VIII
— MA BONNE AMIE386, zise tânăra prinţesă în ziua de 19 martie, după gustarea de dimineaţă, şi buza ei drăgălaşă, umbrită uşor de un puf brun, se ridică într-un surâs, ca de obicei; dar cum de la primirea groaznicei ştiri în toată casa nu numai zâmbetele, ci şi sunetul vocilor şi chiar mersul fiecăruia erau toate pline de tristeţe, şi surâsul acesta al prinţesei Liza, înrâurită şi ea de atmosfera generală fără să-i ştie cauza, era de aşa natură, încât amintea într-o măsură şi mai mare tristeţea generală.
— Ma bonne amie, je crains que le fruschtique (comme dit Foka, bucătarul) de ce matin, ne m'ait pas fait du mal.387
— Dar ce ai, draga mea? Eşti palidă. Ah, eşti palidă de tot, îi răspunse prinţesa Maria şi veni repede cu paşii ei greoi şi molatici spre cumnată-sa.
— Luminăţie, să nu trimit după Maria Bogdanovna? Întrebă una dintre slujnice, care era în odaie. (Maria Bogdanovna era o moaşă din capitala judeţului şi era de mai bine de o săptămână la Lâsâe Gorî.)
— Da, într-adevăr, zise prinţesa Maria, asta trebuie fie. Exact! Mă duc. Courage, mon ange388 – o sărută pe Liza şi dădu să iasă din cameră.
— Ah, nu, nu!
Şi pe lângă paloare, pe faţa micii prinţese se întipări o teamă copilărească la gândul atâtor dureri fizice de neînlăturat.
— Non, c'est l'estomac… dites que c'est l'estomac, dites, Marie, dites…389 şi prinţesa începu să plângă, cum plâng copiii capricioşi şi puţin prefăcuţi când sunt bolnavi şi-şi frâng întruna mânuţele.
Prinţesa Maria ieşi în grabă s-o caute pe Maria Bogdanovna.
— Oh! Mon Dieu! Mon Dieu! 390 auzi în urma ei.
Dar moaşa, frecându-şi mâinile grăsulii, nu prea mari, cu o expresie de gravitate, sigură de importanţa ei, îi şi ieşise înainte.
— Maria Bogdanovna! Pare c-a-nceput, spuse prinţesa Maria, uitându-se la moaşă cu ochi măriţi de spaimă.
— Cu atât mai bine, prinţesă, răspunse Maria Bogdanovna, fără să grăbească pasul. Dumneavoastră, fată tânără, nu se cuvine să ştiţi de lucruri de astea.
— Dar ce ne facem că doctorul de la Moscova încă n-a sosit! Observă îngrijată prinţesa. (După dorinţa Lizei şi a prinţului Andrei, la apropierea sorocului se trimisese la Moscova după un mamoş şi îl aşteptau dintr-o clipă într-alta.)
— Nu-i nimic, prinţesă, n-aveţi nici o grijă, o linişti Maria Bogdanovna, au să meargă toate bine şi fără doctor.
După cinci minute, prinţesa Maria, din odaia ei, auzi cum duceau valeţii ceva greu; se uită: servitorii duceau, nu ştia de ce, canapeaua de piele din cabinetul prinţului Andrei, în dormitor. Pe feţele oamenilor care o purtau se citea o expresie solemnă şi liniştită.
Singură în odaie, prinţesa Maria asculta atentă zgomotele casei. Din când în când, auzind paşi în dreptul uşii, o deschidea şi se uita să vadă ce se petrece pe coridor. Câteva femei de-ale casei umblau încolo şi încoace cu paşi domoli, o cercetau pe prinţesă din ochi şi-şi întorceau capul în altă parte. Ea nu îndrăznea să le întrebe nimic, închidea uşa la loc, întorcându-se la ea în odaie; nu-şi mai găsea astâmpăr: ba se aşeza în fotoliu, ba lua în mâini cartea de rugăciuni, ba cădea în genunchi dinaintea icoanelor. Dar, spre mirarea şi durerea ei, simţea că rugăciunea nu-i putea linişti tulburarea. Deodată, uşa camerei se deschise şi în prag se ivi, legată la cap cu o basma, bătrâna ei dădacă, Praskovia Savişna, care n-avea aproape niciodată voie, din ordinul prinţului, să intre la ea în cameră.
