce lua el levatele, şi se uită iar la Nataşa.

„Ce s-o fi întâmplat cu ea?” se întrebă el şi mai mirat. Prinţul Andrei stătea în faţa ei şi-i spunea ceva, cu o expresie de delicată atenţie. Ea, ridicându-şi capul, se îmbujora şi, străduindu-se vădit să-şi reţină respiraţia sacadată, se uită la el. Lumina puternică a unui foc lăuntric, până atunci stins, se aprinsese iar pe chipul ei: se transfigurase din nou. Dintr-o fiinţă mai curând urâtă se făcuse aşa cum fusese la bal.

Prinţul Andrei veni lângă Pierre, şi Pierre remarcă o expresie nouă şi tinerească pe faţa prietenului său.

Pierre, care se mută de câteva ori de la locul lui în cursul jocului, avu tot timpul să-i observe, cât durară cele şase robere, când din faţă, când din profil, şi pe Nataşa, şi pe prietenul său.

„Ceva de foarte mare importanţă se întâmplă între ei”, îşi spuse Pierre şi un sentiment de bucurie şi de amărăciune totodată îl tulbură şi-l făcu să uite de joc.

După şase robere, generalul se ridică, declarând că aşa nu-i cu putinţă să mai joci, şi Pierre îşi recâştigă libertatea. Nataşa şedea mai la o parte de vorbă cu Sonia şi Boris. Vera vorbea ceva cu prinţul Andrei, zâmbind subtil. Pierre se apropie de prietenul lui, întrebând dacă ceea ce se discută nu e cumva secret, şi se aşeză lângă el. Vera, observând câtă atenţie dădea prinţul Andrei Nataşei, găsi că la o serată, la o adevărată serată, e neapărată nevoie să se facă aluzii fine la sentimente şi, prinzând momentul potrivit când îl văzu pe prinţul Andrei singur, începu cu el o discuţie asupra sentimentelor în general, şi asupra surorii ei. Cu un musafir atât de inteligent (cum îl considera ea pe prinţul Andrei) era nevoie să întrebuinţeze toată arta diplomatică de care dispunea.

Când Pierre se apropie de ei, observă că pe Vera discuţia pe care o susţinea o adusese în culmea autoadmiraţiei şi că prinţul Andrei părea încurcat (ceea ce i se întâmpla foarte rar).

— Dumneata ce crezi? Îi spunea Vera, cu un zâmbet fin. Dumneata, prinţe, care eşti aşa de pătrunzător şi intuieşti dintr-o dată atât de exact caracterul oamenilor! Ce crezi de Nathalie? Poate fi ea statornică în ataşamentele ei, poate ea iubi un om, ca alte femei (Vera se gândea la ea însăşi), şi odată ce-l iubeşte să-i rămână credincioasă pe veci? Aşa văd eu adevărata dragoste. Ce crezi, prinţe?

— O cunosc prea puţin pe sora dumneavoastră, răspunse prinţul Andrei cu un zâmbet ironic, sub care voia să-şi ascundă încurcătura în care fusese pus, o cunosc prea puţin ca să pot decide într-o chestiune atât de delicată; şi, de altfel, am remarcat că, cu cât o femeie place mai puţin, cu atât e mai constantă, adăugă el, şi se uită la Pierre, care tocmai se apropiase.

— Da, ai dreptate: în zilele noastre, continuă Vera (pomenind de zilele noastre aşa cum pomenesc îndeobşte oamenii mărginiţi, care cred că au descoperit şi au ştiut să aprecieze caracteristicile vremii lor şi-şi închipuie că oamenii se schimbă odată cu vremurile), în zilele noastre, o fată are atâta libertate, încât le plaisir d'etre courtisée482 înăbuşă adesea în ea adevăratele sentimente. Et Nathalie, il faut l'avouer, y est tres sensible.483

Revenirea la Nathalie îl făcu pe prinţul Andrei să se încrunte iarăşi cu neplăcere; voi să se ridice, dar Vera îşi continuă ideea, accentuându-şi şi mai mult subtilitatea zâmbetului.

— Cred că nimeni n-a fost aşa de courtisée ca ea, zise Vera, dar niciodată, până acum de curând, nimeni nu i-a plăcut în chip serios. Iată, ştii şi dumneata, conte, se adresă ea lui Pierre, că şi simpaticul nostru văr, Boris, care entre nous a fost foarte, foarte dans le pays du tendre…484 spuse ea, făcând aluzie la o hartă a dragostei care era pe atunci foarte la modă.

Prinţul Andrei, încruntat, tăcea.

— Eşti, mi se pare, prieten cu Boris? Îi spuse Vera.

— Da, îl cunosc…

— Ţi-a vorbit de bună seamă, de dragostea lui din copilărie pentru Nataşa?

— A, e vorba de o iubire din copilărie? Întrebă prinţul Andrei, înroşindu-se pe neaşteptate.

— Da. Vous savez, entre cousin et cousine cette intimité mene quelquefois a l'amour: le cousinage est un dangereux voisinage. N'est-ce pas? 485

— O, fără îndoială, zise prinţul Andrei şi începu dintr-o dată, afectând o neaşteptată expansiune, să glumească pe socoteala lui Pierre, dându-i sfaturi să fie serios în raporturile cu verişoarele sale de cincizeci de ani, din Moscova.

Şi, în toiul acestei conversaţii vesele, se ridică şi, luându-l de braţ pe Bezuhov, îl duse la o parte.

— Ei, ce este? Spuse Pierre, care asistase uimit la bizara înviorare a prietenului său şi observase privirea pe care acesta o aruncase Nataşei, în timp ce se ridicase de pe scaun.

— Trebuie, trebuie să vorbesc cu tine, spuse prinţul Andrei. Ştii perechea noastră de mănuşi femeieşti (vorbea de mănuşile masonice care se dădeau fiecărui frate nou iniţiat spre a fi oferite femeii iubite). Eu… Dar nu, vorbim noi pe urmă…

Şi, cu o stranie lumină în priviri şi cu mişcări agitate, prinţul Andrei se apropie de Nataşa şi se aşeză lângă ea. Pierre văzu cum prinţul Andrei o întreabă ceva şi cum ea, îmbujorându-se, îi răspunde.

Dar în timpul acesta Berg veni lângă Pierre şi-l rugă insistent să ia parte la discuţia dintre general şi colonel, asupra chestiunii spaniole.

Berg era satisfăcut şi fericit. Zâmbetul voioşiei nu i se mai ştergea de pe faţă. Serata oferită invitaţilor săi era foarte reuşită şi absolut la fel cu toate celelalte serate pe care le văzuse. Toate erau cum trebuie să fie. Şi discuţiile subtile ale doamnelor, şi masa de joc, şi, la jocul de cărţi, generalul care ridica vocea, şi samovarul, şi prăjiturile. Un singur lucru mai lipsea, ceva ce văzuse întotdeauna pe la seratele pe care voia să le imite. Lipsea o discuţie cu voce tare între bărbaţi, o dispută asupra unui subiect important şi adânc. Generalul tocmai începuse o asemenea dispută, şi Berg îl atrase şi pe Pierre în ea.