XII.

LA JOGEL SE DĂDEAU cele mai vesele baluri ale Moscovei. Asta era părerea mamelor când îşi vedeau leurs adolescentes schiţând „primii paşi” de-abia învăţaţi; aceasta era şi părerea des adolescentes et adolescents, care dansau până nu mai puteau; aceasta era şi părerea tinerilor băieţi şi fete, care veneau la balurile lui cu ifose de superioritate şi-şi găseau aici până la urmă prilej minunat de petrecere. În cursul anului se încheiaseră, datorită acestor baluri, două căsătorii; cele, două drăgălaşe prinţese Gorceakov îşi găsiseră logodnici şi se căsătoriseră, ceea ce făcu să crească şi mai mult faima acestor baluri. Marea lor atracţie se datora faptului că nu exista nici stăpân, nici stăpână a casei; drept gazdă nu era decât bunul Jogel, care, uşor ca fulgul, le făcea la toţi, după toate regulile artei, reverenţe şi-şi primea discret biletele de bancă, pentru lecţiile lui de dans, de la toţi musafirii; mai era apoi şi faptul că la aceste baluri venea numai tineretul care nu voia decât să danseze şi să petreacă, aşa cum vor de obicei fetiţele pe la treisprezece-paisprezece ani, când îşi pun pentru prima dată rochie lungă. Toate, cu rare excepţii, erau sau păreau drăgălaşe, atâta fericire le lumina zâmbetul şi atâta viaţă le ardea în priviri. Câteodată cele mai bune dintre eleve – şi cea mai eminentă elevă era Nataşa, distinsă şi prin graţia ei – dansau până şi pas de châle, dar, la acest din urmă bal dansară numai l'anglaise, l'ecossaise şi, cel mai la modă dans, mazurca. Jogel obţinuse salonul caselor Bezuhov şi toţi erau de acord că balul e foarte reuşit. Fete drăguţe erau cu duiumul şi printre ele se remarcau domnişoarele Rostov. Amândouă radiau de fericire şi voie bună. La serată, Sonia, mândră de propunerea lui Dolohov, de refuzul ei şi de explicaţia pe care o avusese cu Nikolai, nu-şi mai găsea astâmpăr; începuse încă de acasă să ţopăie şi abia putuse fata din casă să-i pieptene cozile, iar acum, în sala balului, părea iluminată de o bucurie ce-o transfigura.

Nataşa, care nu era mai puţin mândră de rochia ei lungă, pe care o îmbrăca pentru prima dată în viaţă, ca la un bal adevărat, era şi mai fericită. Amândouă purtau rochii albe de muselină, cu panglici roz.

Nataşa simţi că e îndrăgostită chiar din clipa în care intră în salon. Nu de cineva anume era îndrăgostită, ci se îndrăgostise de toată lumea. Asupra oricui îşi oprea privirea, de îndată ce-l privea, se şi îndrăgostea de el.

— Ah, ce frumos! Repeta ea mereu, de câte ori se apropia de Sonia.

Nikolai şi Denisov se plimbau prin saloane, urmărind protector, cu simpatie, perechile de dansatori.

— Ce drăguţă e! O să fie o frumuseţe, observă Denisov.

— Cine?

— Contesa Nataşa, răspunse Denisov.

— Şi cum dansează, câtă graţie! Mai spuse el după o clipă de tăcere.

— Dar nu ştiu de cine vorbeşti!

— De sora ta, ce naiba! Se răsti supărat Denisov.

Pe Rostov îl apucă râsul.

— Mon cher comte, vous etes l'un de mes meilleurs écoliers, il faut que vous dansiez, i se adresă lui Nikolai mărunţelul Jogel, care se apropiase de ei. Voyez combien de jolies demoiselles395. Apoi i se adresă cu aceeaşi invitaţie lui Denisov, tot un fost elev de-al lui.

— Non, mon cher, je ferai tapisserie396, răspunse Denisov. Ai uitat cumva ce prost elev ţi-am fost şi că nu profit deloc de lecţiile dumitale?

— Da de unde! Se grăbi să-l liniştească profesorul. Erai numai neatent, dar aptitudini aveai, da, da, aveai aptitudini.