— Am venit, Maşenka, să stau puţin lângă ţine, spuse dădaca, şi uite, am adus şi lumânările de cununie ale prinţesei, ca să le aprindem în faţa chivotului, îngeraşule! Şi ofta spunând asta.
— Ah, ce bine-mi pare, dădacă!
— Milostiv e Dumnezeu, puişorule.
Şi bătrâna dădacă aprinse în faţa chivotului lumânările aurite şi se aşeză la uşă, lucrând la un ciorap. Prinţesa Maria îşi luă o carte şi încercă să citească. Dar de îndată ce se auzeau prin preajmă paşi sau glasuri, prinţesa se uita speriată şi întrebătoare, şi dădaca îi făcea din ochi semn să se liniştească. Acelaşi sentiment pe care-l încerca prinţesa în camera ei îi stăpânea pe toţi şi se revărsase în toată casa, până în cele mai îndepărtate unghere. După vechea superstiţie, care sună că cu cât mai puţini sunt cei care ştiu de femeia aflată în durerile facerii, cu atât mai slabe sunt acestea, toţi se făceau că nu ştiu nimic, nimeni nu vorbea de asta, dar, la toţi oamenii casei, pe lângă politeţea gravă şi respectul cuvenit rangului fiecăruia, ce domnea în casa prinţului, se observa un soi de îngrijorare generală, ceva care le muia tuturor inima, dându-le conştiinţa că în aceste clipe se săvârşea ceva măreţ şi de necuprins cu mintea.
În odaia cea mare a slujnicelor nu se mai auzeau râsete. În odaia lor, lacheii şedeau tăcuţi, gata la orice chemare. La argaţii din curte ardeau focul şi lămpile; nimeni nu dormea. Bătrânul prinţ se plimba prin cabinetul său, călcând apăsat, şi-l trimitea pe Tihon s-o întrebe pe Maria Bogdanovna ce se mai aude.
— Spune-i numai atât: prinţul m-a trimis să întreb ce se mai aude? Şi vino de-mi spune ce ţi-a răspuns.
— Anunţă-l pe prinţ că naşterea a pornit, spuse Maria Bogdanovna, privind sigură de sine la cel trimis.
Tihon se întoarse şi aduse stăpânului său răspunsul.
— Bine, zise prinţul, închizând uşa după el, şi din cabinet Tihon nu mai auzi de atunci nici cel mai mic zgomot.
Puţin mai încolo, Tihon intră din nou în cabinet, ca şi cum ar fi vrut să cureţe mucul lumânărilor. Găsindu-l pe prinţ culcat pe divan, Tihon se uită la el şi, văzându-l tras la faţă, clătină din cap, fără să spună o vorbă, se apropie şi-l sărută pe umăr, apoi ieşi, fără să cureţe mucurile şi fără să mai arate pentru ce venise. Taina cea mai solemnă din lume urma să se săvârşească. Trecu şi seara; se înnopta. Şi sentimentul de aşteptare şi de smerenie în faţa a ceea ce era de nepătruns nu scădea, ci, dimpotrivă, sporea. Toată lumea veghea.
Era una din acele nopţi de martie, în care iarna pare că vrea să se răzbune şi-şi dezlănţuie cu deznădăjduită înverşunare cele din urmă zăpezi şi viscole. În întâmpinarea doctorului neamţ de la Moscova, pe care-l aşteptau să sosească din clipă în clipă, trimiseseră cai de schimb şi călăreţi cu torţe, pentru a-l conduce prin hârtoapele şi băltoacele acoperite de zăpadă de pe drumeagul ce porneşte din drumul mare şi duce până în cătunul Lâsâe Gorî.
Prinţesa Maria lăsase demult cartea din mână; şedea tăcută, cu ochii luminoşi aţintiţi la faţa stafidită a dădacei, căreia îi cunoştea bine fiecare trăsătură, până la cel mai neînsemnat amănunt, până la şuviţele de păr alb ce-i ieşeau de sub basma şi pielea zbârcită ce-i atârna sub bărbie.
