III.

CÂND MIHAIL IVANÂCI se înapoie cu scrisoarea în cabinet, prinţul, cu ochelari şi cu o vizieră pe frunte şi cu abajur la sfeşnice, şedea la biroul său, cu ruloul deschis, ţinând în mâna întinsă foarte departe de ochi nişte hârtii pe care le citea într-o poză puţin cam solemnă (erau remarcele sale, cum le numea el) şi care trebuiau să fie înmânate împăratului după moartea sa.

Când Mihail Ivanâci intră, ochii prinţului erau umezi de lacrimile amintirii acelor vremuri de pe când scrisese el ceea ce citea acum. Luă din mâinile lui Mihail Ivanâci scrisoarea, o băgă în buzunar, îşi adună hârtiile şi-l chemă la el pe Alpatâci, care aştepta demult.

Pe o fiţuică avea notat tot ce era de făcut la Smolensk şi, plimbându-se prin cameră în faţa lui Alpatâci, care stătea lângă uşă, îi tot dădea porunci:

— Întâi hârtie de scrisori, auzi, opt testele, uite, după modelul acesta: cu marginea aurită… aşa e modelul, să fie negreşit la fel cu el. Pe urmă lac şi ceară roşie, cum scrie pe notiţa lui Mihail Ivanâci.

Se mai plimbă un pic prin odaie şi îşi aruncă ochii pe fiţuica pe care şi-o făcuse ca să nu uite.

— Pe urmă, dai personal guvernatorului în mână scrisoarea despre înrolări.

După aceea, mai era nevoie şi de zăvoare, pentru uşile construcţiei celei noi, exact de fasonul imaginat de însuşi prinţul. Trebuia apoi comandată o mapă de piele, în care să se pună testamentul.

Prinţul se lungi cu darea poruncilor mai bine de două ceasuri şi tot nu-l lăsa pe Alpatâci să plece. Se aşeză pe un scaun, căzu pe gânduri şi, închizând ochii, aţipi. Alpatâci făcu o mişcare.

— Ei hai, du-te, du-te; dacă mai e nevoie de ceva, trimit după tine.

Alpatâci ieşi. Prinţul se apropie iarăşi de birou, se uită în el, îşi pipăi hârtiile, închise la loc ruloul şi se aşeză la masă să-şi scrie scrisoarea către guvernator.

Se făcuse târziu când se ridică şi pecetlui scrisoarea. Îi era somn, dar ştia că nu va putea dormi şi că în aşternut vor veni să-l chinuie cele mai negre gânduri. Îl chemă pe Tihon şi o porni cu el prin odăi, ca să-i arate unde să-i facă patul în noaptea aceea. Mergea şi cerceta din mers fiecare ungher.

Peste tot i se părea că nu e bine, dar mai rău decât toate locurile era divanul lui obişnuit din cabinetul de lucru. Divanul acesta îl îngrozea, probabil din pricina gândurilor apăsătoare care-l frământaseră de atâtea ori când stătuse întins pe el. Nicăieri nu era bine, dar mai bun din toate era totuşi colţişorul din odaia cu divănaşe, în spatele pianului: acolo nu dormise niciodată până atunci.

Tihon, ajutat de un valet, aduse aşternutul şi începu să-l întindă.

— Nu aşa, nu aşa! Strigă prinţul şi trase el însuşi patul puţin mai departe de colţ, pentru ca apoi să-l împingă iarăşi la loc.

„În sfârşit, am isprăvit tot, acum am să mă odihnesc”, se gândi prinţul şi-l lăsă pe Tihon să-l dezbrace.

