XXIII.

PENTRU CĂSĂTORIE ERA nevoie de consimţământul tatălui, şi prinţul Andrei plecă, a doua zi chiar, spre Lâsâe Gorî, să-l obţină.

Bătrânul primi vestea adusă de fiul său cu linişte aparentă, dar în adâncul sufletului îşi făcu mult sânge rău. El nu putea înţelege cum poate cineva dori să-şi schimbe viaţa, să introducă în ea ceva nou, atunci când pentru el viaţa era încheiată. „Să mă lase să-mi sfârşesc viaţa aşa cum vreau eu, şi pe urmă n-au decât să facă ce vor”, îşi spunea bătrânul. Cu fiul său, el întrebuinţa însă diplomaţia pe care o întrebuinţa în împrejurări importante. Luând un ton liniştit, examină problema pe toate feţele.

În primul rând, căsătoria nu era deloc strălucită în ceea ce priveşte neamul, averea şi rangul. În al doilea rând, prinţul Andrei nu mai era la prima tinereţe şi avea sănătatea şubredă (bătrânul punea un deosebit accent pe lucrul acesta), iar ea era foarte tânără. În al treilea rând, mai era şi copilul, căruia n-avea să-i meargă bine dat pe mâna unei fetişcane. În al patrulea rând, în sfârşit, enumera bătrânul, privindu-şi batjocoritor fiul „eu te rog să amâni treaba asta cu un an, să te duci în străinătate, să te cauţi, să tocmeşti, cum zici că vrei să faci, un neamţ pentru prinţul Nikolai, şi pe urmă, dacă dragostea, sau pasiunea, sau încăpăţânarea, sau cum vrei să-i spui, îţi e aşa de mare, atunci însoară-te. Acesta e ultimul meu cuvânt, să ştii, ultimul…” sfârşi prinţul pe un ton care nu mai lăsa nici o îndoială că nimic nu-l mai putea face să-şi schimbe hotărârea.

Prinţul Andrei văzu limpede că bătrânul trăgea nădejde ca, fie sentimentele lui, fie acelea ale viitoarei lui logodnice, să nu reziste la încercarea unui an, sau că între timp chiar el, bătrânul prinţ, să moară, aşa că se hotărî să împlinească voia părintelui său: să-şi facă propunerea de căsătorie şi să amâne nunta cu un an.

Trei săptămâni de la ultima seară petrecută în casa Rostovilor, prinţul Andrei se înapoie la Petersburg.

În ziua următoare explicaţiei cu maică-sa, Nataşa îl aşteptase toată ziua pe Bolkonski, dar el nu venise. A doua şi a treia zi fu la fel. Pierre nu veni nici el, şi Nataşa, neştiind de plecarea prinţului Andrei la tatăl său, nu-şi putea explica de ce lipseşte.

Aşa trecură trei săptămâni. Nataşa nu voia să iasă nicăieri şi trecea ca o umbră, deşartă şi jalnică, dintr-o odaie într-alta; noaptea plângea pe furiş neştiută de nimeni, iar serile nu se mai arăta la patul mamei sale. Se înroşea din nimica toată şi-şi ieşea din sărite. I se părea că toată lumea îi ştie dezamăgirea, că-şi râd toţi de ea şi o compătimesc. Pe lângă toată grozava durere din sufletul ei, amorul propriu jignit îi sporea nenorocirea.

Într-o zi, veni lângă contesă, voi să-i spună ceva şi începu să plângă. Lacrimile ei erau lacrimi de copil necăjit, care nu ştie nici el pentru ce e pedepsit.

