XVIII.

A DOUA ZI PRINŢUL Andrei îşi aminti de balul din ajun, dar nu-şi opri gândul prea mult asupra lui. „Da, balul a fost strălucit. Şi, încă… da, Rostova e foarte drăguţă. Este în ea ceva aparte, o frăgezime care o deosebeşte de tipul petersburghez.” Iată tot ce gândi despre balul din ajun şi, după ce-şi bău ceaiul, se aşeză la lucru.

Dar, din cauza oboselii sau a nesomnului, ziua era neprielnică pentru ocupaţiile serioase şi prinţul Andrei nu putu face nimic; îşi critica mereu opera, aşa cum i se întâmpla adeseori, şi fu bucuros auzind că a venit cineva să-l vadă.

Cel care-l vizita era Biţki, membru în fel de fel de comisii, om care frecventa toate cercurile din Petersburg, admirator pasionat al ideilor noi şi al lui Speranski şi colportor zelos al noutăţilor Petersburgului: făcea parte din categoria oamenilor care-şi aleg tendinţele aşa cum se aleg rochiile – după modă – dar care, tocmai din această cauză, se arată cei mai înfocaţi partizani ai curentelor respective. Nici nu-şi scosese bine pălăria că se şi repezi îngrijorat la prinţul Andrei şi începu pe loc să vorbească. Tocmai aflase amănunte de la şedinţa Consiliului de Stat, deschisă în dimineaţa acelei zile de însuşi împăratul, şi le povestea cu entuziasm. Cuvântarea împăratului fusese cu totul extraordinară. Era una dintre acele cuvântări pe care numai monarhii constituţionali le puteau rosti. „Împăratul a spus de-a dreptul că atât Consiliul de Stat, cât şi Senatul sunt aşezăminte de stat, a spus că ocârmuirea trebuie să aibă la bază nu bunul plac, ci principii solide. Împăratul a spus că finanţele trebuiesc reformate, iar conturile trebuie să fie publice”, povestea Biţki, accentuând pe anumite cuvinte şi căscând în chip semnificativ ochii ca să dea importanţă celor ce spunea.

— Da, evenimentele de azi deschid o eră, cea mai măreaţă eră a istoriei noastre, încheie el.

Prinţul Andrei asculta ce i se povestea despre deschiderea sesiunii Consiliului de Stat, pe care o aşteptase cu atâta nerăbdare şi căreia îi atribuise atâta importanţă, şi se mira că evenimentul, acum când se produsese, nu numai că nu-l impresiona, dar i se înfăţişa drept un lucru mai mult decât neînsemnat. Cu liniştită ironie ascultă istorisirea entuziastă a lui Biţki şi un gând simplu de tot îi veni în minte: „Ce ne pasă nouă, mie şi lui Biţki, ce ne pasă ce-a binevoit să spună suveranul în Consiliul de Stat? Mă poate oare face lucrul ăsta mai fericit şi mai bun?”

Şi această judecată simplă nimici dintr-o dată pentru prinţul Andrei tot interesul pe care-l avusese pentru reformele în curs de înfăptuire. În aceeaşi zi trebuia să ia masa cu Speranski, „en petit comité”480, cum îi spusese însuşi amfitrionul când îl invitase. Masa aceasta, în cercul familiei şi prietenilor omului pe care-l admirase atât, îl interesase profund până acum pe prinţul Andrei, cu atât mai mult, cu cât el nu avusese prilejul să-l cunoască încă pe Speranski în viaţa intimă; dar acum nu mai avea nici un chef să se ducă.

La ora fixată, prinţul Andrei intra totuşi în modesta proprietate a lui Speranski, casa lui de lângă parcul Tauridei. În sufrageria cu parchet, nu prea mare, dar de o curăţenie neobişnuită (ce amintea de curăţenia proverbială, a mânăstirilor), prinţul Andrei, venind cu oarecare întârziere, găsi la ceasurile cinci pe toţi cei adunaţi, în petit comité, prietenii intimi ai lui Speranski. Nu era nici o femeie, afară de fiica lui Speranski (care semăna cu tatăl ei, fiind prelungă la faţă) şi de guvernanta ei. Invitaţii erau Gervais, Magniţki şi Stolâpin. Încă din vestibul, prinţul Andrei auzi voci puternice şi un râs limpede şi sonor, un hohot aidoma unui râs de actor pe scenă. O voce care semăna cu vocea lui Speranski scanda cu claritate: ha… ha… ha… Nu-l auzise niciodată pe Speranski râzând, şi râsul acesta răsunător şi subţire al omului de stat îi făcu o ciudată impresie.

