III.

ÎN ZIUA DE 3 MARTIE, toate încăperile Clubului englez răsunau de zumzetul glasurilor celor invitaţi şi, ca albinele în roiuri primăvara, membrii şi oaspeţii clubului, unii în uniforme, alţii în fracuri, alţii cu peruci pudrate şi haine de mătase, umblau de colo-colo, se aşezau pe scaune, se ridicau în picioare, formau grupuri, se împrăştiau. Lachei în livrele, pudraţi, cu ciorapi lungi de mătase şi pantofi cu cataramă, erau postaţi câte doi la fiecare uşă, şi de acolo se străduiau să pândească fiece mişcare a invitaţilor şi membrilor clubului, pentru a le oferi serviciile lor. Majoritatea celor de faţă erau bătrâni, oameni respectabili şi siguri de sine, cu degete noduroase, cu mişcări grave şi voci de bas. Această categorie de membri ai clubului şi de invitaţi îşi aveau locurile lor bine ştiute şi alcătuiau, ca de obicei, grupul lor, bine ştiut. Minoritatea o constituiau oaspeţii invitaţi ocazional, mai cu seamă tineretul, din rândul cărora făceau parte Denisov, Rostov şi Dolohov, care îşi redobândise gradul de ofiţer al regimentului Semionovski. De pe chipurile acestor tineri, în cea mai mare parte militari, se desprindea îndeosebi acea expresie de respect amestecat cu oarecare dispreţ faţă de bătrâni, expresie care parcă le spunea mereu celor din vechea generaţie: „Da, suntem gata să vă păstrăm tot respectul şi toată consideraţiunea, dar nu uitaţi cu toate astea că viitorul e al nostru”.

Nesviţki era şi el acolo, ca vechi membru al clubului. Pierre – care după sfatul nevestei îşi lăsase păr mare, renunţase la ochelari şi purta haine la modă – se plimba dintr-o sală în alta cu un aer plictisit şi trist. Era, ca de obicei, înconjurat numai de oameni care se închinau în faţa bogăţiei lui şi pe care el, obişnuit să domine, îi trata cu dispreţ şi indiferenţă.

După vârstă, Pierre se cuvenea să stea cu cei tineri, dar, prin avere şi relaţii, făcea şi el parte din cercul oaspeţilor bătrâni şi respectabili, aşa că trecea mereu de la un grup la altul. Centrul de atracţie al tuturor grupurilor îl forma o mână de bătrâni dintre cei mai cu vază, de care se apropiau şi cei care nu-i cunoşteau, ascultându-i cu religiozitate. Grupuri mai mari se formaseră în jurul contelui Rastopcin, al lui Valuev şi Narâşkin. Rastopcin istorisea cum ruşii fuseseră năpădiţi de austriecii care o luaseră la fugă şi cum fuseseră nevoiţi să-şi croiască drum cu baioneta printre fugari.

Valuev le povestea confidenţial celor din jurul lui că Uvarov fusese trimis aici de la Petersburg, anume ca să afle atitudinea celor din Moscova faţă de evenimentele de la Austerlitz.

Într-un al treilea grup, Narâşkin povestea despre o şedinţă a consiliului de război austriac, în care Suvorov începuse să cânte cocoşeşte drept răspuns la prostiile înşirate de generalii austrieci. Şinşin, care se afla şi el în grup, ca să-şi plaseze o glumă, adăugă că, de bună seamă, Kutuzov n-a fost în stare să înveţe de la Suvorov nici măcar arta uşoară de a cânta cocoşeşte. Dar bătrânii îi aruncară glumeţului priviri încruntate, dându-i a înţelege că aici şi într-o zi ca asta nu era nici locul şi nici timpul să vorbească necuviincios de Kutuzov.

Contele Ilia Andreici Rostov, preocupat la culme, trecea repejor, cu cizmele lui moi, din sala de banchete în salon şi înapoi, salutând grăbit şi cu acelaşi gest toate persoanele importante sau mai puţin importante pe care le cunoştea. Din când în când, îşi căuta din ochi chipeşul şi falnicul fecioraş, uitându-se bucuros la el şi făcându-i semn cu ochiul. Tânărul Rostov stătea de vorbă lângă o fereastră cu Dolohov, cu care făcuse nu demult cunoştinţă şi pe care-l preţuia. Bătrânul conte se apropie de ei şi-i strânse lui Dolohov mâna.

— Poftim pe la noi. Acum că îmi cunoşti băiatul… aţi fost împreună în lupte, aţi săvârşit împreună acte de eroism… A! Vasili Ignatici… noroc, prietene, se adresă el unui bătrânel care tocmai trecea pe lângă ei.

Dar nici n-apucă să termine bine cuvintele de bun venit, că se şi iscă o forfotă generală, şi un lacheu, venind în fugă, anunţă speriat: „A binevoit să sosească!”

Se auzi un clinchet de clopoţel. Decanii clubului se repeziră spre intrare. Invitaţii, împrăştiaţi prin toate colţurile, ca boabele de secară vânturate de lopată, se strânseră grămadă şi se opriră în dreptul uşii salonului.