Încruntându-se, necăjit de sforţările pe care trebui să le facă pentru a-şi scoate haina şi pantalonii, prinţul se lăsă cu greutate pe pat când fu gata dezbrăcat şi păru că stă pe gânduri, uitându-se dispreţuitor la picioarele sale gălbejite şi uscate. De fapt nu se gândea la nimic, ci şovăia doar în faţa greutăţii ce-i stătea în faţă, când se gândea că trebuie să-şi ridice picioarele acestea pe pat şi să se întindă în aşternut. „Ah, cât e de greu! Ah, de s-ar sfârşi mai curând chinurile astea şi m-aţi lăsa odată în pace şi voi!” îşi zise el. Apoi, strângându-şi buzele, făcu pentru a douăzeci de mia oară sforţarea aceasta şi se culcă. Dar abia se culcă şi dintr-o dată i se păru că patul se clătina sub el înainte şi îndărăt, ca şi cum ar fi respirat greu şi s-ar fi zbătut. Asta i se întâmpla aproape în fiecare noapte. Deschise ochii abia închişi.

— N-am parte de odihnă, fire-ar să fie! Bombăni el, mânios pe cineva. Da, da, a mai fost ceva important, îmi păstrasem ceva foarte important ca să rezolv noaptea, aici, în aşternut. Zăvoarele? Nu, despre asta am dat ordine. Nu, era altceva, ceva, ce s-a petrecut în salon. Prinţesa Maria o fi spus iar o prostie. Cine ştie ce-o fi spus Dessalles – un prost şi ăsta – a spus şi el ceva. În buzunar, parcă era ceva, n-am să pot să-mi amintesc.

— Tişka! 590 despre ce-am vorbit azi la masă?

— Despre prinţul Andrei…

— Taci, taci. Prinţul lovi cu pumnul în masă. Da, ştiu, scrisoarea prinţului Andrei. A citit-o prinţesa Maria. Dessalles spunea ceva despre Vitebsk. Am s-o citesc acuma.

Porunci să i se dea scrisoarea din buzunar şi să se împingă mai lângă pat măsuţa pe care se afla limonada şi sfeşnicul cu lumânarea de ceară răsucită, apoi îşi puse ochelarii şi începu să citească. Abia acum, citind în liniştea nopţii scrisoarea, la lumina slabă de sub globul verde, îi pricepu el pentru întâia oară, într-o clipă, înţelesul.

„Francezii sunt la Vitebsk, în patru etape pot fi la Smolensk, poate că au şi ajuns.”

— Tişka! Tihon sări. Nu, nu trebuie, nu trebuie, strigă el.

Vârî scrisoarea dedesubtul sfeşnicului şi închise ochii. Şi în faţa ochilor îi apăru Dunărea într-o amiază însorită, stufărişurile şi o tabără rusească, iar el, general tânăr, fără nici o zbârcitură pe obraz, vioi, voios, rumen la faţă, intră în cortul pictat al lui Potiomkin, şi un sentiment de arzătoare invidie faţă de favorit, o invidie ca şi atunci de puternică, îl tulbură. Şi îşi aminteşte vorbă cu vorbă tot ce s-a spus atunci, la prima întâlnire cu Potiomkin. Vede în faţa lui o femeie grasă, de statură mică, cu faţa gălbuie şi puhavă, măicuţa împărăteasa, îi vede zâmbetul, îi aude vorbele din ziua când a binevoit să-l primească întâia oară, şi îşi mai aminteşte faţa ei de pe catafalc şi incidentul acela pe care l-a avut atunci, cu Zubov, în faţa sicriului, pentru dreptul de a-i săruta mâna.

„Ah, de m-aş putea întoarce, de m-aş întoarce cât mai repede la vremurile acelea şi de s-ar sfârşi prezentul cât mai repede, cât mai repede, să mă lase odată şi ei în pace!”

IV.

LÂSÂE GORÎ, PROPRIETATEA prinţului Nikolai Andreevici Bolkonski, se găsea la şaizeci de verste depărtare de Smolensk şi la trei verste de drumul care duce la Moscova.