Prinţul Andrei intră în sufragerie. Toată societatea stătea în jurul unei mici mese cu gustări, între două ferestre. Speranski, în frac gri cu o stea pe piept, dar probabil cu aceeaşi vestă albă şi cu acelaşi guler înalt şi alb cu care fusese la celebra şedinţă a Consiliului de Stat, cu faţa radiind de voie bună, stătea şi el la masă. Magniţki, adresându-i-se lui Mihail Mihailovici, istorisi o anecdotă. Speranski asculta şi râdea dinainte de ce avea să spună Magniţki. Când prinţul Andrei intră în odaie, cuvintele lui Magniţki fură iarăşi înăbuşite de râsete. Cel mai gros şi mai tare râdea Stolâpin, cu vocea lui de bas, mestecându-şi bucata de pâine cu brânză. Gervais chicotea încetişor, iar Speranski râdea subţire şi tăios.

Tot râzând, Speranski îi întinse prinţului Andrei o mână albă şi delicată.

— Mă bucur mult că te văd, prinţe, zise el. O clipă… se adresă el lui Magniţki, întrerupându-i istorisirea. Ne-am vorbit între noi: azi e agapa bucuriei; deci, nici un cuvânt despre treburi.

Şi se întoarse din nou spre povestitor şi din nou începu să râdă.

Prinţul Andrei ascultă râsul lui Speranski şi-l privi cum râde, cu mirarea şi tristeţea pe care o dă deziluzia. Nu mai era Speranski, ci cu totul alt om, i se părea prinţului Andrei. Tot ce i se păruse odinioară tainic şi atrăgător în el îi apăru deodată clar şi lipsit de orice farmec.

La masă, discuţia nu se întrerupse nici o clipă; parcă ar fi fost o culegere de snoave hazlii… Magniţki încă nu-şi isprăvise povestirea, că un altul se şi arăta gata să spună una şi mai nostimă. Anecdotele, cea mai mare parte, priveau, dacă nu chiar lumea slujbaşilor în genere, cel puţin figurile câte unora dintre aceşti slujbaşi. Părea că în cercul celor de faţă fusese atât de categoric decisă nimicnicia acestor personaje, încât singura relaţie cu ei mai putea fi doar zeflemeaua blajină, binevoitoare, lipsită de răutate. Speranski povesti cum la şedinţa de dimineaţă a Consiliului, un demnitar surd, întrebat care este părerea sa, răspunsese că e şi el de aceeaşi părere. Gervais istorisi o poveste întreagă în legătură cu inspecţiile, remarcabilă prin stupiditatea tuturor personajelor. Stolâpin, bâlbâindu-se, se amestecă în discuţie şi începu să vorbească aprins despre proasta folosire a orânduielilor din trecut, ameninţând să dea discuţiei un caracter serios. Magniţki începu atunci să râdă de înflăcărarea lui Stolâpin, Gervais plasă o glumă şi discuţia reveni la nota veselă dinainte.

Pe câte se vedea, lui Speranski îi plăcea, după muncă îndelungată, să se odihnească şi să petreacă într-un cerc de prieteni; şi toţi oaspeţii săi, înţelegându-i dorinţa foarte legitimă, îşi dădeau toată osteneala să-l înveselească şi să se înveselească şi pe ei în acelaşi timp. Dar Prinţului Andrei veselia asta i se părea greoaie şi fără nici un haz. Sunetul ascuţit al vocii lui Speranski îl izbea neplăcut, iar râsul lui neîncetat, cu nota aceea falsă, îi zgâria nervii, fără să ştie de ce. Prinţul Andrei nu râdea şi-i era teamă să nu fie o povară pentru societatea de faţă. Dar nimeni nu-i băgase de seamă dezacordul faţă de dispoziţia comună. Toţi păreau că se distrează foarte bine.