În uşa vestibulului apăru Bagration, fără chipiu şi sabie, pe care, potrivit tradiţiei clubului, le lăsase portarului. Nu mai purta căciula de astrahan şi nagaică de-a curmezişul pieptului, aşa cum avea când îl văzuse Rostov, în noaptea din ajunul bătăliei de la Austerlitz, ci purta o tunică nouă, strânsă pe corp, cu decoraţii ruseşti şi străine, printre care, în partea stângă a pieptului, lucea crucea sfântului Gheorghe. Se vedea că se tunsese de curând şi îşi aranjase favoriţii înainte de banchet, ceea ce îi schimba înfăţişarea, şi nu tocmai avantajos. Faţa lui avea o expresie naiv sărbătorească ceea ce, asociat cu trăsăturile sale energice şi bărbăteşti, îi dădea un aer întrucâtva comic. Bekleşov şi Feodor Petrovici Uvarov, cu care venise împreună, se opriră puţin în prag ca să-l lase să treacă pe el, oaspetele principal, înaintea lor. Bagration, încurcat, nu voia să profite de amabilitatea lor. La uşă se produse o uşoară învălmăşeală până când, în cele din urmă, Bagration se supuse şi intră cel dintâi. Păşea, timid şi stângaci, pe parchetul sălii de recepţie şi nu ştia ce să facă cu mâinile: îi era mai uşor şi se simţea mai la largul său pe câmpul de luptă, sub ploaia de gloanţe, aşa cum înaintase la Schöngraben, în fruntea regimentului din Kursk. Decanii clubului îi ieşiră întru întâmpinare la prima uşă şi, exprimându-şi prin câteva cuvinte bucuria pe care o resimţeau de a avea în mijlocul lor un oaspe atât de scump, îl înconjurară fără a-i da răgaz să răspundă şi, punând parcă stăpânire pe el, îl conduseră în salon. Spre salonul de primire nu se putea însă trece, din pricină că în uşă se înghesuiseră membri şi invitaţi care, înălţându-se pe vârful picioarelor, împingându-se unul în celălalt şi uitându-se unul peste umărul altuia, căutau să-l vadă cât mai bine, ca pe o sălbăticiune curioasă. Contele Ilia Andreici, mai energic decât toţi, râdea amabil şi spunea: „Faceţi loc, mon cher, faceţi loc, faceţi loc”, croindu-şi drum prin mulţime, şi astfel îşi conduse oaspetele la canapeaua din mijlocul salonului. Înalţii demnitari, membrii cei mai de seamă ai clubului, se repeziră spre nou-veniţi. Contele Ilia Andreici îşi croi din nou drum prin mulţime ca să iasă din salon, şi, în scurt timp, se ivi iarăşi, împreună cu un alt decan al clubului, ducând o tavă mare de argint, pe care o prezentă prinţului Bagration. Pe tavă se afla o foaie scrisă, cu versuri compuse şi tipărite în cinstea eroului. Văzând tava, Bagration se uită de jur împrejur speriat, ca şi cum ar fi cerut ajutor. Dar toţi ochii aţintiţi asupra lui îi cereau să se supună ritualului. Neavând încotro, simţindu-se în puterea lor, Bagration apucă hotărât tava cu amândouă mâinile şi se uită necăjit şi dojenitor la contele Rostov. Cineva îi veni serviabil în ajutor şi-i luă tava din mâini (căci Bagration părea că ar fi ţinut-o aşa până seara şi tot cu ea în mână s-ar fi dus şi la masă), atrăgându-i totodată atenţia asupra versurilor. „Bine, să le citesc”, părea să spună Bagration şi, aţintindu-şi privirea plictisită asupra hârtiei, începu să o citească în gând, cu un aer serios şi concentrat. Atunci autorul însuşi luă hârtia cu versurile şi începu să le citească tare. Prinţul Bagration lăsă capul în jos şi ascultă cu resemnare.

Lui Alexandru, veacul, slăveşte-i-l cu noi.

Pe Titus, pe-al său tron, să-l aperi cu tărie.

În patrie Tezeu şi Cezar în război, Fii aprig comandant, dar om de omenie.

Iar fericitul care-l numim Napoleon.

Va şti de azi ce poate-n război Bagration.

Pe-Alcizii ruşi, zadarnic să nu îi mai mânie…

Dar nici nu-şi terminase de citit versurile, când majordomul clubului anunţă cu voce răsunătoare: „Masa e servită!” Se deschiseră uşile. Din sufragerie, muzica intona poloneza: „Cânt al biruinţei, răsună, veseleşte-te viteaz popor rus”, iar contele Ilia Andreici, uitându-se încruntat la autorul care tot nu contenea să-şi citească mai departe versurile, se apropie de Bagration şi-i făcu o adâncă plecăciune. Toţi se ridicară, simţind că ospăţul era mai important decât versurile, şi, cu sărbătoritul în frunte, se îndreptară spre sufragerie. La locul de cinste – între doi Alexandr, Bekleşov şi Narâşkin, ceea ce îşi avea de asemenea importanţa sa, dacă ne gândim la numele împăratului – îl aşezară pe Bagration. Mai departe, cele trei sute de persoane se aşezară la masă, ocupând locuri după rang şi demnităţi: cei mai de vază îşi luară locurile mai aproape de sărbătorit, tot atât de firesc cum o apă se scurge spre locul cel mai povârnit.

Înainte de a se servi masa, contele Ilia Andreici îşi prezentă prinţului fiul. Bagration, recunoscându-l, rosti stingherit câteva cuvinte stângace, ca toate câte le rostise în ziua aceea. Şi, în timp ce Bagration vorbea cu fiul său, contele Ilia Andreici se uita la toată lumea fericit şi mândru.

Nikolai Rostov cu Denisov şi proaspăta lui cunoştinţă, Dolohov, se aşezară alături, cam spre mijlocul mesei, în faţa lor luă loc Pierre, alături de prinţul Nesviţki. Contele Ilia Andreici şedea, împreună cu decanii şi membrii de frunte ai clubului, în faţa lui Bagration, şi îl îmbia pe oaspete să se servească, luând asupră-şi tradiţia ospitalităţii moscovite.

Munca lui nu fusese zadarnică. Mâncărurile, şi cele de post, şi cele de frupt, erau mai mult decât minunate; cu toate acestea, de grijă, nu-şi mai găsea locul şi nu se putu linişti până la sfârşitul mesei. Dădea indicaţii din ochi chelnerului-şef, poruncea în şoaptă lacheilor şi aştepta, nu fără oarecare emoţie, fiecare fel nou, deşi le gustase cu grijă pe toate din timp. Totul mergea de minune. La felul al doilea, odată cu ivirea unei cegi uriaşe (la vederea căreia faţa lui Ilia Andreici se făcu roşie de o modestă mândrie), începură să pocnească dopurile sticlelor şi lacheii umplură cu şampanie cupele. După peşte, care făcuse impresie, contele Ilia Andreici schimbă priviri cu ceilalţi decani. „Vor fi toasturi multe, e timpul să începem!” şopti el şi, luându-şi paharul în mână, se ridică. Toţi tăcură în aşteptarea spuselor lui.

