XI.

A TREIA ZI DE CRĂCIUN, Nikolai luă masa acasă, ceea ce în ultima vreme i se întâmpla destul de rar. Era o masă cu invitaţi, masă de rămas bun, întrucât, îndată după bobotează, urma să plece împreună cu Denisov la regiment. Erau la masă vreo douăzeci de invitaţi, printre care Dolohov şi Denisov.

Niciodată atmosfera care te îmbia la dragoste, suflul dragostei, nu pusese stăpânire pe casa Rostovilor cu atâta putere ca în zilele acestea de sărbătoare. „Culege clipele de fericire, lasă-te iubit, iubeşte! Era singura realitate a vieţii; restul e nerozie. De aceea noi, cei de aici, nici n-avem altă preocupare”, părea că spune atmosfera asta. Nikolai, care, ca totdeauna, deşi vlăguise două perechi de cai zdraveni, tot nu izbutise să treacă pe la toţi cei faţă de care avea obligaţii şi care-l invitaseră, ajunse acasă chiar la ora mesei. De cum intră, observă şi simţi atmosfera îmbibată de dragoste din casă şi, pe lângă asta, îşi dădu seama de ciudata stinghereală ce domnea între cei de faţă. Deosebit de tulburaţi păreau Sonia, Dolohov, bătrâna contesă şi, ceva mai puţin, Nataşa. Nikolai îşi dădu seama că înainte de masă trebuia să se fi petrecut ceva între Dolohov şi Sonia şi, de aceea, cu delicateţea ce-l caracteriza, fu foarte duios şi atent cu amândoi tot timpul mesei. În aceeaşi seară a celei de a treia zile de Crăciun trebuia să aibă loc unul dintre acele baluri pe care Jogel, profesorul de dans, le organiza în timpul sărbătorilor pentru toţi elevii şi elevele sale.

— Nikolenka, tu vii la bal? Vino, te rog, îi spuse Nataşa. Jogel te-a invitat în chip special; şi Vasili Dmitrici (era vorba de Denisov) vine.

— Unde nu m-aş duce eu, când e vorba să dau ascultare poruncilor contesei! Răspunse Denisov, luându-şi, mai în glumă, mai în serios, rolul de paj al Nataşei. Sunt gata să dansez chiar şi pas de châle393.

— Numai să pot! Am promis Arharovilor să mă duc la serata lor, răspunse Nikolai.

— Dar tu? se adresă el lui Dolohov.

Dar nu-i pusese bine întrebarea, că-şi dădu numaidecât seama că n-ar fi trebuit să-l întrebe.

— Da, poate… răspunse rece şi răstit Dolohov, cu ochii la Sonia şi, încruntându-se, îl privi pe Nikolai cu aceeaşi expresie pe care o avusese la Clubul englez, când se uitase la Pierre.

„E ceva la mijloc”, îşi spuse Nikolai, şi plecarea lui Dolohov îndată după masă îi întări şi mai mult bănuiala. O chemă pe Nataşa şi o întrebă ce însemnau toate astea.

— Tocmai te căutam, spuse Nataşa, alergând spre el. Ţi-am spus eu şi tot n-ai vrut să mă crezi! Adăugă ea cu un aer triumfător. A cerut-o pe Sonia!

Cu toate că prea puţin îl preocupase Sonia în ultimul timp, Nikolai simţi un gol în inimă, auzind de propunerea asta. Pentru Sonia, orfană fără zestre, Dolohov era o partidă convenabilă şi, în unele privinţe, strălucită. Din punctul de vedere al bătrânei contese şi al întregii societăţi, propunerea nu putea fi respinsă. De aceea, primul simţământ al lui Nikolai când auzi de cererea în căsătorie fu un simţământ de ciudă împotriva Soniei. Se pregătea tocmai să-i spună: „Foarte frumos, ştiu, se-nţelege, trebuie să uiţi făgăduiala copilărească ce mi-ai făcut şi să primeşti propunerea”. Dar n-avu timpul să spună ce avea de gând…

— Închipuieşte-ţi! L-a refuzat, l-a refuzat categoric! Spuse Nataşa, fără să-i dea răgaz. I-a spus că iubeşte pe altul, adăugă ea după o clipă de tăcere.

„O, altfel nici nu se putea să facă Sonia mea!” gândi Nikolai.

— Cât n-a rugat-o mama! Dar n-a vrut. Şi eu ştiu că ea nu-şi schimbă părerea. Când a spus odată…

— A rugat-o mama! Exclamă Nikolai pe un ton de dojană.

— Da, răspunse Nataşa. Nikolenka, ştii, nu te supăra, dar eu sunt sigură că tu n-ai să te însori cu ea niciodată. N-aş putea spune de unde, dar ştiu bine că n-ai să te însori cu ea.

— Ei, asta n-ai cum s-o ştii tu, îi replică Nikolai, dar trebuie să-i vorbesc. Ce minunată fată, Sonia! Adăugă el, surâzător.

— Minunată, într-adevăr. Ţi-o trimit.

Şi, după ce îşi sărută fratele, Nataşa fugi.

După o clipă intră Sonia; era speriată, încurcată, ca şi cum s-ar fi simţit vinovată. Nikolai se apropie de ea şi-i sărută mâna. De când se întorsese, era întâia dată când stătea cu ea între patru ochi şi putea să-i vorbească de dragostea lui.

— Sophie, începu el, timid, şi continuă din ce în ce mai hotărât, dacă ai de gând să te dai în lături de la o partidă nu numai strălucită şi avantajoasă, dar de la o propunere venită din partea unui om minunat, cu suflet nobil… care mi-e prieten…

Sonia îl întrerupse.

— L-am şi refuzat, spuse ea repede.

— Dacă-l refuzi din cauza mea, mă tem că… mie…

Sonia îl întrerupse din nou. Îl privea cu ochi rugători şi speriaţi.

— Nicolas, nu-mi spune asta, zise ea.

— Ba da, trebuie să ţi-o spun. Poate că asta înseamnă din partea mea suffisance394, dar tot e mai bine s-o spun. Dacă refuzi din cauza mea, sunt dator să-ţi spun tot adevărul. Te iubesc, cred, mai mult decât pe oricine…

— Îmi ajunge, zise, îmbujorându-se, Sonia.

— Da, dar m-am îndrăgostit de o mie de ori şi mă voi mai îndrăgosti, cu toate că pentru nimeni altcineva n-am un sentiment de prietenie, de încredere, de iubire, cum am pentru dumneata. Dar sunt prea tânăr. Maman nu vrea să ne luăm. Aşa că, pur şi simplu, nu-ţi pot promite nimic. Şi te-aş ruga să te mai gândeşti la propunerea lui Dolohov, încheie el, rostind cu greu numele prietenului său.

— Nu-mi spune asta. N-am nevoie de nimic. Te iubesc ca pe un frate şi te voi iubi mereu; mai mult decât atâta nu-mi trebuie nimic.

— Eşti un înger şi nu te merit; mă tem numai să nu-ţi înşel aşteptările.

Şi Nikolai îi mai sărută odată mâna.