În aceeaşi seară, câtă vreme prinţul îi dădea lui Alpatâci dispoziţii, Dessalles, cerând să fie primit de prinţesa Maria, îi împărtăşi, că de vreme ce prinţul nu era în apele lui şi nu lua nici un fel de măsuri pentru a se pune în siguranţă, şi cum din scrisoarea prinţului Andrei se vedea că rămânerea la Lâsâe Gorî nu era lipsită de primejdii, o sfătuieşte respectuos să scrie ea însăşi prin Alpatâci o scrisoare guvernatorului din Smolensk, cu rugămintea s-o informeze asupra situaţiei şi asupra seriozităţii primejdiei în care se afla domeniul de la Lâsâe Gorî. Dessalles scrise în numele prinţesei Maria scrisoarea către guvernator, pe care aceasta o iscăli şi plicul fu dat lui Alpatâci, cu porunca să-l predea guvernatorului, iar în caz că e vreo primejdie, să se înapoieze cât mai curând cu putinţă.

După ce primi toate recomandaţiile, Alpatâci, petrecut de toţi ai casei, pe cap cu o pălărie albă (un dar al prinţului) şi în mână cu un baston, ca şi stăpânu-său, ieşi să se urce în chibitka cu coviltir de piele, la care erau înhămaţi trei cai dereşi, bine hrăniţi.

Limba clopotului fusese legată, iar zurgălăii înfundaţi cu hârtii. Prinţul nu dădea voie nimănui să umble la Lâsâe Gorî cu clopoţei la hamuri. Dar lui Alpatâci îi plăceau mult clopoţeii şi zurgălăii la drum lung. Cei de sub ordinele lui Alpatâci – logofătul, pisarul, bucătăresele, şi cea pentru slugi, şi cea pentru boieri, două bătrâne, feciorul, vizitiii şi diferite alte slugi îl petreceau.

Fiică-sa îi pusese şi la spate şi sub el perne de puf cu feţe de stambă. Cumnată-sa, o băbuţă, îi strecură pe furiş o legăturică. Unul dintre vizitii îl susţinu de braţ şi îl ajută să se urce.

— Hai, hai, fleacuri băbeşti! Babelor! Spuse Alpatâci, pronunţând cuvintele pe nerăsuflate, grăbit şi pufnind, întocmai aşa cum vorbea prinţul, şi luă loc în chibitcă. După ce dădu ultimele porunci logofătului cu privire la muncile ce trebuiau făcute, Alpatâci îşi scoase pălăria de pe ţeasta cheală şi, de data aceasta nemai imitându-şi stăpânul, îşi făcu de trei ori semnul crucii.

— Tu, dacă-i cumva ceva… întoarce-te, pentru Dumnezeu, Iakov Alpatâci! Ai milă de noi, strigă nevastă-sa, făcând aluzie la zvonurile despre război şi despre apropierea inamicului.

— Babe, babe, fleacuri băbeşti! Mai rosti o dată Alpatâci, aşa ca pentru sine, şi o porni, privind în jurul lui câmpurile, care de secară, cu spicul gata îngălbenit, care de ovăz încă verde, care încă negre, cele ce fuseseră abia acum arate a doua oară. Alpatâci mergea înainte şi se bucura, căci rar văzuse recoltă de primăvară bogată ca anul acesta; se uită apoi la holdele de secară prin care, ici şi colo, intraseră secerătorii, şi îşi făcu socotelile lui gospodăreşti în legătură cu semănatul, cu strânsul recoltei şi cu privire la poruncile pe care i le dăduse prinţul, pe care şi le recapitula ca să vadă dacă n-a uitat cumva ceva.

După ce făcu două popasuri în drum, Alpatâci ajunse spre seară, la 4 august, în oraş.

Pe drum, Alpatâci întâlnise şi întrecuse convoaie şi trupe. Apropiindu-se de Smolensk, auzi împuşcături îndepărtate, dar zgomotul lor nu-l nelinişti. Îl uimi, mai mult decât orice, faptul că aproape de Smolensk văzu un lan minunat de ovăz, pe care-l coseau nişte soldaţi pentru hrana cailor, probabil, şi în mijlocul căruia îşi aşezaseră tabăra: asta îl impresionă puternic pe Alpatâci, dar, cu gândul tot la treburile lui, uită repede întâmplarea.