— În sănătatea majestăţii-sale împăratul! Strigă el cu voce puternică şi pe dată ochii lui blânzi se umplură de lacrimi de bucurie şi entuziasm.

Muzica intonă în aceeaşi clipă: „Cântec al biruinţei, răsună”. Toţi se ridicară şi strigară: „ura!” Strigă şi Bagration „ura”, cu aceeaşi voce cu care strigase pe câmpul de la Schöngraben. Vocea înflăcărată a lui Rostov se făcea auzită dintre toate cele trei sute de voci. Îi venea să plângă de emoţie. „În sănătatea suveranului, împăratul nostru! Strigă el, ura!” După ce bău dintr-o dată până la fund tot paharul, îl trânti de podea. Mulţi îi urmară pilda. Şi strigătele tot mai însufleţite răsunară multă vreme. Când vocile se potoliră, lacheii adunară cioburile de pe jos şi toţi comesenii se aşezară la loc pe scaune şi-şi zâmbiră, schimbând între ei priviri, înveseliţi de propriile lor strigăte. Contele Ilia Andreici se ridică din nou şi, aruncându-şi ochii pe fila de carnet de lângă farfuria lui, rosti cu voce puternică toastul în sănătatea eroului ultimei campanii a armatei noastre, prinţul Piotr Ivanovici Bagration, în timp ce ochii albaştri i se umplură iarăşi de lacrimi. „Ura!” strigară din nou cele trei sute de glasuri ale invitaţilor şi în locul muzicii răsună de data aceasta corul, care intona cantata compusă de Pavel Ivanovici Kutuzov.

Stavilă pe-acest pământ.

Nu-i pe ruşi să îi oprească, Cât Bagrationi mai sunt.

Ruşii au să biruiască ş.a.m.d.

Cum isprăviră cântăreţii, începură numaidecât alte şi alte toasturi, şi după fiecare înduioşarea părea să-l copleşească tot mai mult pe contele Ilia Andreici; tot mai des se spărgeau pahare şi strigătele de „ura” se înteţeau. Băură şi în sănătatea lui Bekleşov, Narâşkin, Uvarov, Dolgoruki, Apraksin, Valuev, în sănătatea preşedintelui, a decanilor şi membrilor din Comitetul clubului, în sănătatea tuturor membrilor clubului, a tuturor oaspeţilor şi, în cele din urmă, în special, în sănătatea celui care organizase masa, contele Ilia Andreici. Cum auzi acest toast, contele îşi scoase batista şi, ascunzându-şi faţa în ea, izbucni de-a binelea în plâns.

IV.

PIERRE ŞEDEA ÎN FAŢA lui Dolohov şi a lui Nikolai Rostov. Mânca mult şi lacom şi bea zdravăn, ca de obicei. Dar cei care-l cunoşteau mai de aproape băgară de seamă că în ziua aceea era foarte schimbat. Tăcuse tot timpul mesei şi, clipind din ochi şi încruntându-şi sprâncenele, nu făcuse decât să se uite jur împrejurul său, ori să stea cu privirea fixă şi să se frece cu degetul la rădăcina nasului, cu aerul unui om cu totul absent. Era întunecat la faţă şi posac. Părea că nu vede şi n-aude nimic din cele ce se petreceau în jurul lui şi se gândea mereu la acelaşi lucru, apăsător şi greu de descurcat.

Problema care-l chinuia şi i se părea de nerezolvat erau aluziile recente ale prinţesei Katerina, vara sa din Moscova, cu privire la legăturile lui Dolohov cu soţia lui şi scrisoarea anonimă, primită chiar în cursul dimineţii, în care, pe tonul de glumă trivială caracteristic scrisorilor anonime, i se spunea că nu prea vede bine cu toate că poartă ochelari şi că legăturile nevestei lui cu Dolohov au rămas numai pentru dânsul o taină. Pierre era decis să nu dea crezare nici aluziilor prinţesei, nici anonimei, dar îi venea deosebit de greu să-l privească acum în ochi pe Dolohov, care-i şedea în faţă. De fiecare dată când, fără voie, privirea lui întâlnea ochii frumoşi şi neruşinaţi ai lui Dolohov, Pierre simţea că se răscolea ceva groaznic şi monstruos în sufletul lui şi se uita repede în altă parte. Fără să vrea, îşi aduse aminte de trecutul soţiei sale şi de raporturile dintre ea şi Dolohov şi-şi dădu seama limpede că toate cele scrise în anonimă puteau să fie adevărate, sau puteau, la urma urmei, să pară adevărate, dacă n-ar fi fost vorba de nevasta lui. Îşi mai aminti, tot fără să vrea, că Dolohov, care îşi recăpătase şi grad şi tot la sfârşitul campaniei, întorcându-se la Petersburg, venise la el. Bazându-se pe legăturile lor de prietenie de odinioară, din viaţa lor de chefuri, Dolohov trăsese de-a dreptul la el acasă, iar Pierre îl găzduise şi-i şi împrumutase bani. Îşi mai aduse aminte cum Hélene, zâmbind ca totdeauna, îşi exprimase nemulţumirea pentru faptul că Dolohov locuieşte în casa lor, şi cum Dolohov, cinic, lăudase chiar în faţa lui frumuseţea nevestei sale, şi cum, în sfârşit, de atunci şi până la sosirea lor la Moscova, nu se mai dezlipise nici măcar o clipă de ei.

