XXII.

A DOUA ZI, PRINŢUL Andrei se duse la Rostovi la masă, invitat de contele Ilia Andreici, şi-şi petrecu la ei toată ziua.

Toţi cei din casă ştiau pentru cine venea prinţul Andrei, şi el, fără să ascundă nimic, căuta să fie lângă Nataşa. Nu numai sufletul Nataşei, înspăimântată, dar fericită şi entuziasmată, ci toată casa era stăpânită de teama aşteptării evenimentului important care urma să aibă loc. Contesa se uita cu ochii trişti, serioşi şi severi, la prinţul Andrei când îl vedea vorbind cu Nataşa, şi începea, sfioasă şi prefăcută, cine ştie ce discuţie fără importanţă, de câte ori acesta întorcea capul spre ea. Sonia se temea să se îndepărteze de Nataşa şi, când era lângă ea, se temea ca nu cumva s-o stingherească. În clipa când rămânea singură, între patru ochi, cu prinţul Andrei, Nataşa îngălbenea de teama aşteptării. O uimea prin sfiala lui. Simţea că şi el ar avea să-i spună ceva, dar că nu se putea hotărî.

Seara, când plecă prinţul Andrei, contesa veni lângă Nataşa şi o întrebă în şoaptă:

— Ei, ce e?

— Mamă, pentru Dumnezeu, să nu mă întrebi nimic acum. Asta nu se spune, răspunse Nataşa.

Dar cu toate astea, în seara aceea Nataşa stătu multă vreme în patul mamei ei, cu privirea pierdută-n gol, când tulburată, când înfricoşată. Îi spuse ba că el o lăudase, ba că-i vorbise de călătoria lui peste graniţă, ba că o întrebase unde aveau să petreacă Rostovii vara, ba că o descususe în legătură cu Boris.

— Dar o asemenea, o asemenea… n-am simţit nici odată! Spuse ea. Numai că, lângă el mi-e frică, lângă el mi-e totdeauna frică, ce însemnează asta? Însemnează că e ceva serios, nu-i aşa? Mamă, dormi?

— Nu, draga mamei, mi-e frică şi mie, răspunse mama. Du-te.

— Totuna, n-am să pot dormi. Ce prostie, să dormi! Măicuţo, măicuţo, niciodată n-am simţit aşa ceva! Spuse ea, mirată şi înfricoşată în faţa sentimentului acestuia pe care şi-l descoperi în suflet. Cine s-ar fi putut gândi!

Nataşei i se părea că era îndrăgostită de prinţul Andrei încă de când îl văzuse întâia oară la Otradnoe. Parcă o şi înspăimânta norocul acesta ciudat şi neaşteptat de a-l fi întâlnit şi de a-l fi putut interesa, pe cât părea, tocmai pe acela pe care şi-l alesese încă de pe atunci (era ferm convinsă de acest lucru). „Şi tocmai acum a trebuit să vină la Petersburg, când suntem noi aici. Şi a trebuit să ne întâlnim la bal. Asta-i ursita! E limpede că asta ne e ursita, dacă toate au dus aici. Chiar de atunci, de cum l-am văzut, am simţit ceva deosebit.”

— Şi ce ţi-a mai spus? Ce versuri ţi-a scris acolo? Citeşte-mi-le… o invită gânditoare contesa, întrebând de versurile pe care prinţul Andrei i le scrisese Nataşei în album.

— Mamă, nu e ruşine că e văduv?

— Ce prostii spui, Nataşa! Închină-te mai bine! Les mariages se font dans les cieux.486

— Mămicuţo dragă, cât te iubesc, cât de fericită sunt! Strigă Nataşa, plângând lacrimi de bucurie şi de tulburare, şi-şi îmbrăţişă mama.

La aceeaşi oră chiar, prinţul Andrei era la Pierre şi-i vorbea de dragostea lui pentru Nataşa şi de hotărârea fermă pe care o luase de a se însura cu ea.

În aceeaşi zi, contesa Elena Vasilievna dădea o recepţie la care venise ambasadorul francez, pe lângă un prinţ străin, devenit nu demult vizitator asiduu al casei contesei, şi multe alte strălucite figuri feminine şi masculine. Pierre coborâse şi el şi se plimba de colo până colo prin salon, atrăgându-le tuturor invitaţilor atenţia prin încordarea de pe figura lui absentă şi posomorâtă.