Dădaca Savişna, lucrând la ciorap, povestea ceva cu glasul stins; parcă nu-şi mai auzea nici ea vorbele şi nici nu şi le mai înţelegea; povestea, pentru a suta oară, cum răposata prinţesă, mama prinţesei Maria, o născuse pe prinţesa Maria la Chişinău, având drept moaşă doar o bătrână ţărancă moldoveancă.
— Dacă pune Dumnezeu mila, n-ai nevoie de nici un doftor, spuse ea.
Dintr-o dată, o trâmbă puternică de vânt lovi în singura cercevea rămasă la fereastră (după dorinţa prinţului, întotdeauna, odată cu sosirea ciocârliilor, se scotea la toate odăile al doilea rând de cercevele), o desfăcu din cârligul care nu era bine prins, flutură cu putere draperia de stofă şi, răbufnind în cameră cu un val de ger şi de zăpadă, stinse lumânarea. Prinţesa Maria tresări; dădaca lepădă ciorapul din mână, se apropie de fereastră şi, aplecându-se în afară, încercă să prindă la loc cerceveaua. Vântul rece îl umflă colţurile basmalei şi-i răvăşi şuviţele cărunte.
— Prinţesa maică, umblă careva pe şuşea! Spuse ea, ţinând cu o mână fereastra, fără s-o închidă. Cu felinare! Trebuie să fie doftorul…
— Ah, Doamne! În sfârşit! Slavă ţie! Exclamă prinţesa Maria. Trebuie să ies să-l primesc: nu ştie ruseşte.
Îşi aruncă un şal pe umeri şi dădu fuga în întâmpinarea noului sosit. Când trecu prin vestibul, văzu pe fereastră că trăsura şi felinarele ajunseseră la treptele portalului. Ieşi pe scara interioară. În vârful unui stâlp al balustradei, o lumânare de seu, bătută de vânt, ardea strâmb şi se topea. Mai jos, pe altă platformă a scării, cu o mutră speriată stătea valetul Filipp, ţinând în mână o lumânare. Şi mai jos, la cotitura scării, se auzeau pe trepte paşi şi picioare încălţate în pâslari, şi un glas, care i se păru bine cunoscut prinţesei Maria, spunea ceva.
— Slavă Domnului! Auzi ea. Dar tata?
— A binevoit să se culce, răspunse vocea majordomului Demian, care avusese timpul să ajungă jos.
Pe urmă vocea cunoscută mai întrebă ceva, la care Demian îi răspunse, şi paşii moi începură să urce în grabă treptele, pe palierul care zăcea în întuneric. „E Andrei! Îşi zise prinţesa Maria. Nu, nu, nu se poate, ar fi într-adevăr ceva cu totul extraordinar!” Şi, în aceeaşi clipă, la cotitura scării unde stătea valetul cu lumânarea, se ivi capul şi apăru tot trupul prinţului Andrei, îmbrăcat într-o şubă, cu guler înalt de blană, alb de ninsoare. Da, era el, dar palid, slăbit, schimbat, cu o expresie neobişnuită de blândeţe, dar şi de îngrijorare pe faţă. Ajuns în capul scării, îşi îmbrăţişă sora.
— N-aţi primit scrisoarea mea? Întrebă el şi, fără să mai aştepte răspunsul, pe care, de altfel, nici nu l-ar fi primit, fiindcă prinţesei îi pierise graiul, se întoarse, coborî scara şi reveni urcând cu paşi repezi treptele, urmat de medic (se întâlnise cu el la ultima staţie de poştă) şi, când fu iarăşi sus, îşi îmbrăţişă încă o dată sora.
— Ce-i şi soarta asta, dragă Maşa! Spuse el.
Şi, scoţându-şi şuba şi pâslarii, trecu înspre apartamentul soţiei sale.
IX.