„Da, e un bărbat foarte frumos, e adevărat, îşi spunea Pierre, şi-l cunosc eu. Pentru el ar însemna o satisfacţie deosebită să-mi necinstească numele şi să-şi bată joc de mine, tocmai fiindcă m-am zbătut pentru el, i-am purtat de grijă, l-am protejat şi l-am ajutat. Ştiu şi înţeleg ce picantă trebuie să fie, în ochii lui, această aventură, dacă cumva o fi adevărat. Da, dacă e adevărat. Dar nu cred. N-am dreptul şi nu pot s-o cred!” îşi amintea expresia aceea pe care o lua chipul lui Dolohov în clipele când i se stârnea cruzimea; ca atunci când legase comisarul pe spinarea ursului şi-i dăduse drumul în apă, sau când, fără cea mai mică pricină, provoca pe cineva la duel, sau când ucidea dintr-un foc de pistol calul unui birjar. Expresia asta se regăsea adesea pe faţa lui Dolohov când îl privea. „Da, un duelgiu, îşi zise Pierre; ucide un om şi nici capul nu-l doare; simte nevoia să-şi închipuie că toţi se tem de el şi asta trebuie să-i fie foarte plăcut. O fi crezând că şi eu mă tem de el. Şi, de fapt, mă tem de el.” Şi iarăşi, la gândurile astea, simţi cum se răscoleşte ceva groaznic şi monstruos în sufletul lui. Dolohov, Denisov şi Rostov erau aşezaţi în faţa lui Pierre şi păreau foarte veseli. Rostov discuta voios cu cei doi prieteni ai săi, dintre care unul era un brav husar, celălalt un faimos duelgiu şi un crai cu renume, şi din când în când se uita batjocoritor la Pierre, care, la prânzul acesta atrăgea atenţia tuturor prin expresia încordată, absentă, împovărată de gânduri a chipului său masiv. Rostov se uita fără pic de bunăvoinţă la Pierre, mai întâi fiindcă, în ochii lui de husar, el nu era decât un bogătaş civil, bărbatul unei femei frumoase, într-un cuvânt, un papă-lapte, şi în al doilea rând, fiindcă Pierre, preocupat şi împrăştiat cum era astăzi, nu-l recunoscuse şi nu-i răspunsese la salut. Când începură să bea în sănătatea împăratului, Pierre, care era adâncit în gânduri, nu se ridică în picioare şi nu-şi luă în mână paharul.

— Dar dumneata ce stai? Îl apostrofă Rostov, privindu-l plin de înflăcărare şi supărat. N-auzi? În sănătatea împăratului!

Pierre, oftând, se ridică supus, îşi goli paharul şi, după ce se aşezară toţi, se adresă lui Rostov cu surâsul lui blajin.

— Ca să vezi, nici nu te-am recunoscut, se scuză el.

Dar nu de asta îi ardea lui Rostov; el îşi spărgea acum pieptul strigând „ura!”

— De ce nu reînnoiţi cunoştinţa? Îl sfătui Dolohov pe Rostov.

— Lasă-l în plata Domnului. Un prostănac! Răspunse Rostov.

— Trebuie să te pui bine cu bărbaţii femeilor frumoase, observă Denisov.

Pierre nu auzi ce spuneau, dar simţi că despre el vorbesc. Se înroşi şi-şi întoarse capul.

— Ei, să bem acum în sănătatea femeilor frumoase, spuse Dolohov şi, cu o expresie serioasă, dar cu un zâmbet ironic în colţul gurii, întinse paharul spre Pierre.

— În sănătatea femeilor frumoase, Petruşa, şi a ibovnicilor lor, mai spuse.

Pierre, lăsând ochii în jos, îşi sorbi paharul, fără să-l privească pe Dolohov şi fără să-i răspundă. Lacheul care distribuia cantata lui Kutuzov puse o foaie dinaintea lui Pierre, ca în faţa unuia care făcea parte dintre oaspeţii cu vază. Pierre n-apucă s-o ia, că Dolohov se şi întinse peste masă, îi smulse foaia din mână şi începu să citească. Pierre se uită la Dolohov. Pupilele i se dilatară; acel ceva groaznic şi monstruos care îl tulburase tot timpul cât durase ospăţul se răscoli în el şi puse stăpânire pe toată fiinţa lui. Se aplecă greoi, cu tot trupul, peste masă.

— Cum îndrăzneşti să pui mâna? Strigă el.

Auzindu-i strigătul şi văzând la cine se răstise, Nesviţki şi vecinul din dreapta al lui Pierre se întoarseră speriaţi spre Bezuhov.

— Linişteşte-te, fii calm! Ce-i cu tine? Şoptiră ei cu glasuri înspăimântate.

Dolohov se uită la Pierre cu ochii lui strălucitori şi cruzi, care zâmbeau – un zâmbet ce-ar fi vrut parcă să spună: „Aşa da, asta-mi place”.

— Nu ţi-o dau, răspunse el răspicat.

Palid, cu buzele tremurându-i, Pierre îi smulse hârtia.

— Dumneata… dumneata… eşti o canalie! Ai să-mi dai socoteală, spuse el, împingându-şi scaunul şi ridicându-se de la masă.

În clipa când făcu gestul şi rosti cuvintele acestea, Pierre simţi că problema vinovăţiei soţiei sale, care-l chinuise în ultimele douăzeci şi patru de ore, îşi căpătase, în sfârşit, o dezlegare afirmativă. Simţise ca e vinovată. O ura acum şi sfârşise cu ea pentru totdeauna. Rostov, cu toate rugăminţile ce-i făcu Denisov să nu se amestece în această afacere, se declară de acord să-l asiste ca martor pe Dolohov şi, la sfârşitul mesei, discută cu Nesviţki, martorul lui Bezuhov, condiţiile în care urma sa aibă loc duelul. Pierre plecă acasă, iar Rostov cu Dolohov şi Denisov rămaseră la club până noaptea târziu să mai asculte taraful de ţigani şi cântăreţii.

— Aşadar, pe mâine, la Sokolniki, spuse Dolohov, luându-şi rămas bun de la Rostov, pe treptele clubului.

— Eşti liniştit? Îl întrebă Rostov.

Dolohov se opri.