Tot ce-l interesa în viaţă pe Alpatâci, de treizeci de ani şi mai bine, se mărginea la voinţa prinţului şi el nu ieşise niciodată din cercul acesta. Tot ce nu ţinea de îndeplinirea ordinelor date de prinţ nu numai că nu-l interesa, dar nici nu exista pentru Alpatâci.

Sosind la Smolensk în seara zilei de 4 august, Alpatâci se opri în suburbia Gacenskoe, dincolo de Nipru, şi trase la hanul fostului rândaş Ferapontov, la care se deprinsese de treizeci de ani să mâie peste noapte. Cu doisprezece ani în urmă, Ferapontov cumpărase de la prinţ, prin mâna norocoasă a lui Alpatâci, o pădurice, începuse să facă comerţ şi acum avea casă, han şi o prăvălie de făină în gubernie. Era un mujic de vreo patruzeci de ani, gras, cu părul negru, roşu la faţă şi cu buze groase, cu un nas ca un boţ, cu alte asemenea boţuri mai sus de sprâncenele întunecate şi cu burduhanul revărsat.

Numai în vestă şi cămaşă de stambă, Ferapontov stătea în faţa prăvăliei care dădea în uliţă. Când îl văzu pe Alpatâci, se apropie de el.

— Bun venit, Iakov Alpatâci. Lumea pleacă din oraş şi tu vii, zise gazda.

— Cum aşa, de ce pleacă din oraş? Întrebă Alpatâci.

— Asta spun şi eu, aşa-s oamenii, proşti. Se tem toţi de franţuji.

— Fleacuri băbeşti! Fleacuri băbeşti! Spuse Alpatâci.

— Păi n-am spus şi eu, Iakov Alpatâci? Eu zic: este poruncă să nu-i dea drumul? Înseamnă că-i sfânt! Dar şi mujicii ăştia: cer câte trei ruble de căruţă! Au uitat şi de Dumnezeu şi de tot!

Iakov Alpatâci asculta fără prea multă atenţie. Ceru să i se pună samovarul, ceru fân pentru cai şi, după ce bău ceai, se duse să se culce.

Toată noaptea trecură în marş, pe uliţa din faţa hanului, trupe. A doua zi, Alpatâci îşi puse surtucul pe care-l purta numai la oraş şi plecă după treburi. Dimineaţa era însorită şi, cu toate că nu trecuse de opt, începuse arşiţa. Minunată zi pentru seceriş, cum îşi spunea Alpatâci. De dincolo de oraş se auzeau încă din zorii zilei împuşcături.

De pe la ceasurile opt, la focurile de armă se adăugară şi salve de tun. Pe străzi era mare forfotă, mulţime de civili care se grăbeau încotrova şi mulţi soldaţi, dar birjele circulau ca de obicei, negustorii stăteau în uşile prăvăliilor, iar prin biserici slujbele îşi urmau rânduiala lor. Alpatâci trecu pe la mai multe prăvălii, pe la unele instituţii, pe la poştă şi pe la guvernator. Pe la instituţii, prin prăvălii, la poştă, toţi vorbeau numai despre armată şi despre inamicul care şi atacase oraşul; se întrebau unii pe alţii ce-i de făcut şi căutau să se liniştească între dânşii.

Ajuns la casa guvernatorului, Alpatâci dete peste o mulţime uriaşă de oameni şi de cazaci şi găsi trăsura cea mare a guvernatorului, gata de drum. La intrare, Iakov Alpatâci întâlni doi domni nobili, dintre care pe unul îl cunoştea. Nobilul pe care-l cunoştea, un fost ispravnic, vorbea cu foc:

— Păi asta nu-i de şagă, zicea el. Bine de cel care-i singur! Capul, tichia şi sărăcia – una-s. Dar eu care am familie grea, treisprezece inşi, şi tot avutul pe deasupra… Ne-au lăsat să ajungem aici ca să pierdem tot ce avem. Autorităţi mai sunt astea, după cele întâmplate? Of, ce i-aş mai spânzura eu pe toţi tâlharii ăştia…

— Lasă, linişteşte-te, au să te audă, spuse celălalt.