MICA PRINŢESĂ ZĂCEA între perne cu o bonetă albă în cap. (Durerile o lăsaseră o clipă.) Şuviţele părului negru şi lung îi încadrau obrajii aprinşi şi jilavi. Drăgălaşa ei gură mică, rumenă, cu buza de sus umbrită de un puf negricios, era deschisă şi surâdea veselă. Prinţul Andrei intră în odaie şi se opri dinaintea ei, la picioarele canapelei pe care era culcată. Ochii strălucitori ai soţiei sale, cu priviri de copil speriat şi tulburat, se opriră asupra lui, fără să-şi schimbe expresia. „Vă iubesc pe toţi şi n-am făcut nimănui nici un rău, atunci de ce sufăr? Ajutaţi-mă!” părea că spune expresia ei. Îşi vedea bărbatul, dar nu-şi dădea seama ce însemnătate are faptul că-l avea acum în faţa ei. Prinţul Andrei ocoli canapeaua şi o sărută pe frunte.
— Scumpa mea! Îi spuse el, o vorbă pe care nu i-o spusese niciodată. Bun e Dumnezeu…
Dar ea se uita la el întrebător, cu un soi de copilărească uimire şi dojană, şi nu zicea nimic.
„Mă aşteptam la un ajutor din partea ta, dar nici tu nu mă ajuţi, nici tu…” spuneau ochii ei. Nu se mira deloc că sosise. Nu-şi da seama de ceea ce se întâmplase, nici acum nu înţelesese că venise. Prezenţa lui n-avea nici un fel de legătură cu suferinţele ei şi cu alinarea lor. O apucaseră iar durerile, şi Maria Bogdanovna îl sfătui pe prinţul Andrei să iasă din odaie.
Intră doctorul. Prinţul Andrei părăsi camera şi, întâlnindu-şi sora, se apropie iarăşi de ea. Începură să vorbească în şoaptă, dar convorbirea se întrerupea în fiecare clipă. Erau în aşteptare şi stăteau mereu s-asculte.
— Allez, mon ami391, spuse prinţesa Maria, şi prinţul Andrei se îndreptă din nou spre apartamentul soţiei sale şi, intrând într-o odăiţă alăturată, se aşeză pe un scaun şi aşteptă. Din camera soţiei lui ieşi o femeie de serviciu cu înfăţişare speriată, care, zărindu-l pe prinţul Andrei, se fâstâci. El îşi ascunse faţa în mâini şi rămase aşa câtăva vreme. Gemete sfâşietoare, ca de animal deznădăjduit, se auzeau prin uşă. Prinţul Andrei se ridică, se apropie de uşă şi încercă s-o deschidă. Dar ţinea cineva de uşă.
— Nu se poate, nu se poate! Auzi el dinăuntru o voce speriată.
Începu să se plimbe prin odaie. Gemetele încetară şi mai trecură câteva secunde. Deodată, un ţipăt înfiorător, nu ţipătul ei, nu se putea să ţipe ea aşa, răsună din odaia vecină. Prinţul Andrei dădu fuga la uşă; ţipătul se stinsese, dar se auzea un scâncet de copil.
„La ce-au adus acolo un copil? Se gândi în prima clipă prinţul Andrei. Copil? Ce copil? Ce caută acolo copilul? N-o fi cel care s-a născut acum?”
Când, dintr-o dată, înţelese câtă fericire însemna pentru el acest scâncet, îl podidiră lacrimile şi, sprijinindu-se în coate de pervazul ferestrei, plânse cu sughiţuri, cum plâng copiii. Uşa se deschise. Doctorul, cu mânecile cămăşii suflecate, fără haină, palid, cu bărbia tremurând, ieşi din odaie. Prinţul Andrei îi vorbi, dar doctorul se uită la el cu priviri rătăcite şi, fără să scoată un cuvânt, trecu mai departe. O femeie ieşi pe urma lui în fugă şi, dând cu ochii de prinţul Andrei, încremeni în prag. Prinţul intră în odaia soţiei sale. Moartă, ea zăcea în aceeaşi poziţie în care o văzuse el cu cinci minute înainte, şi drăgălaşul ei chip copilăresc, cu buza de sus umbrită de un puf negricios, avea aceeaşi expresie, cu toate că ochii îi rămăseseră ficşi şi sângele-i fugise din obraz.
„Vă iubesc pe toţi şi n-am făcut nimănui nici un rău; şi voi, ce-aţi făcut din mine?” părea că spune chipul ei drăgălaş, trist şi fără viaţă. Într-un colţ al odăii, chiţăia şi scâncea ceva mic şi roşu în braţele albe ale Mariei Bogdanovna, care tremura toată.