— Uite, am să-ţi destăinuiesc în două cuvinte tot secretul duelului. Dacă, ştiind că trebuie să ieşi pe teren, îţi faci testamentul şi scrii scrisori duioase părinţilor, dacă nu te gândeşti decât că s-ar putea să te omoare, atunci eşti un prost şi eşti sigur pierdut. Dar du-te cu intenţia neclintită să-l ucizi, cât mai repede şi mai sigur, şi atunci totul îţi va merge din plin. Cum îmi spunea vânătorul nostru de urşi din Kostroma: de urs – zicea – cum să nu-ţi fie frică? Dar cum îl vezi, îţi trece toată frica şi nu te mai temi decât să nu-ţi scape! Aşa şi cu mine acum. A demain, mon cher! 380

A doua zi, la ceasurile opt de dimineaţă, când Pierre şi Nesviţki ajunseră în pădurea Sokolniki, pe Dolohov, Denisov şi Rostov îi găsiră la locul hotărât. Pierre avea înfăţişarea unui om preocupat de cu totul alte lucruri, fără nici o legătură cu duelul. Era palid şi tras la faţă; se vedea că nu dormise toată noaptea. Privea distrat împrejur, încruntându-şi sprâncenele, ca şi cum lumina prea puternică a soarelui l-ar fi supărat. Două idei puseseră stăpânire pe cugetul lui; vinovăţia soţiei sale, de care după noaptea asta de nesomn nu se mai îndoia nici o clipă, şi nevinovăţia lui Dolohov, care n-avea nici un motiv să respecte onoarea unui om care-i era străin. „Poate că dac-aş fi fost eu în locul lui, făceam şi eu la fel, îşi zicea Pierre. E chiar sigur că făceam şi eu la fel; la ce atunci acest duel, acest omor? Sau îl ucid eu, sau mă nimereşte el pe mine în cap, în cot, în genunchi, cine ştie. Să plec, să fug de aici, să mă ascund oriunde-o fi”, îi trecu prin cap. Dar în aceeaşi clipă în care îl măcinau asemenea gânduri, întrebă cu un aer deosebit de liniştit şi preocupat, care-i atrase respectul celor care-l priveau: „Mai avem mult? Nu sunt gata?”

După ce toate pregătirile fură puse la punct şi săbiile, marcând bariera, înfipte în zăpadă, şi pistoalele încărcate, Nesviţki se apropie de Pierre:

— Nu mi-aş socoti toate obligaţiile îndeplinite, conte, zise el cu voce scăzută, şi nu m-aş arăta vrednic de încrederea dumitale şi de cinstea ce mi-ai făcut, alegându-mă pe mine martor, dacă, într-o clipă gravă, atât de neobişnuit de gravă, nu ţi-aş spune tot adevărul. Eu cred că afacerea asta nu are temeiuri suficient de serioase şi că nu e cazul să se verse sânge… N-ai avut dreptate, ţi-ai ieşit din fire…

— Da, da, e îngrozitor de stupid… spuse Pierre.

— Aşa că dă-mi voie să le transmit regretele dumitale şi sunt convins că adversarii noştri vor consimţi să primească scuzele dumitale, spuse Nesviţki (care şi el, ca toţi ceilalţi ce luau parte la afacerea aceasta, şi ca toţi cei amestecaţi în asemenea afaceri, nu credea că se va ajunge la vărsare de sânge). Ştii, conte, e mult mai nobil să-ţi recunoşti greşeala decât să împingi lucrurile până la ireparabil. Jignire gravă n-a existat, nici de o parte, nici de cealaltă; dă-mi voie să aranjez…

— Da' de unde! Ce vorbeşti? Zise Pierre. Mi-e indiferent… Aşadar, suntem gata? Adăugă el. Dumneata să-mi spui cât, cum şi încotro să merg şi cum să trag, rosti el cu un zâmbet nefiresc de blajin.

Apucă pistolul şi începu să întrebe cum să tragă, ca unul care până atunci nu mai ţinuse în mână un pistol, lucru pe care nu voise să-l mărturisească.

— Ah, da, asta e, ştiu, uitasem, zise el.

— Nici o scuză, absolut nimic, îi răspunse Dolohov lui Denisov, care, la rândul lui, încercase şi el să-i împace; şi se îndreptară apoi spre locul indicat.

Locul hărăzit duelului fusese ales la optzeci de paşi de drumul mare, unde-şi lăsaseră săniile, într-o mică poiană a pădurii de pini, acoperită de zăpadă, care începuse să se topească din pricina dezgheţului din ultimele zile. Potrivnicii se postară la patruzeci de paşi unul de altul, la marginile poienii. Martorii, măsurând paşii, lăsară urme adânci în zăpada groasă şi muiată, de la punctele unde se aflau cei doi adversari şi până la săbiile lui Nesviţki şi Denisov, înfipte la zece paşi una de alta, ca să marcheze limita până la care rivalii se puteau apropia. Dezgheţul şi ceaţa făceau ca la patruzeci de paşi să nu se vadă nimic înaintea ochilor. De vreo trei minute era totul gata, dar cu toate astea niciuna dintre părţi nu se grăbea să dea semnalul. Toţi tăceau.

V

— EI, SĂ ÎNCEPEM! Zise Dolohov.

— Hai, zise Pierre, zâmbind mereu.

Îi cuprinsese pe toţi teama. Era limpede că nimic din ceea ce se începuse cu atâta uşurinţă nu mai putea fi oprit, că lucrurile îşi urmau acum calea de la sine, independent de voinţa oamenilor, şi că trebuiau să fie duse la capăt. Denisov păşi cel dintâi înainte, până la barieră, şi rosti:

— Întrucât adversarii refuză reconcilierea, trebuie să începem: luaţi-vă pistoalele şi, la comanda trei, începeţi a vă apropia unul de altul.

— U… nu! Doi! Trei! strigă Denisov furios, dându-se în lături.

Cei doi păşiră pe cărăruia proaspăt bătătorită, tot mai aproape unul de altul şi începură să-şi desluşească prin ceaţă siluetele. În drum spre barieră, adversarii aveau dreptul să tragă, fiecare când voia. Dolohov păşea domol, fără să ridice pistolul, şi-şi fixa adversarul în faţă, cu ochii săi luminoşi, strălucitori şi albaştri. La colţurile gurii avea, ca de obicei, o umbră de zâmbet.