— Ce-mi pasă mie! Las' s-audă! Ce cred ei? Doar nu suntem câini, spuse fostul ispravnic şi, rotindu-şi privirea, dete cu ochii de Alpatâci. A, Iakov Alpatâci, ce cauţi tu aici?

— Din porunca luminăţiei-sale, am venit la domnul guvernator, răspunse Alpatâci, ridicând mândru capul şi vârându-şi mâna în sân, aşa cum făcea totdeauna când pomenea de prinţ… Mi-a poruncit să mă informez asupra situaţiei, mai zise el.

— Iaca, informează-te, strigă moşierul, aici ne-au adus, să nu mai avem nici căruţe, nici nimic! Asta-i situaţia, auzi? Spuse el, arătând înspre partea de unde se auzeau împuşcăturile.

— Ne-au dus de râpă tâlharii… adăugă el şi se îndepărtă de intrarea casei guvernatorului.

Alpatâci dădu din cap şi începu să urce treptele. În sala de primire erau o mulţime de negustori, de femei şi de funcţionari care aşteptau, uitându-se tăcuţi unii la alţii. Când uşa cabinetului se deschise, toţi se ridicară de la locurile lor şi înaintară câţiva paşi. Pe uşă ieşi repede un funcţionar, vorbi ceva cu un negustor, strigă la alt funcţionar gras, cu o cruciuliţă la gât, şi se închise iarăşi în cabinet, vrând să se ascundă, vădit, de atâtea priviri îndreptate asupra lui şi de întrebările mulţimii. Alpatâci îşi făcu loc în faţă şi, când funcţionarul apăru iar, îşi trecu mâna prin reverul surtucului încheiat şi-i întinse cele două scrisori.

— Domnului baron Asch, din partea generalului anşef prinţul Bolkonski, rosti el, atât de solemn şi cu atâta importanţă, încât funcţionarul se întoarse spre dânsul şi-i luă imediat scrisorile.

După câteva minute, Alpatâci fu primit de guvernator, care-i spuse grăbit:

— Raportează prinţului şi prinţesei că mie nu mi-a fost cunoscut nimic din cele ce s-au întâmplat: procedasem aşa conform ordinelor de sus – iată…

Şi-i dădu lui Alpatâci o hârtie.

— De altfel, cum prinţul e bolnav, sfatul meu e să plece la Moscova. Şi eu plec, chiar acum. Raportează… Dar guvernatorul nu-şi putu sfârşi vorba; pe uşă apăruse în fugă un ofiţer asudat şi plin de praf, care începu să-i spună ceva în franţuzeşte. Pe faţa guvernatorului se zugrăvi o expresie de groază.

— Du-te, spuse el, făcându-i lui Alpatâci semn cu capul, şi începu să-l întrebe ceva pe ofiţer.

Priviri lacome, speriate şi neputincioase îl întâmpinară pe Alpatâci când ieşi din cabinetul guvernatorului. Ascultând acum fără să vrea împuşcăturile din ce în ce mai apropiate şi tot mai puternice, Alpatâci grăbi pasul spre han. Hârtia pe care i-o dăduse guvernatorul conţinea următoarele: „Vă asigur că oraşul Smolensk nu este până în prezent ameninţat nici de cel mai neînsemnat pericol şi nici nu e de prevăzut că va fi ameninţat. Eu, dintr-o parte, şi prinţul Bagration dintr-alta mergem către o joncţiune în faţa Smolenskului, lucru ce se va întâmpla la 22 curent, şi astfel cele două armate vor apăra cu forţe unite pe locuitorii guberniei încredinţate dumneavoastră, până când sau vor fi izgoniţi duşmanii patriei, sau se vor fi nimicit până la unul din rândurile vitejilor noştri ostaşi. Vedeţi, deci, din cele de mai sus, că aveţi tot dreptul să liniştiţi populaţia Smolenskului, căci acela care este apărat de două armate atât de viteze poate fi sigur de victoria lor.” (Scrisoarea lui Barclay de Tolly către baronul Asch, guvernatorul civil al Smolenskului, 1812.)