Două ceasuri după aceea, prinţul Andrei intră cu paşi înceţi în cabinetul tatălui său. Bătrânul aflase totul. Era chiar lângă uşă şi, cum se deschise, îşi cuprinse feciorul de după gât cu mâinile lui aspre, bătrâneşti, şi izbucni în plâns, ca un copil.
După trei zile, micii prinţese i se cântă prohodul, şi prinţul Andrei urcă treptele catafalcului, ca să-şi ia rămas bun de la soţia sa. În coşciug faţa ei era aceeaşi, cu toate că ochii îi erau închişi. „Ce aţi făcut voi din mine?” spunea parcă întruna, şi prinţul Andrei simţi că în inima lui ceva se rupe şi că-l apasă o vină pe care n-o mai poate nici îndrepta, nici uita. Nu putea plânge. Bătrânul se apropie şi el de moartă şi-i sărută mânuţele de ceară, încrucişate liniştit pe piept: faţa ei părea că-i spune şi lui: „Ah, ce-aţi făcut voi din mine? Pentru ce mi-aţi făcut asta?” Şi, văzându-i chipul, bătrânul îşi întoarse încruntat privirea.
După alte cinci zile avu loc botezul nou-născutului, prinţul Nikolai Andreici. Doica ţinea scutecele cu bărbia, în timp ce preotul ungea cu mir, cu o pană de gâscă, palmele şi tălpile roşii şi zbârcite ale micuţului.
Naşul, bunicul lui, de frică să nu-l scape din braţe tremura tot şi, după ce-l plimbă jur împrejurul cristelniţei de tinichea poşită, îl trecu în mâinile naşei, prinţesa Maria. Prinţul Andrei, în odaia de alături, aştepta să se săvârşească taina botezului, tremurând de frică să nu-i înece copilul. Doica i-l aduse, şi el se uită fericit la prunc şi clătină din cap în semn de mulţumire, când ea îi împărtăşi vestea îmbucurătoare că boţul de ceară, în care amestecase firişoare din părul pruncului, aruncat în cristelniţă, nu căzuse la fund, ci plutise la suprafaţa apei.
X.
AMESTECUL LUI ROSTOV în duelul dintre Dolohov şi Bezuhov fu dat repede uitării, graţie stăruinţelor bătrânului conte, iar Rostov, în loc să fie degradat, cum se aştepta, fu numit aghiotant pe lângă generalul guvernator al Moscovei. Ca urmare, el nu mai putu să plece la ţară cu toată familia, fiind obligat să rămână la noul său post, în Moscova, toată vara. Dolohov se însănătoşise şi, cât timp fu în convalescenţă, Rostov legă o şi mai strânsă prietenie cu el. Bolnavul fusese îngrijit de mama sa, care-l iubea duios, cu patimă. Bătrâna Maria Ivanova îl îndrăgi pe Rostov pentru prietenia lui cu Fedea şi-i vorbea adesea despre fiul ei.
— Da, conte, îi spunea ea, Fedea e prea nobil şi curat la suflet pentru lumea noastră de astăzi, lume stricată, care nu preţuieşte bunătatea nici cât negru sub unghie, şi virtutea îi stă ca un ghimpe în ochi. Ia spune-mi dumneata, conte, drept a fost, cinstit a fost asta din partea lui Bezuhov? Şi Fedea, cu inima lui nobilă, l-a iubit şi nici acum nu vorbeşte niciodată nimic rău despre el. Ştrengăriile acelea ale lor de la Petersburg şi pozna cu comisarul nu le-au făcut amândoi împreună? De ce atunci pe Bezuhov nici capul nu l-a durut şi toate i-au căzut numai lui Fedea în spinare? Şi ce belea! Să zicem că l-au reabilitat, dar, la urma urmei, cum să nu-l fi reabilitat? Nu cred să fi fost pe acolo mulţi ca el, aşa viteji şi buni fii ai ţării! Şi acuma, ce le-o fi venit şi cu duelul ăsta? Ştiu oamenii ăştia ce-i simţul onoarei? Să ştii că-i singurul fiu la părinţi, să-l provoci la duel şi să tragi aşa, de-a dreptul în el! Bine că ne-a purtat Dumnezeu de grijă! Şi, la o adică, pentru ce? Câte nu se vorbesc pe socoteala oamenilor în zilele noastre? Şi ce-i el de vină dacă celălalt e atât de gelos? Aş fi înţeles să-l fi provocat mai demult, căci asta durează cam de un an! Dar şi acuma, când l-a provocat la duel, ce şi-a zis? Că Fedea n-o să se bată, fiindcă îi datorează bani. Ce mârşăvie! Ce mişelie! Ştiu că-l preţuieşti pe Fedea, dragul meu conte, şi de aceea te şi iubesc, din inimă, crede-mă! Puţini îl înţeleg pe Fedea. Are un suflet aşa de nobil, aşa de îngeresc!