La comanda trei, Pierre o luă cu paşi repezi înainte, abătându-se de pe cărarea bătătorită şi călcând prin zăpada neumblată. Ţinea pistolul, întinzând mâna dreaptă înainte, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu se împuşte singur cu el. Mâna stângă şi-o ţinea cu greu la spate, fiindcă simţea instinctiv nevoia să-şi sprijine cu ea mâna dreaptă şi ştia că nu era îngăduit. După ce făcu şase paşi, abătându-se de pe cărare în zăpada neumblată, Pierre se uită în jos la picioare, aruncă apoi din nou o privire grăbită spre Dolohov şi, îndoindu-şi degetul cum îl învăţaseră, trase. Cum nu se aşteptase defel la o detunătură aşa de puternică, Pierre tresări, speriat de propria-i împuşcătură, apoi zâmbi singur de teama lui şi stătu locului. Fumul foarte des, din pricina ceţei, îl împiedică să vadă ceva în prima clipă, dar o a doua detunătură, aşa cum se aştepta, nu se auzi. Nu se auziră decât paşii precipitaţi ai lui Dolohov şi prin norii de fum îi apăru chipul lui. Cu o mână îşi strângea pieptul în partea stângă, iar cealaltă i se încleştase pe pistolul plecat în jos. Se făcuse alb ca varul. Rostov alergă spre el şi-i spuse ceva.

— Nu… nu, şuieră Dolohov printre dinţi, nu, nu s-a sfârşit.

Şi, după ce mai făcu câţiva paşi, târându-şi picioarele şi clătinându-se până la sabia înfiptă în zăpadă, căzu lângă ea. Mâna stângă îi era plină de sânge. Şi-o şterse de tunică şi se sprijini în ea. Era palid, încruntat, şi tremura.

— Tre… treci… începu Dolohov, dar nu putu rosti tot ce voia… treci la loc, izbuti el să îngâne anevoie. Pierre, abia stăpânindu-şi hohotele de plâns, dădu să se repeadă în fugă spre Dolohov, străbătând spaţiul limitat de cele două săbii, dar adversarul îi strigă: La limită! Şi Pierre, înţelegând despre ce era vorba, se opri lângă sabia din dreptul lui. Doar zece paşi îi despărţeau. Lui Dolohov îi căzu capul în zăpadă; muşcă lacom din ea, apoi ridică iar capul, se îndreptă, îşi trase picioarele şi se aşeză, căutându-şi un centru de greutate mai apropiat. Înfuleca din zăpada rece şi o sugea; buzele îi tremurau, dar tot mai surâdea; ochii îi străluceau din cauza sforţării şi a furiei cu care-şi aduna ultimele puteri. Ridică pistolul şi ochi.

— Stai, apără-te cu pistolul din flanc, îi strigă Nesviţki lui Pierre.

— Apără-te! Nu se putu nici Denisov abţine să nu-i strige adversarului.

Cu un zâmbet blând, de milă şi părere de rău, Pierre, scoţându-şi pieptul lat înainte, cu picioarele răşchirate şi braţele deschise larg şi fără nici o putere, aştepta drept în faţa lui Dolohov şi se uita trist la el. Denisov, Rostov şi Nesviţki închiseră ochii în aceeaşi clipă în care răsună detunătura se auzi şi strigătul mânios al lui Dolohov.

— Pe alături! Strigă el şi se lungi sleit de puteri în zăpadă, cu faţa în jos.

Pierre se apucă cu mâinile de cap şi, răsucindu-se în loc, o porni prin pădure, călcând de-a dreptul prin nămeţii de zăpadă şi vorbind singur cu glas tare vorbe fără şir:

— Stupid… stupid! Moarte… minciună… repeta ei, făcând o strâmbătură de scârbă.

Nesviţki îl ajunse din urmă, îl opri şi-l duse acasă.

Rostov şi Denisov îşi ridicară prietenul rănit.

Dolohov, tăcut, cu ochii închişi, sta lungit în sanie şi nu răspundea nici o vorbă la întrebările pe care i le puneau. Dar, la intrarea în Moscova, îşi veni deodată în fire şi, înălţându-şi cu greutate capul, luă mâna lui Rostov, care şedea lângă el. Pe Rostov îl uimi expresia schimbată cu desăvârşire şi neaşteptat de duioasă şi de senină de pe faţa lui Dolohov.

— Ei? Ce-i? Cum te simţi? Îl întrebă Rostov.

— Rău! Dar nu despre asta-i vorba. Prietene, spuse Dolohov, cu voce întretăiată, unde suntem? Da, suntem în Moscova, ştiu. De mine nu-i nici o pagubă, dar ştiu că o omor pe ea; pe ea o omor! N-are să poată suporta lovitura asta… N-are să poată suporta…

— Cine? Întreabă Rostov.

— Mama. Mama mea, îngerul meu, îngerul meu iubit, mama… şi Dolohov începu să plângă, strângând mâna lui Rostov.

După ce se mai linişti, îl lămuri că locuieşte împreună cu mama lui şi că dacă ea l-ar vedea, neprevenită, în starea asta, ar muri pe loc. Îl rugă fierbinte pe Rostov să se ducă la ea şi s-o pregătească.

Rostov se duse numaidecât să-i îndeplinească dorinţa şi, spre marea lui mirare, află că Dolohov, acest mare crai, faimosul duelgiu Dolohov, trăia laolaltă cu bătrâna sa mamă şi cu o soră cocoşată, la Moscova, şi că era cel mai duios fiu şi cel mai bun frate.

VI.

PIERRE, IN ULTIMA VREME, se văzuse rareori cu nevastă-sa între patru ochi. Şi la Petersburg, şi la Moscova, casa le era plină totdeauna de musafiri. În noaptea ce urmă duelului, cum făcea adeseori de altminteri, în loc să se ducă în dormitorul conjugal, se culcă în biroul cel mare al tatălui său, acelaşi în care murise bătrânul conte Bezuhov.

Se întinse pe canapea şi încercă să adoarmă, ca să-şi uite toată frământarea şi tot ce se petrecuse cu el, dar nu izbuti. O furtună de simţăminte, gânduri şi amintiri i se dezlănţuise deodată în suflet şi nu numai că nu putu închide ochii, dar nu reuşi nici să stea locului şi sări de pe divan ca să se plimbe cu paşi mari prin odaie. I se arătară în faţa ochilor primele lui zile de după căsătorie, ea, cu umerii goi, cu privirea obosită şi pătimaşă, şi pe dată, alături de ea răsări frumosul, impertinentul chip al lui Dolohov, batjocoritor şi crud, aşa cum îl văzuse la banchet, sau acelaşi chip al lui Dolohov, palid şi tremurând, chinuit de suferinţă, cum era când se întorsese pe loc şi căzuse în zăpadă.