De câteva ori încercase să intre şi el în vorbă, dar de fiecare dată cuvântul său fusese aruncat afară, ca un dop la suprafaţa apei; şi nu izbuti defel să glumească laolaltă cu ei.

Nu era nimic urât sau nelalocul lui în ceea ce spuneau; erau numai lucruri inteligente şi ar fi putut fi nostime; totuşi, parcă ceva care era tocmai sarea din bucate, esenţa veseliei, nu numai că lipsea, dar ei păreau chiar să nici nu ştie că există aşa ceva.

După masă, fetiţa lui Speranski şi guvernanta ei se ridicară. Speranski îşi mângâie cu mâna lui albă fiica şi o sărută. Şi gestul acesta i se păru prinţului Andrei lipsit de naturaleţe.

Bărbaţii, după obiceiul englez, rămaseră la masă, cu vinul de Porto în faţă. Pe la mijlocul unei discuţii asupra acţiunii lui Napoleon în Spania, în aprobarea căreia se întâlniră cu toţii în acelaşi gând, prinţul Andrei începu să-i contrazică. Speranski zâmbi şi, voind probabil să ocolească direcţia neplăcută pe care ameninţa să o ia discuţia, povesti o anecdotă fără nici o legătură cu ce se spusese până atunci. Câteva clipe tăcură toţi.

De pe scaun, Speranski astupă la loc sticla de vin şi, spunând: „În ziua de azi, vinişorul cel bun se ţine fudul”, o dădu servitorului şi se ridică. Toţi se ridicară şi, continuând să discute la fel de zgomotos, trecură în salon. I se aduseră lui Speranski două plicuri venite printr-un curier. El le luă şi trecu în biroul său. De îndată ce ieşi, voioşia generală încetă şi invitaţii începură să discute, încet şi grav, unul cu altul.

— Ei, acum trecem la recitări! Spuse Speranski, revenind din birou. Un talent uimitor! Se adresă el prinţului Andrei.

Magnikţi, luându-şi pe loc o poză declamatorie, începu să recite versuri franţuzeşti glumeţe, compuse de el pe seama câtorva personalităţi ilustre ale Petersburgului, şi fu întrerupt în câteva rânduri de aplauze. Cum se sfârşi cu versurile, prinţul Andrei se apropie de Speranski, pentru a-şi lua rămas-bun.

— Încotro aşa devreme? Întrebă Speranski.

— Seara asta am promis-o…

Tăcură. Prinţul Andrei privi de aproape în aceşti ochi de nepătruns, cu luciri de oglindă, şi i se păru caraghios că putuse aştepta ceva de la Speranski şi de la toată activitatea lui legată de acesta şi că putuse să atribuie vreo valoare la tot ceea ce făcea Speranski. Râsul corect şi lipsit de voie bună al lui Speranski nu încetă să-i sune mult timp în urechi după ce plecă din casa acestuia.

Întorcându-se acasă, prinţul Andrei începu să se gândească la viaţa sa din aceste patru luni din urmă petrecute la Petersburg, ca la ceva nou. Îşi retrăi grijile, căutările, istoria proiectului său de regulament militar, care fusese luat în consideraţie şi asupra căruia toţi îşi dădeau osteneala să tacă, fiindcă un alt proiect, foarte prost, fusese între timp alcătuit şi prezentat suveranului; îşi aminti şedinţele comitetului, în care era şi Berg membru; îşi aminti cum se discutaseră acolo, stăruitor şi îndelung, toate formele procedurale ale şedinţelor comitetului şi cât de stăruitor era ocolit şi ce repede se trecea peste tot ce privea fondul chestiunilor. Îşi aminti de toată munca pe care o depusese în domeniul legiferării, de zelul cu care tradusese în limba rusă articolele codului roman şi ale celui francez, şi i se făcu ruşine de el însuşi. Apoi îşi aminti clar de Bogucearovo, de ocupaţiile lui de la ţară, de călătoria lui la Riazan, îşi aminti de ţăranii lui şi de Dron-starostele şi, aplicându-le lor în gând drepturile persoanelor, pe care le împărţise în paragrafe, începu să i se pară de mirare cum putuse să se îndeletnicească atâta vreme cu o muncă atât de fără rost.