Lumea forfotea îngrijorată pe străzi.

Căruţe încărcate cu tot felul de lucruri casnice, cu scaune şi dulăpioare, ieşeau întruna de prin curţile caselor şi porneau pe uliţe. La casa vecină cu hanul lui Ferapontov aşteptau nişte căruţe, lângă care-şi luau rămas-bun, văicărindu-se, femeile. Câinele casei dădea lătrând târcoale cailor înhămaţi.

Alpatâci intră în curtea hanului cu paşi mai repezi ca de obicei şi se duse drept sub şopronul unde i se aflau caii şi trăsura. Vizitiul dormea; îl trezi, poruncindu-i să înhame, şi intră în tindă. Din camera gazdei se auzea un scâncet de copil, întrerupt de plânsetul femeii şi de strigătele răguşite, pline de năduf, ale lui Ferapontov. Bucătăreasa, ca o găină speriată, cum îl văzu pe Alpatâci, se grăbi să-l întâmpine în tindă.

— A bătut-o rău, s-o omoare, nu alta, pe stăpâna mea! Iaca aşa o lovea şi o târa de păr prin casă…

— Da' de ce? Întrebă Alpatâci.

— Voia să plece. Femeie, de! Du-mă, zice, ia-mă, nu mă lăsa să pier aici cu copilaşii în braţe; toţi au plecat, zice, da' noi, zice, ce mai stăm? Şi numai ce a luat-o la bătaie! Uite-aşa o lua şi-o târa de păr…

La vorbele astea, Alpatâci dădu din cap, parcă în semn de încuviinţare şi, nemaidorind să ştie nimic altceva, se îndreptă spre uşa din partea opusă, care ducea în odăiţa unde-şi lăsase cumpărăturile.

— Tâlharule! Ucigaşule! Strigă în clipa aceea o femeie slabă, palidă, cu un prunc în braţe şi cu broboada smulsă de pe cap, care izbutise să scape pe uşă şi cobora în fugă treptele, ca să iasă în curte.

Ferapontov ieşi după ea, dar, dând cu ochii de Alpatâci, îşi îndreptă vesta şi părul, căscă şi intră în odaie după el.

— Ce, pleci? Întrebă el.

Fără să-i răspundă la întrebare şi fără să se uite măcar la hangiu, Alpatâci întrebă, continuând să-şi împacheteze cumpărăturile, ce are de plată.

— Ne-om socoti noi! Ei, la guvernator ai fost? Întrebă Ferapontov. Ce hotărâre a mai ieşit?

Alpatâci răspunse că guvernatorul nu i-a spus nimic.

— Parcă-ţi dă mâna să pleci, când ai atâtea pe cap? Zise Ferapontov. Să dai, până la Dorogobuj, câte şapte ruble de căruţă. Îţi spun eu: au uitat şi de Dumnezeu, şi de tot!

— Selivanov, ăla a nimerit-o! Şi-a vândut joi armatei făina, cu nouă ruble sacul! Ce zici, bei ceai? Întrebă el.

Până să fie gata înhămaţi caii, Alpatâci şi Ferapontov băură ceai şi mai vorbiră despre preţul grânelor, despre recoltă şi despre vreme, care era prielnică secerişului.

— Parcă s-a mai potolit, spuse Ferapontov, ridicându-se, după ce băuse trei ceşti de ceai. Trebuie că i-au răzbit ai noştri. E ordin, nu-i lasă. Asta-i, puterea! Mai ieri, cică, i-a azvârlit Matvei Ivanâci Platov în râu, în Marina, şi-a înecat vro optşpe mii. Într-o singură zi, cică, i-a-necat!