De la ultimul bal încoace, Pierre simţea în el apropierea unor accese de ipohondrie şi se străduia să lupte împotriva lor cu puterea disperării. De când cu prietenia dintre prinţ şi soţia lui, Pierre fusese numit fără de veste şambelan şi, de atunci, începuse să se simtă stingher şi ruşinat în marea societate şi tot mai des începură să-i revină vechile lui gânduri negre despre zădărnicia vieţii omeneşti. În acelaşi timp, sentimentele dintre prinţul Andrei şi protejata sa, Nataşa, de care prinsese de veste, ca şi contrastul dintre starea în care era el şi starea prietenului său, îl făceau să se cufunde şi mai mult în melancolie. Îşi dădea deopotrivă osteneala să nu se gândească nici la soţia sa, nici la Nataşa şi la prinţul Andrei. Toate i se păreau iarăşi lipsite de însemnătate în faţa veşniciei şi iarăşi îşi punea întrebarea: „La ce bun?”… Şi-şi impunea, nădăjduind să-şi izgonească duhul cel rău, atât ziua cât şi nopţile, tot felul de osteneli în legătură cu treburile masonice. După ora unsprezece noaptea, ieşind din apartamentele contesei, se duse sus la el, într-o odaie scundă, îmbâcsită de fum de ţigară; îmbrăcat într-un halat uzat, se aşeză la o măsuţă şi începu să copieze documente scoţiene originale, când intră cineva în cameră. Era prinţul Andrei.

— A, dumneata erai, zise Pierre, cu înfăţişare distrată şi nemulţumită. Eu, după cum vezi, lucrez, zise el, arătând spre un caiet, cu aerul că scapă de necazurile vieţii, pe care-l iau oamenii nefericiţi atunci când au în faţa ochilor opera lor.

Prinţul Andrei, cu faţa strălucitoare de entuziasmul reîntoarcerii la viaţă se opri în dreptul lui Pierre şi, neobservându-i chipul mohorât, îi zâmbi, cu egoismul inconştient al fericirii.

— Ei, dragul meu, zise el, de ieri am vrut să-ţi spun, dar am venit astăzi anume pentru asta. N-am simţit nimic asemănător cu ce simt acum, niciodată. Sunt îndrăgostit, prietene dragă!

Pierre oftă deodată adânc şi se lăsă cu toată greutatea corpului pe canapea, lângă prinţul Andrei.

— De Nataşa Rostova, da? Întrebă el.

— Da, da, de cine altcineva? N-aş fi crezut niciodată, dar sentimentul acesta e mai puternic decât mine. Ieri m-am chinuit, am suferit, dar nici chinurile acestea nu le-aş da pentru nimic în lume. Până acum n-am trăit. Abia acum trăiesc, dar nu pot trăi fără ea. Dar mă poate ea iubi pe mine oare? Sunt prea bătrân pentru ea… De ce nu spui nimic?

— Eu? Eu? Ce-ţi spuneam eu, zise Pierre brusc, ridicându-se şi începând să umble prin odaie. Totdeauna mi-am spus… Fata asta e o comoară, e… E o fată rară… Dragă prietene, te rog, nu mai raţiona atâta, nu mai sta la îndoială, însoară-te, însoară-te şi iar însoară-te… Şi sunt convins că nu va fi om mai fericit decât dumneata.

— Dar ea?

— Ea te iubeşte.

— Nu spune fleacuri… zise prinţul Andrei, zâmbind şi uitându-se în ochii lui Fierre.

— Te iubeşte, ştiu eu, se răsti supărat Pierre.

— Nu, ascultă, zise prinţul Andrei, apucându-l de mână şi oprindu-l. Ştii în ce stare sunt eu? Simt nevoia să spun totul cuiva.

— Ei bine, vorbeşte; mă bucur mult de tot, zise Pierre şi, (într-adevăr, faţa lui îşi schimbă expresia, fruntea i se netezi şi-şi ascultă, cu bucurie prietenul.

Prinţul Andrei părea, şi chiar era, cu totul alt om, un om nou. Unde-i erau tristeţea, dispreţul lui de viaţă, pesimismul, dezamăgirile? Pierre era singurul om în faţa căruia se putea hotărî să spună tot ce-l apăsa şi, de aceea, spuse tot ce avea pe suflet. Îşi aşternu cu uşurinţă şi curaj planurile de viitor pe un timp îndelungat, îi vorbi de faptul că nu putea să-şi jertfească fericirea pentru un capriciu al tatălui său, de modul cum avea să-şi facă tatăl să-i dea consimţământul la căsătoria lor şi să-şi iubească nora, sau cum avea să se lipsească de consimţământul lui, apoi se miră de sentimentul care pusese stăpânire pe el, ca de ceva bizar şi străin, independent de voinţa sa.

— Nu l-aş fi crezut pe cel care mi-ar fi spus că pot iubi aşa, zise prinţul Andrei. Nu e defel acelaşi sentiment pe care l-am mai simţit şi altădată. Lumea întreagă e împărţită acum pentru mine în două părţi: pe de o parte – ea, şi cu ea toată fericirea, nădejdea, şi lumina; de cealaltă parte – tot ce nu e ea, cu toată tristeţea şi întunericul…

— Întunericul şi bezna, repetă Pierre, da, da, te înţeleg.

— Nu pot să nu iubesc lumina şi nu-i vina mea dac-o iubesc şi sunt peste măsură de fericit. Mă-nţelegi? Ştiu că te bucuri pentru mine.

— Da, da, întări Pierre, uitându-se la prietenul său cu duioşie şi tristeţe în priviri.

Şi cu cât destinul prinţului Andrei îi apărea mai luminos, cu atât propria lui soartă i se înfăţişa mai întunecoasă.