„Ce-a fost asta? Se întreba el singur. I-am ucis ibovnicul. Da, l-am ucis pe ibovnicul nevestei mele. Da, asta a fost. De ce? Cum de-am ajuns la asta?” „Fiindcă te-ai însurat cu ea”, îi răspundea o voce lăuntrică.

„Dar cu ce sunt eu vinovat?” se întreba el iar. „Eşti vinovat că te-ai însurat cu ea, fără s-o iubeşti, fiindcă te-ai lăsat înşelat şi pe tine, şi pe ea!” Şi îi apăru vie în minte seara aceea când, după masa de la prinţul Vasili, îi spusese cuvintele ce i se dezlipiseră atât de greu de pe limbă: „Je vous aime”381 „De aici veneau toate, din cuvintele astea s-au tras toate! Simţeam eu, da, de atunci am simţit, gândea el, am simţit că nu era bine, că nu aveam dreptul la asta. Şi acum, iată, se adevereşte!” Îşi aminti luna de miere şi roşi la această amintire. Deosebit de chinuitor, de jignitor şi de ruşinos era pentru el să-şi amintească un fapt petrecut la scurt timp după nuntă. Odată pe la amiază, el, într-un halat de mătase, trecuse din dormitor în cabinet, unde îl aştepta administratorul principal al moşiilor sale, care îl salutase, ploconindu-se respectuos şi, uitându-se la chipul şi pe urmă la halatul lui, zâmbise uşor, ca şi cum ar fi vrut să dea a înţelege prin acest zâmbet că-şi permitea respectuos să împărtăşească fericirea stăpânului său.

„Şi de câte ori nu m-am mândrit cu ea! Eram mândru de frumuseţea ei impunătoare, de tactul ei când era în lume, se gândi el, eram mândru şi de casa mea, în care ea primea toată societatea Petersburgului, eram mândru de felul cum ţinea ea la distanţă pe oricine era atras de frumuseţea ei. Şi uite de ce eram mândru! Pe atunci îmi spuneam că nu sunt în stare s-o înţeleg. De câte ori, când mă gândeam la firea ei, nu mi-am spus că numai eu sunt vinovat că n-o înţeleg, că nu-i pot înţelege răceala asta neclintită, mulţumirea asta de sine şi lipsa oricărei pasiuni şi a oricărei dorinţi; dar toată enigma era cuprinsă în cuvintele astea îngrozitoare: „e o desfrânată”. Mi-am spus cuvintele astea îngrozitoare şi totul mi-a apărut deodată limpede!

Anatol venea la ea să-i ceară bani cu împrumut şi-i săruta umerii goi. Ea bani nu-i dădea, dar îi dădea voie s-o sărute. Când tată-său încerca, în glumă, s-o facă geloasă, ea, cu un zâmbet liniştit, răspundea că nu-i aşa de proastă să fie geloasă: „N-are decât să facă ce vrea”, spunea ea despre mine. Odată, când am întrebat-o dacă nu-i însărcinată, a râs cu dispreţ şi mi-a răspuns că ar trebui să fie nătângă ca să vrea să aibă copii şi că de la mine nu va avea copii niciodată.”

Îşi aminti apoi de grosolănia, vulgaritatea fără ocol a expresiilor ei, în ciuda faptului că fusese crescută în cercurile cele mai aristocrate. „Nu-s aşa de proastă… n-ai decât să te arzi… allez vous promener”382, avea ea obicei să spună. Adesea, citind în ochii bărbaţilor ca şi în ai femeilor, fie mai vârstnici, fie mai tineri, ce efect producea ea, Pierre nu putea pricepe de ce numai el n-o iubea. „Dar n-am iubit-o niciodată, îşi spunea, ştiam că nu-i decât o desfrânată, îşi repeta el, dar nu îndrăzneam să mi-o mărturisesc.

Şi-acum şi Dolohov, iată-l, căzut în zăpadă, cum face sforţări să mai zâmbească încă şi moare poate, răspunzând căinţei mele printr-o vitejie prefăcută!”

Pierre era unul dintre oamenii care, cu tot evidentul lor caracter aşa-zis slab, nu-şi caută confidenţi pentru durerea lor. El se zbătea de unul singur, înecându-şi amărăciunea în inima lui, fără cuvinte.

„Ea, numai ea, ea e singura vinovată de tot ce s-a întâmplat, îşi spunea el. Ei şi? De ce mi-am legat viaţa de a ei, de ce i-am spus acel: „Je vous aime”, care era o minciună şi chiar mai rău decât o minciună. Sunt vinovat şi trebuie să sufăr… Ce? Ruşinea numelui, nefericirea vieţii mele? Ei, toate-s mofturi, se gândi el, şi dezonoarea, şi onoarea, toate-s convenţionalisme, nu depinde nimic de mine.

Pe Ludovic al XVI-lea l-au executat fiindcă ei îl considerau necinstit şi ucigaş (îi veni deodată în minte lui Pierre), şi aveau dreptate din punctul lor de vedere, tot aşa cum aveau dreptate şi cei care mureau pentru el ca nişte mucenici şi cei care îl socoteau din tagma sfinţilor. L-au executat apoi pe Robespierre, fiindcă era un tiran. Care-i cel drept? Şi cine-i cel care greşeşte? Nimeni! Dacă trăieşti, bucură-te de viaţă: ca mâine mori, aşa cum puteam muri şi eu acum câteva ceasuri. Face oare să te mai chinui când n-ai trăit decât doar o clipită în comparaţie cu veşnicia?„ Dar chiar în momentul în care-şi socotea cugetul împăcat cu acest soi de gânduri, îi apăru deodată iar în minte ea şi, retrăind clipele în care îi declarase cu atâta pasiune dragostea lui nesinceră, simţi că sângele îi năvăleşte în inimă şi se văzu nevoit din nou să umble, să se agite, în prada impulsului de a rupe, de a sparge tot ce-i ieşea în cale. „De ce i-am spus: „Je vous aime”?„ îşi imputa singur, mereu. Şi, tot punându-şi pentru a zecea oară această întrebare, îi veniră în minte vorbele lui Moliere: „mais que diable allait-il faire dans cette galere?!”383 şi începu să râdă de el însuşi.