Alpatâci îşi strânse la un loc cumpărăturile, le dădu vizitiului care tocmai intra şi se socoti cu hangiul. Dinspre poartă se auzi un zgomot de roţi care huruiau, copitele cailor şi zurgălăii chibitcăi care ieşea din şură.

Trecuse binişor de amiază; uliţa era jumătate în umbră, jumătate luminată viu de soare. Alpatâci se uită pe fereastră, apoi se îndreptă spre uşă. Deodată răsună un sunet ciudat, un vâjâit şi o răbufnire depărtată, iar după asta bubuiră salve neîntrerupte de tun, care făceau geamurile să zbârnâie.

Alpatâci ieşi în drum; doi oameni fugeau pe uliţă spre pod. Din toate părţile răsunau şuierături, bufnituri de obuze şi plesnetul grenadelor care plouau asupra oraşului. Dar zgomotele acestea treceau aproape nebăgate în seamă, neauzite de locuitorii oraşului, în comparaţie cu bubuiturile salvelor care răsunau de dincolo de zidurile lui. Era bombardamentul celor o sută treizeci de guri de foc îndreptate asupra oraşului, pe care, pe la orele cinci după-amiază, îl ordonase Napoleon. Populaţia nu înţelese în primul moment grozăvia acestui bombardament.

Zgomotul grenadelor şi al obuzelor stârnise la început numai curiozitate. Nevasta lui Ferapontov, care bocise până atunci în şopron, se liniştise şi ieşise şi ea la poartă cu copilul în braţe şi se uita la lume fără să spună o vorbă, ascultând zgomotele.

Bucătăreasa şi băiatul din prăvălie ieşiră şi ei în poartă. Căutau cu toţii, înveseliţi şi curioşi, să vadă proiectilele care le zburau pe deasupra capetelor. De după colţ se iviră câţiva oameni discutând cu aprindere.

— Asta-i odată putere! Spunea unul. Ţăndări s-au făcut, şi acoperişul, şi tavanul.

— A scurmat pământul, cum îl scurmă porcul cu râtul, spuse al doilea. Straşnică lovitură, asta te trezeşte şi din morţi! Zise tot el râzând. Noroc că am sărit în lături, că de nu, m-ar fi miruit pe loc.

Mulţimea le ceru lămuriri. Cei ce vorbeau se opriră şi povestiră cum o ghiulea lovise o casă chiar lângă ei. În vremea aceasta, alte rafale de obuze – cu vâjâitul lor scurt şi sinistru – şi alte grenade, şuierând subţirel şi plăcut, zburau necontenit pe deasupra capetelor lor, dar niciuna nu cădea pe aproape, toate se duceau aiurea. Alpatâci se urcă în trăsură. Hangiul sta în poartă.

— Numai tu lipseai! Strigă el către bucătăreasa care, cu fusta ei roşie, cu mânecile suflecate până la coate, pornise şi ea, legănându-şi braţele goale, spre grupul de oameni din colţul uliţei, ca să asculte ce spun.

— Minunăţie! Rosti ea, dar, auzind vocea stăpânului, se întoarse în loc, potrivindu-şi fusta.

Din nou, de data aceasta foarte aproape, şuieră ceva, aşa ca o pasăre care se lăsă în zbor de sus în jos, scapără ca o pălălaie de foc în mijlocul străzii, apoi se auzi o detunătură şi totul pe uliţă fu învăluit în fum.

— Ucigaşule, ce faci? Strigă hangiul, repezindu-se spre bucătăreasă.

În aceeaşi clipă, din direcţii diferite se auziră ţipete îngrozite de femei, şi copilul începu să plângă speriat, pe când oamenii se îngrămădeau tăcuţi, palizi la faţă, în jurul bucătăresei. Din grămadă, cel mai puternic se auzeau gemetele şi văicărelile ei.

— Ah, a-ah, oameni buni! Nu mă lăsaţi să mor, oameni buni, drăguţilor!