Dar şi Dolohov îi spunea adeseori lui Rostov în timpul convalescenţei lucruri la care nu te-ai fi aşteptat cu nici un chip din partea lui.
— Lumea zice despre mine că sunt om rău, ştiu, spunea el. Nu-mi pasă, nu vreau să ştiu de nimeni şi de nimic, în afară de aceia pe care-i iubesc; dar pe cei pe care-i iubesc, îi iubesc atât de mult, încât mi-aş da şi viaţa pentru ei; pe ceilalţi, pe toţi îi strivesc dacă-mi stau în cale. O am pe mama, nepreţuita mea mamă, pe care o ador ca pe Dumnezeu, şi încă doi-trei prieteni, printre care eşti şi tu. Restul oamenilor nu mă interesează decât în măsura în care pot să-mi fie ori folositori, ori vrăjmaşi. Şi aproape toţi îmi sunt vrăjmaşi, mai cu seamă femeile. Da, dragul meu, continuă el, am întâlnit în viaţă bărbaţi care pot iubi cu adevărat, oameni cu suflet nobil, avântat; dar femei, care să nu fie marfă de cumpărat, indiferent dacă sunt contese sau bucătărese, n-am întâlnit încă. N-am întâlnit încă nevinovăţia aceea cerească, devotamentul pe care-l caut în orice femeie. Dacă aş fi găsit-o – femeia asta – mi-aş fi dat viaţa pentru ea. Dar astea… făcu un gest de dispreţ. Şi, mă crezi? Dacă mai ţin la viaţă, e pentru că tot mai nădăjduiesc să întâlnesc într-o bună zi fiinţa aceea ideală, care să mă facă să renasc, să mă pot purifica şi înălţa. Dar tu n-ai cum să înţelegi toate astea…
— Dimpotrivă, te înţeleg foarte bine, răspunse Rostov, care se afla sub înrâurirea noului său prieten.
Toamna, familia Rostov se înapoie la Moscova. Pe la începutul iernii se întoarse şi Denisov, care trase la ei. Primele luni ale iernii anului 1806, petrecute de Nikolai Rostov la Moscova, au fost pentru el şi familia lui dintre cele mai fericite şi mai pline de voie bună. Nikolai aducea în casa părintească o mulţime de tineri. Vera avea douăzeci de ani şi se putea socoti o fată frumoasă. Sonia, o fetişcană fermecătoare la cei şaisprezece ani ai ei, era ca o floare care abia se deschide; Nataşa, pe jumătate domnişoară, pe jumătate fetiţă, când îi făcea pe cei din jur să râdă de năzdrăvăniile ei copilăreşti, când îi fermeca cu graţia ei feciorelnică.
Aşa cum se întâmplă în casele în care sunt fete foarte tinere şi foarte drăguţe, în casa Rostovilor era în epoca aceea o atmosferă care te îmbia la dragoste. Fiecare tânăr care păşea pragul casei Rostov, privind chipurile tinereşti şi voioase ale fetelor, care zâmbeau veşnic (poate fericirii lor), câştigat de freamătul voioşiei lor, ascultându-le ciripitul zglobiu, gingaş, cu care se avântau pline de speranţă la tot ce le surâdea, ascultând acest iureş necontenit de voci, cântece şi muzică, se simţea pătruns de acelaşi sentiment al setei de dragoste, al dorului de fericirea mult aşteptată, pe care-l încerca şi tineretul casei.