În toiul nopţii, îşi sună valetul şi-i porunci să-i facă bagajele ca să plece la Petersburg. Nu se mai vedea rămânând sub acelaşi acoperământ cu ea. Nu-şi mai putea închipui ce ar mai avea de vorbit acum cu ea. Hotărî să plece a doua zi şi să-i lase o scrisoare, în care să-i anunţe intenţia lui de a se despărţi pentru totdeauna de dânsa.

Dimineaţa, când intră în birou valetul, care-i aducea cafeaua, îl găsi întins pe canapea, dormind, cu o carte deschisă în mână.

Pierre se trezi şi privi lung în jur, speriat, fără să-şi poată da seama unde se află.

— Doamna contesă m-a trimis să întreb dacă luminăţia-voastră e acasă, spuse valetul.

Dar până să se hotărască Pierre ce răspuns să-i dea, contesa însăşi apăru în cabinet, calmă şi impunătoare, într-un capot alb de atlaz brodat cu fir de argint, pieptănată simplu (cu două cozi groase care îi încadrau en diademe384 capul superb); doar pe fruntea ei marmoreană, uşor boltită, o cută aspră îi trăda mânia. Cu calmul ei, care rezista la orice încercare, nu scoase o vorbă faţă de valet. Aflase de duel şi venise să discute despre asta cu Pierre. Dar aşteptă ca valetul să aşeze mai întâi pe masă cafeaua şi să iasă. Pierre se uită intimidat la ea de după ochelari şi, ca un iepure încolţit de câini, care, lăsându-şi urechile pe spate, stă nemişcat la pământ în văzul duşmanilor săi, încercă să-şi continue lectura; dar simţi numaidecât că gestul era absurd şi nefiresc şi o privi iarăşi, cu sfială. Hélene rămase în picioare şi, uitându-se de sus la Pierre cu un zâmbet de dispreţ, aşteptă până ieşi valetul.

— Asta ce mai e? Ce ispravă ai mai făcut, mă rog, aş vrea să ştiu! Începu ea pe un ton sever.

— Eu? Ce-am făcut? Întrebă Pierre.

— Mai faci şi pe viteazul! De ce nu-mi răspunzi, ce-i cu duelul ăla? Ce-ai vrut să arăţi prin asta? Ce? Te rog să-mi spui!

Pierre se răsuci greoi pe canapea, deschise gura, dar nu putu răspunde nimic.

— Dacă nu vrei să-mi spui dumneata, îţi voi spune eu… continuă Hélene. Dumneata crezi tot ce ţi se spune. Ţi s-a spus… (Hélene începu să râdă) că Dolohov e amantul meu, rosti ea în franţuzeşte, cu precizia grosolană şi vulgară a termenilor, care o caracteriza, pronunţând cuvântul „amant” ca şi cum ar fi fost orice alt cuvânt, şi dumneata ai crezut! Ei şi ce-ai dovedit prin asta? Ce-ai dovedit prin acest duel? Că eşti un prost, que vous etes un soţ. Asta o ştia toată lumea! Şi la ce ţi-a folosit? Doar ca să mă faci pe mine de râsul Moscovei! Ce-ai câştigat cu asta? Toată lumea va spune că te-ai îmbătat şi, fără să mai ştii ce faci, ai provocat la duel un om pe care eşti gelos fără nici un motiv. Vorbea pe un ton din ce în ce mai ridicat şi-şi ieşea din fire pe minut ce trecea. Şi care-ţi este superior în toate privinţele…

— Hm… hm… mormăi Pierre, încruntându-se, fără să se uite la ea şi fără să facă cea mai mică mişcare.

— Şi ce te-a făcut, mă rog, să crezi că era amantul meu? Ce? Fiindcă-mi place societatea lui? Dacă ai fi mai inteligent şi mai simpatic, aş fi preferat-o pe a dumitale.

— Nu-mi mai vorbi… te rog, şopti răguşit Pierre.

— De ce să nu vorbesc? Am tot dreptul să-ţi vorbesc şi-ţi voi spune deschis că greu s-ar găsi femeia care, cu un bărbat ca dumneata, să nu-şi ia ibovnici (des amants); numai eu n-am făcut-o! Adăugă ea.

Pierre voi să-i răspundă ceva şi ochii lui îi aruncară o privire ciudată, pe care ea nu i-o înţelese, şi se întinse din nou pe canapea. În clipa aceea suferea fiziceşte; pe piept simţea ca o greutate şi nu putea răsufla; se înăbuşea. Îşi dădea seama că trebuia să facă ceva care să pună capăt acestei suferinţe, dar îşi dădea seama că ceea ce voia să facă era ceva groaznic.

— Mai bine să ne despărţim, spuse el cu glas întretăiat.

— Să ne despărţim, n-ai decât, dar numai dacă-mi asiguri întreţinerea, îi răspunse Hélene. Să ne despărţim, crezi că cu asta mă sperii!

Pierre sări de pe canapea şi, clătinându-se, se repezi la ea.

— Te omor! Strigă el şi, apucând placa de marmoră a mesei cu o forţă pe care nu şi-o bănuise niciodată, făcu un pas spre femeie, cu mişcări ameninţătoare.

Chipul Hélenei se schimonosi de groază; scoase un ţipăt şi se feri din calea lui. Se deşteptase întrânsul firea aprigă a tatălui său. Simţea acum plăcerea şi farmecul furiei. Aruncă de pământ placa de marmoră şi o sparse; apoi, repezindu-se la Hélene cu braţele încordate, îi strigă: „Afară!” cu un glas aşa de fioros, că toată casa îi auzi strigătul, îngrozindu-se. Dumnezeu ştie ce ar fi fost în stare să facă Pierre în clipa aceea, dacă Hélene nu fugea din odaie.

Chiar săptămâna următoare, Pierre îi lăsă nevestei sale procură pentru administrarea tuturor proprietăţilor lui din Velikorosia, ceea ce însemna mai bine de jumătate din avere, şi plecă singur la Petersburg.