Contesa încercă s-o consoleze; Nataşa, care la început ascultase cu băgare de seamă cuvintele mamei sale, o întrerupse deodată:

— Isprăveşte, mamă; nu mă gândesc la el şi nici nu vreau să mă gândesc! Asta e: a venit şi, deodată, deodată n-a mai venit…

Vocea îi tremura şi numai cât nu plângea, dar se reţinu şi continuă liniştită:

— Şi, pe urmă, nici nu vreau să mă mărit. Mă şi tem de el; acum m-am liniştit de tot, de tot…

A doua zi după această convorbire, Nataşa se îmbrăcă cu o rochie veche, care era ştiut că-i dădea întotdeauna, dimineaţa, voie bună, şi-şi începu iar, de dimineaţă, vechiul ei fel de viaţă, de la care se abătuse de când cu balul. După ce-şi bău ceaiul, trecu în salonul pe care-l prefera pentru rezonanţa lui puternică şi-şi reîncepu solfegiile. După ce-şi termină prima lecţie, se opri în mijlocul salonului şi repetă o frază muzicală ce-i plăcuse în mod deosebit. Ascultă cu bucurie minunata revărsare (ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la ea) a sunetelor ce umpleau tot spaţiul salonului, ca sa se stingă încet, şi, dintr-o dată îi reveni voia bună. „Ce să mă tot gândesc atâta la chestiunea aceea, e bine şi aşa”, îşi zise ea, şi începu să se plimbe încoace şi încolo prin salon, pe parchetul răsunător, nu cu paşi obişnuiţi, ci călcând la fiecare pas întâi pe toc şi apoi pe vârf (era încălţată cu pantofii cei noi, la care ţinea mai mult); şi, cu aceeaşi bucurie pe care i-o dăduseră sunetele glasului ei, asculta zgomotul ritmic al tropotului de tocuri, urmat de scârţâitul vârfurilor, iar când trecu prin faţa oglinzii, îşi aruncă ochii în ea. „Iată asta sunt eu! Părea să spună expresia feţei ei când se văzu în oglindă. Ei şi? Foarte bine. N-am nevoie de nimeni.”

Un lacheu voi să intre ca să aranjeze ceva în salon, dar ea nu-i dădu voie şi, închizând uşa după el, îşi continuă plimbarea. Revenise în dimineaţa asta la starea ei preferată dinainte, dragostea de sine însăşi şi autoadmiraţia. „Ce minune e Nataşa asta! Spuse ea iarăşi despre sine însăşi, cu vorbele unei presupuse a treia persoane, reprezentant al sexului masculin. E frumuşică, are voce, e tânără şi nu face rău la nimeni, numai s-o lăsaţi în pace.” Dar, oricât ar fi lăsat-o lumea în pace, ea nu-şi mai putea găsi linişte şi simţi fără întârziere lucrul acesta.

În vestibul se deschise o uşă şi cineva întrebă: „E acasă?” apoi se auziră paşi. Nataşa se uita încă în oglindă, dar nu se mai putea vedea. Asculta zgomotele din vestibul. Când, în sfârşit, văzu iar, îngălbenise cu totul la faţă. El era. Ştia asta sigur, deşi abia îi putuse auzi vocea prin uşa închisă.

Palidă şi speriată alergă în salonul de primire.

— Mamă, a venit Bolkonski! Zise ea. E îngrozitor, mamă, e insuportabil! Nu vreau să… să mă chinuiesc! Ce să fac?

Contesa nici n-avu timpul să-i răspundă, şi prinţul Andrei, cu faţa gravă şi îngrijorată, intră în salon. Cum dădu cu ochii de Nataşa, chipul i se lumină. Sărută mâna contesei şi pe a Nataşei şi se aşeză pe un scaun lângă canapea…

— Demult n-am mai avut plăcerea să vă… începu contesa, când, prinţul Andrei o întrerupse, dându-i răspuns la întrebare şi, pesemne, grăbindu-se să-i spună mai curând ceea ce avea de spus.

— Nu am mai dat pe la dumneavoastră tot timpul acesta, fiindcă m-am dus să-mi văd tatăl; aveam să-i vorbesc într-o chestiune foarte importantă. M-am înapoiat abia ieri noaptea, zise el, uitându-se la Nataşa. Aş vrea să vă vorbesc dumneavoastră, contesă, adăugă el după o scurtă tăcere.

