VII.

TRECUSERĂ DOUĂ LUNI de când se ştia la Lâsâe Gorî de rezultatul bătăliei de la Austerlitz şi de moartea prinţului Andrei şi, cu toate scrisorile trimise prin ambasadă şi cu toate cercetările făcute, trupul lui nu putuse fi găsit şi, pe lângă asta, numele nu-i figura pe lista prizonierilor. Mai greu de suportat era pentru rudele lui nădejdea care le rămăsese că prinţul va fi fost ridicat de pe câmpul de luptă de către oamenii de prin partea locului şi că poate acum ar zăcea pe undeva, muribund sau în convalescenţă, singur, printre străini, fără să aibă putinţa să dea vreun semn de viaţă familiei. Ziarele, din care aflase întâi bătrânul prinţ vestea înfrângerii de la Austerlitz, relatau, ca de obicei în asemenea împrejurări, foarte vag şi în puţine cuvinte, că trupele ruseşti, după bătălii cu rezultate strălucite, fuseseră nevoite să se retragă şi că retragerea se îndeplinise în cea mai desăvârşită ordine. Din această ştire oficială, bătrânul prinţ înţelesese că ai noştri fuseseră înfrânţi. La o săptămână după ziarul care adusese vestea bătăliei de la Austerlitz, sosi o scrisoare de la Kutuzov, care-l înştiinţa pe prinţ despre soarta fiului său.

„Fiul dumitale, scria Kutuzov, a căzut sub ochii mei, cu drapelul în mână, în fruntea regimentului, ca un erou, vrednic de părintele şi de patria sa. Spre părerea de rău a mea şi a întregii armate, până acum nu se poate şti dacă mai e sau nu viu. Trag şi eu nădejde, ca şi dumneata, că fiul dumitale trăieşte, căci în caz contrar, în rândul ofiţerilor ridicaţi de pe câmpul de luptă, a căror listă mi-a fost transmisă prin parlamentari, ar figura şi numele lui!”

Primind vestea aceasta seara târziu, pe când se afla singur în cabinetul său, bătrânul prinţ ieşi a doua zi, ca de obicei, să-şi facă plimbarea de dimineaţă; dar era tăcut şi, deşi părea după chip furios, nu schimbă nici o vorbă, nici cu administratorul, nici cu grădinarul, nici cu arhitectul.

Când, la ora ştiută, prinţesa Maria intră în cabinetul său, el lucra la strung şi şlefuia ceva, şi nu se întoarse spre ea, aşa cum îi era obiceiul.

— A! Prinţesa Maria! Zise el deodată, pe un ton silit şi aruncă dalta. (Roata continua să se învârtească în virtutea inerţiei. Prinţesa Maria îşi aminti multă vreme scârţâitul acestei roţi, ce se stingea pe încetul, legându-se în amintirea ei de toate cele ce urmară.)

Se apropie de tatăl ei şi, văzându-l cum arată, simţi deodată că se prăbuşeşte în ea ceva. Ochii i se împăienjeniră. După chipul tatălui, nici trist, nici deznădăjduit, ci mai mult rău şi nefiresc în sforţările ce făcea ca să se stăpânească, înţelese că în clipa aceea o nenorocire cumplită îi atârna deasupra capului, cea mai groaznică nenorocire din toată viaţa ei, aşa cum nu mai încercase alta până atunci, o nenorocire ireparabilă, adâncă, moartea aceluia pe care-l iubeşti.

— Mon pere! André? 385

Şi biata prinţesă, stângace, lipsită de graţie, spusese aceste cuvinte cu atâta farmec plin de o tristeţe de nespus şi cu atâta uitare de sine, încât tatăl ei nu mai avu tăria să-i înfrunte privirea şi, suspinând, întoarse capul.

— Am primit veşti! Nu-l pot găsi nicăieri: pe listele de prizonieri nu-i, pe listele de morţi nu-i. Mi-a scris Kutuzov, strigă el cu voce tăioasă, de parcă ar fi vrut s-o gonească cu ţipătul acesta. A fost ucis!

Prinţesa nu leşină şi nu i se făcu rău. Era palidă dinainte; dar, la auzul acestor cuvinte, faţa i se schimbă şi ochii frumoşi i se luminară dintr-o dată, ca şi cum o bucurie, o bucurie de esenţă superioară, fără nici o legătură cu tristeţile şi bucuriile acestei lumi, s-ar fi revărsat ca un balsam peste durerea profundă ce o lovise. Uită de toată frica pe care i-o inspira tatăl ei, se apropie de el, îi luă mâna, îl trase spre dânsa şi-l cuprinse cu braţele pe după gâtul uscat, vânos.

— Mon pere, zise ea. Nu te îndepărta de mine, să plângem împreună!