Răsunară primele măsuri ale mazurcii celei mai la modă. Nikolai nu-şi mai putu refuza profesorul şi-o invită la dans pe Sonia. Denisov îşi găsi un scaun lângă nişte doamne mai în vârstă şi, sprijinit în sabie, începu să bată involuntar măsura, uitându-se la tineretul care dansa şi povestind totodată ceva care stârnea râsul răscoaptelor sale vecine. Jogel deschise dansul cu Nataşa, mândria şcolii lui, cea mai bună elevă. Cu paşii mărunţi, mişcându-şi cu graţie picioruşele strânse în pantofi cu cataramă, Jogel începu să zboare în elanul dansului prin sală, împreună cu sfioasa Nataşa, care însă făcea sârguincioasă paşii în chip corect. Denisov nu-şi mai lua ochii de la ei şi bătea măsura cu sabia, cu un aer care spunea limpede că dacă el nu dansează e numai fiindcă nu vrea şi nicidecum fiindcă nu poate. Pe la mijlocul dansului, cum Rostov îi trecea tocmai pe dinainte, îl opri:

— Asta se dansează cu totul altfel, îi zise el. Asta-i mazurcă poloneză la tine? Ai noroc că partenera ta dansează splendid!

Cunoscând faima pe care şi-o făcuse Denisov chiar şi în Polonia prin măiestria lui de a dansa mazurca poloneză, Nikolai fugi repede la Nataşa:

— Du-te şi-l angajează pe Denisov. Ştii cum dansează? Minunat! Îi spuse el.

Când veni iar rândul Nataşei, ea se ridică şi, sfioasă, păşind grăbit cu pantofiorii ei cu funde la catarame, traversă în fugă sala până la colţul unde stătea Denisov. Simţea că toţi o privesc şi aşteaptă. De departe, Nikolai văzu că Denisov şi Nataşa discutau râzând şi că Denisov o refuza, dar zâmbea bucuros. Dădu fuga la ei.

— Te rog, Vasili Dmitrici, spunea Nataşa, hai, te rog!

— Îngăduie-mi, contesă, nu pot, răspunse Denisov.

— Ei, hai, Vasea, interveni Nikolai.

— Parcă l-aţi pofti pe motanul Vaska, răspunse Denisov glumind.

— Am să-ţi cânt o seară-ntreagă, îi făgădui Nataşa.

— Face tot ce vrea din mine, zâna! Spuse Denisov şi-şi descinse sabia.

Ieşi apoi dintre scaune, ţinând strâns în mâna lui mâna partenerei, ridică puţin capul şi se lăsă pe un picior, aşteptând să intre în tact. Numai pe cal şi la mazurcă trecea neobservată statura mică a lui Denisov, şi-n ochii tuturor el apărea deodată plin de bărbăţia pe care şi-o simţea el însuşi. Prinzând tactul, îşi privi dintr-o parte cu un surâs curtenitor, ţanţoş, partenera, bătu brusc din picioare, apoi, elastic ca o minge, făcu un salt şi se avântă în zbor jur împrejurul salonului, purtând-o ca pe un fulg. Dintr-un singur salt ajunsese la jumătatea salonului, fără nici un zgomot, şi-n zborul lui ai fi crezut că nu vede scaunele care-i stau în faţă şi că se va izbi drept de ele când, dintr-o dată, bătând din pinteni şi depărtându-şi picioarele, se opri pe călcâie, rămase o clipă aşa, marcând cu zgomot pasul şi zornăindu-şi pintenii pe loc, apoi se răsuci repede şi, lovind cu piciorul stâng în dreptul, se avântă din nou de-a curmezişul salonului; acum Nataşa ghicea ce mişcare avea de gând să facă şi, fără să ştie nici ea cum, îl urma, lăsându-se în voia lui. El o învârtea, ba pe dreapta, ba pe stânga; când, lăsându-se într-un genunchi, o rotea împrejurul său ca să sară apoi în sus şi să se avânte cu atâta repeziciune, încât părea că avea intenţia să străbată dintr-o suflare toate încăperile, când se oprea iarăşi brusc şi făcea fel de fel de figuri noi şi neaşteptate. După ce-şi învârti partenera cu elegantă uşurinţă până în dreptul locului pe care-l ocupase, se opri şi se înclină cu zăngănit de pinteni în faţa ei. Nataşa, tulburată, uită să-i răspundă cu tradiţionala reverenţă. Ea stătu şi-l privi ţintă, nedumerită, zâmbindu-i ca şi cum nu l-ar mai fi recunoscut.

— Ce-i cu el? Se întrebă ea.

În ciuda faptului că profesorul Jogel nu recunoştea acest fel de a dansa mazurca drept cel adevărat, toată lumea era în admiraţie faţă de măiestria lui Denisov; îl asaltau mereu din toate părţile invitaţiile la dans din partea fetelor, în timp ce bătrânii, zâmbind, îşi depanau aducerile-aminte în legătură cu Polonia şi cu vremurile fericite de altădată. Denisov, înfierbântat de dans, tamponându-şi mereu faţa cu batista, se aşeză lângă Nataşa şi nu se mai dezlipi de ea până la sfârşitul balului.