Contesa oftă din greu şi-şi lăsă ochii în jos.

— Sunt la dispoziţia dumitale, răspunse ea.

Nataşa ştia că trebuie să plece, dar n-o putea face: i se pusese un nod în gât şi se uită drept la prinţul Andrei, cu ochii larg deschişi, aşa cum nu se cade.

„Chiar acum? În clipa asta? Nu, nu e cu putinţă!” îşi spuse ea.

El se uită iarăşi la ea şi privirea lui o convinse că nu se înşelase. Da, chiar acum, în clipa asta, i se hotăra destinul.

— Du-te, Nataşa, te voi chema, îi şopti contesa.

Nataşa se uită cu ochi speriaţi şi rugători la prinţul Andrei şi la mamă-sa şi ieşi.

— Am venit, contesă, să cer mâna fiicei dumneavoastră, zise prinţul Andrei.

Contesa se înroşi la faţă, dar nu scoase nici o vorbă.

— Propunerea dumitale… începu grav contesa. El tăcea şi o privea în ochi. Propunerea dumitale… (se încurcă) ne bucură şi… îţi primesc propunerea, sunt bucuroasă. Şi bărbatul meu… nădăjduiesc… dar va depinde de ea însăşi…

— Ei am să-i vorbesc atunci când voi avea consimţământul dumneavoastră… mi-l daţi? Întrebă prinţul Andrei.

— Da, spuse contesa şi-i întinse mâna. Apoi, când prinţul Andrei se aplecă deasupra mâinii ei, ea îi atinse fruntea cu buzele cu un amestec de sentimente în care intra şi duioşie, şi înstrăinare. Ar fi vrut să-l iubească întocmai ca pe un fiu, dar îl simţea străin şi ştia c-avea motive să se teamă de el.

— Sunt convinsă că bărbatul meu va consimţi, spuse contesa, dar tatăl dumitale…

— Tatăl meu, căruia i-am împărtăşit planurile mele, mi-a impus, ca o condiţie indiscutabilă a consimţământului său, obligaţia, de a nu face nunta mai devreme de un an. Şi voiam să vă fac cunoscut acest lucru.

— E drept că Nataşa e încă la o vârstă prea fragedă, dar chiar atâta timp?

— Nu s-a putut altfel, spuse prinţul Andrei oftând.

— V-o trimit acum, zise contesa, şi ieşi din odaie.

— Doamne, ai milă de noi, repetă ea tot timpul cât îşi căută fata.

Sonia îi spuse că Nataşa e în dormitor. O găsi stând pe patul ei, palidă, cu ochii uscaţi, uitându-se la icoană şi închinându-se cu mişcări repezi, şoptind mereu ceva. Când îşi văzu mama, sări de unde era şi veni în fugă spre ea.

— Ce-i, mamă? Ce-i?

— Du-te, du-te la el. Îţi cere mâna, spuse contesa cu răceală, pe cât i se păru Nataşei… Du-te, du-te, continuă ea cu tristeţe şi mustrare în glas, în urma fetei care pornise alergând, şi oftă din greu.

Nataşa nu-şi mai amintea cum intrase în salon. În pervazul uşii, când îl văzu pe prinţul Andrei, se opri. „Oare omul acesta străin a devenit totul acum pentru mine?” se întrebă ea şi, într-o clipă, îşi răspunse: „Da, totul: el singur mi-e mai scump decât orice pe lume”. Prinţul Andrei se apropie de ea, cu privirile în jos.

— Te-am îndrăgit din clipa când te-am văzut. Pot nădăjdui?

Se uită la ea şi-l surprinse pasiunea concentrată pe care o exprima faţa ei. Chipul ei părea că spune: „De ce mai întrebi? De ce să te mai îndoieşti de ceea ce nu se poate să nu ştii? De ce să mai vorbeşti, când cuvintelor nu le e dat să exprime ceea ce simţi?”

Ea se apropie de el şi se opri. El îi luă mâna şi i-o sărută.