— Ticăloşii, nemernicii! Strigă bătrânul, ferindu-şi capul. Să distrugă armata, să distrugă oamenii! Şi pentru ce? Du-te, du-te şi-i spune Lizei.

Prinţesa, sleită, căzu într-un fotoliu, lângă tatăl ei, şi începu să plângă. Îşi revedea acum fratele în clipa când îşi luase rămas bun de la dânsa şi de la Liza, cu aerul lui duios şi mândru în acelaşi timp. Îl revedea înduioşat, dar privind-o cu o uşoară ironie, când îşi agăţase la gât iconiţa. „Începuse oare a crede? Se căise oare de necredinţa lui? S-o fi aflând acum, colo-sus? Colo-sus, în lăcaşul păcii de veci şi al fericirii?” se gândea ea.

— Mon pere, spune-mi cum s-a întâmplat? Întreba ea printre lacrimi.

— Du-te, du-te! A fost ucis în lupta în care-au fost trimişi la moarte cei mai buni fii ai Rusiei, toată gloria Rusiei. Du-te, prinţesă Maria, du-te şi du-i vestea Lizei. Vin şi eu.

Când prinţesa Maria se întoarse din cabinetul tatălui ei, o găsi pe mica prinţesă cu lucrul în mână; cu expresia aceea caracteristică de calmă fericire interioară, pe care o au de obicei numai femeile însărcinate, ea se uită la prinţesa Maria. Era limpede că ochii ei priveau fără s-o vadă pe prinţesa Maria şi că, adânc în sine, era atentă la acel ceva misterios care se săvârşea înlăuntrul ei.

— Marie, spuse ea dând la o parte ghergheful şi lăsându-se pe spate, ia dă-mi mâna. Îi luă mâna şi şi-o puse pe pântec.

Ochii îi râdeau, buza ei mică, umbrită de un puf abia mijind, se ridică şi rămase aşa, aşteptând, cu un surâs de copil fericit.

Prinţesa Maria se lăsă în genunchi în faţa ei şi-şi ascunse faţa în cutele rochiei cumnatei sale.

— Uite… uite… îl auzi? Mi se pare atât de ciudat! Să ştii, Marie, o să-mi fie tare drag, spuse Liza, şi ochii ei strălucitori de fericire se îndreptară asupra prinţesei, care nu putea să-şi ridice capul din poala ei şi plângea.

— Ce-i cu tine, Masa?

— Nimic… mi s-a făcut dor… dor de Andrei, zise ea, ştergându-şi lacrimile de genunchii cumnatei sale.

În cursul dimineţii, prinţesa Maria mai încercă de câteva ori s-o pregătească pe cumnata ei, dar de fiecare dată o podideau lacrimile. Aceste lacrimi, a căror cauză mica prinţesă n-o înţelegea, o tulburară, cu toate că nu prea avea spirit de observaţie. Ea nu spuse nimic, dar se uita îngrijorată în jurul ei, ca şi cum ar fi căutat ceva. Înainte de prânz, intră în camera ei bătrânul prinţ, de care ea se temuse totdeauna şi căruia acum i se încrâncenase şi mai rău faţa, adânc tulburată. Ieşi fără să-i fi spus nici o vorbă. Liza se uită la prinţesa Maria, apoi rămase puţin pe gânduri, cu acea expresie de concentrare lăuntrică, pe care o au femeile însărcinate, şi deodată izbucni în plâns.

— Aţi primit ceva de la Andrei? Zise ea.

— Nu, ştii doar că n-am avut când să primim ceva, dar mon pere e neliniştit şi mie mi-e teamă.

— Aşadar, nimic?

— Nimic, răspunse prinţesa Maria, înfruntând cu ochii ei luminoşi privirea cumnatei sale.

Se hotărâse să nu-i spună nimic şi-l convinse şi pe tatăl ei să-i ascundă primirea groaznicei veşti până după naştere, care trebuia să se întâmple în câteva zile. Bătrânul prinţ şi prinţesa Maria, fiecare în felul lui, îşi purtau şi-şi ascundeau durerea cum puteau mai bine. Bătrânul nu mai vroia să spere: el hotărâse că prinţul Andrei e mort şi, cu toate că trimisese un funcţionar în Austria ca să dea de urma fiului său, îi comandase la Moscova un monument, pe care avea de gând să şi-l pună în grădina casei, şi spunea la toată lumea că fiul lui fusese omorât. Făcea toate sforţările să-şi ducă mai departe, fără nici o schimbare, viaţa dinainte, dar nu-l ţineau puterile: nu mai putea umbla ca înainte, mânca mai puţin, dormea prost şi slăbea pe zi ce trecea. Prinţesa Maria tot mai nădăjduia. Se ruga pentru fratele ei ca pentru un om în viaţă şi se aştepta din clipă în clipă la vestea întoarcerii lui.