Din rândul tinerilor prieteni aduşi de Rostov făcea parte în primul rând Dolohov, care le era pe plac tuturor celor ai casei, în afară de Nataşa. Din cauza lui Dolohov, ea fu cât pe-aci să se certe cu fratele ei. Nataşa susţinea că Dolohov e om rău şi că, în duelul lui cu Bezuhov, Pierre avusese dreptate, iar Dolohov era vinovat, că e nesuferit şi afectat.
— Ce să înţeleg! Nu-i nimic de înţeles! Striga cu îndârjire încăpăţânată Nataşa, e rău şi fără inimă! Uite, vezi, Denisov al tău îmi place, e şi chefliu şi tot ce vrei, dar tot mi-e drag; vezi, va să zică pot să înţeleg. Nu ştiu cum să-ţi spun: la Dolohov totul e socotit dinainte, şi asta nu-mi place. Uite, Denisov…
— Ei, Denisov e cu totul altceva, răspunse Nikolai, lăsând să se înţeleagă că, în comparaţie cu Dolohov, Denisov nu e mare lucru; şi ca să înţelegi ce suflet are Dolohov, trebuie să vezi cum se poartă cu mamă-sa. Ce inimă!
— Eu asta nu ştiu! Dar ştiu că lângă el nu mă simt bine. Şi ştiai că s-a îndrăgostit de Sonia?
— Ce prostii spui…
— Sunt sigură, ai să vezi.
Prezicerea Nataşei se împlini. Dolohov, căruia nu-i plăcea societatea doamnelor, începu să viziteze mai des casa Rostovilor şi toţi, punându-şi întrebarea pentru cine venea, foarte curând se dumiriră (deşi nimeni nu sufla nici o vorbă) că venea pentru Sonia. Iar Sonia, cu toate că n-ar fi îndrăznit niciodată să o recunoască, îşi dăduse seama de asta şi se făcea roşie ca focul ori de câte ori apărea Dolohov.
Dolohov rămânea adeseori la Rostovi la masă, nu pierdea niciunul dintre spectacolele la care se duceau ei şi lua parte la balurile des adolescentes392, organizate de către vestitul profesor de dans Jogel, pe care Rostovii le frecventau regulat. Arăta o deosebită atenţie Soniei şi se uita cu aşa ochi la ea, încât nu numai că fata nu-i putea înfrunta privirea fără să roşească, dar până şi bătrâna contesă, şi Nataşa se făceau ca para focului ori de câte ori îi surprindeau căutătura asta.
Era vădit că acest bărbat puternic şi ciudat se afla sub vraja acestei graţioase fetiţe oacheşe, care iubea pe altul.
Rostov băgase şi el de seamă că era ceva nou în raporturile dintre Dolohov şi Sonia, dar nu-şi putea lămuri anume ce fel de raporturi noi se stabiliseră. „Toţi se îndrăgostesc de câte una dintre ele”, îşi spuse el, gândindu-se la Sonia şi la Nataşa. Dar nu se mai simţea, ca înainte, cu inima uşoară alături de Sonia şi de Dolohov şi începu să dea cât mai rar pe acasă.
Odată cu toamna anului 1806, toţi începură să vorbească numai despre războiul cu Napoleon, ba încă mult mai cu foc decât cu un an înainte. Legea prevedea nu numai un număr de zece recruţi la fiecare mie de locuitori: trebuiau să mai dea şi nouă miliţieni pe deasupra. Toată lumea azvârlea anatema pe capul lui Bonaparte şi în toată Moscova nu se mai vorbea decât de războiul care bate la uşă. Pentru familia Rostov, tot interesul acestor pregătiri de război se reducea la faptul că Nikoluşka nu se îndupleca pentru nimic în lume să rămână la Moscova şi nu aştepta decât sfârşitul concediului lui Denisov pentru ca, după sărbători, să plece împreună la regiment. Apropiata despărţire de ai lui nu numai că nu-i strica voia bună ci, dimpotrivă, i-o sporea. Cea mai mare parte a timpului nu şi-o petrecea acasă, ci pe la mese, serate şi baluri.