— Mă iubeşti?

— Da, da, spuse, cu ciudă parcă, Nataşa, şi oftă tare; oftă şi a doua oară, apoi din ce în ce mai des, până izbucni în plâns.

— Ce este? Ce-i cu dumneata?

— Ah, sunt atât de fericită, răspunse ea, zâmbind printre lacrimi, apoi se aplecă spre el şi, după ce se gândi o clipă, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă lucrul era permis, îl sărută.

Prinţul Andrei îi ţinea mâinile într-ale lui, o privea în lumina ochilor, şi în sufletul său nu mai găsea iubirea pe care o avusese pentru ea până atunci. Ceva i se răsucise brusc în suflet: nu mai era farmecul acela poetic şi misterios al dorinţei, dar era compasiunea faţă de slăbiciunea ei de femeie şi de copil, era teama în faţa devotamentului şi a încrederii ei, era apăsătoarea, şi totodată dătătoarea de bucurie, conştiinţă a datoriei care-l lega pe veci de ea. Sentimentul de acum, deşi nu mai era la fel de luminos şi de liric ca înainte, era mai serios şi mai puternic.

— Ţi-a spus maman că nu se poate mai curând de un an? Zise prinţul Andrei, uitându-se în ochii ei.

„Oare asta să fiu eu, fata-copil (cum spuneau toţi, vorbind despre mine), se întreba Nataşa, oare să fiu eu aceea care în clipa asta a devenit nevasta, egala acestui bărbat străin, delicat, inteligent şi stimat chiar şi de tatăl meu? Oare să fie adevărat? Să fie adevărat că de aci-nainte nu mai pot glumi cu viaţa, că de acum sunt mare, că de acum am răspunderea fiecărei fapte şi a fiecărui cuvânt? Dar ce m-a întrebat?”

— Nu, răspunse ea, dar fără să înţeleagă ce o întrebase.

— Iartă-mă, spuse prinţul Andrei, dar dumneata eşti aşa de tânără, iar eu am trăit atâta până acum! Mă tem pentru dumneata. Dumneata nu te cunoşti.

Nataşa asculta cu atenţie concentrată, dându-şi osteneala să priceapă sensul cuvintelor lui, dar nu pricepea.

— Oricât de greu ar fi pentru mine acest an care-mi amână fericirea, continuă prinţul Andrei, în acest răstimp încredinţează-te de ceea ce simţi. Te rog să primeşti ca după un an să-mi faci fericirea; dar eşti liberă; logodna noastră va rămâne secretă şi, dacă te vei fi convins că nu mă iubeşti, sau te vei fi îndrăgostit… spuse prinţul Andrei cu un zâmbet silit.

— Pentru ce vorbeşti aşa? Îl întrerupse Nataşa. Ştii că te-am iubit din prima zi când ai venit la Otradnoe? Spuse ea, ferm convinsă că acesta era adevărul.

— Într-un an te vei cunoaşte…

— Un an întreg! Exclamă Nataşa, înţelegând abia acum că nunta era amânată cu un an. Şi de ce un an? De ce un an?

Prinţul Andrei începu să-i explice motivele acestei amânări… Nataşa nu-l asculta.

— Şi altfel nu se poate? Întrebă ea.

Prinţul Andrei nu răspunse nimic, dar faţa lui exprima imposibilitatea schimbării acestei hotărâri.

— E îngrozitor! Nu, asta-i îngrozitor, îngrozitor! Exclamă brusc Nataşa şi izbucni iar în plâns. Am să mor aşteptând un an: asta nu se poate, e îngrozitor!

Se uită la chipul logodnicului ei şi citi pe el expresia compătimirii şi a nedumeririi.

— Nu, nu, fac tot ce vrei, spuse ea, oprindu-şi deodată lacrimile; sunt atât de fericită!

Tatăl şi mama ei intrară în salon şi-i binecuvântară pe logodnici.

Din ziua aceea, prinţul Andrei veni la Rostovi ca logodnic.