În cinci minute nu mai rămase nimeni pe uliţă. Bucătăreasa, cu şoldul sfărâmat de o schijă de obuz, fu adusă în bucătărie. Alpatâci, vizitiul lui, nevasta lui Ferapontov cu copiii şi rândaşul îşi găsiseră loc în pivniţă şi acum stăteau şi ascultau. Bubuitul tunurilor, şuierăturile obuzelor şi gemetele jalnice ale bucătăresei, care acopereau toate celelalte zgomote, nu încetau măcar o clipită. Hangiţa ba îşi legăna şi îşi liniştea copilul, ba îi întreba îngrijorată pe toţi cei care veneau să se adăpostească în pivniţă dacă nu l-au văzut pe bărbatu-său, care rămăsese pe stradă. Băiatul din prăvălie, care venise şi el în pivniţă, îi spuse că hangiul plecase cu toată lumea la catedrală, unde aveau de gând să scoată icoana făcătoare de minuni a oraşului.

Spre seară, canonada se mai potoli. Alpatâci ieşi din pivniţă şi se opri în uşă. Cerul, atât de senin înainte, era acum, când se înserase, tot numai fum. Şi prin fum se vedea lumina stranie a lunii noi, sus ca o seceră. După ce canonada cumplită amuţi, peste oraş se aşternu tăcerea, întreruptă doar de paşii care răsunau în tot oraşul, de gemete, de ţipete îndepărtate şi de trosnetele incendiilor. Văicărelile bucătăresei se potoliră şi ele. Din amândouă părţile oraşului se ridicau şi se lăţeau nori negri de fum de la casele care ardeau. Pe drum treceau fugind soldaţi, nu încolonaţi, ci ca furnicile dintr-un muşuroi distrus, în uniforme diferite şi direcţii diferite, care încotro apuca. Sub ochii lui Alpatâci, câţiva dintre ei se năpustiră înspre hanul lui Ferapontov. Alpatâci ieşi în poartă. Un regiment ce se retrăgea în vălmăşagul grabei închisese drumul.

— Se predă oraşul, fugiţi, fugiţi, îi spuse un ofiţer lui Alpatâci, văzându-l stând în poartă, şi începu să strige apoi la soldaţi: V-arăt eu vouă să mai umblaţi prin curţile oamenilor!

Alpatâci se întoarse în casă şi, strigându-şi vizitiul, dădu ordin de plecare. În urma lui şi a vizitiului ieşiră toţi cei din casa lui Ferapontov. Văzând fumul şi chiar flăcările incendiilor care se puteau desluşi bine acum, la căderea serii, femeile, care până atunci stătuseră tăcute, prinseră deodată glas, uitându-se la foc, şi, ca şi cum le-ar fi ţinut isonul, se auziră aceleaşi jelanii, făcându-le ecou şi din alte unghere ale uliţei. Alpatâci şi vizitiul, cu mâinile tremurând de spaimă, descurcară hăţurile şi şleaurile cailor, care se încurcaseră cât stătuseră sub şopron.

În clipa când ieşea pe poartă, Alpatâci văzu cum în prăvălia lui Ferapontov, cu uşile date de perete, vreo zece soldaţi gălăgioşi îşi încărcau sacii şi raniţele cu făină de grâu şi cu seminţe de floarea-soarelui. Tocmai atunci veni Ferapontov care, întorcându-se de pe străzi şi intrând în prăvălie, dădu cu ochii de soldaţi şi voi să strige la ei, dar deodată se opri şi, luându-se cu mâinile de cap, începu să plângă cu hohote, în gura mare.

— Luaţi tot, băieţi! Să nu le mai rămână nimic diavolilor! Strigă el, punând mâna pe saci şi cărându-i cu mâna lui în drum.

Câţiva dintre soldaţi, speriaţi, o luară la fugă; alţii însă rămaseră să încarce înainte. Văzându-l pe Alpatâci, Ferapontov se întoarse spre el.

— S-a isprăvit! S-a dus Rusia, Alpatâci! Strigă el. Dau foc chiar eu, cu mâna mea. S-a isprăvit!

Şi Ferapontov alergă în curte.

Pe stradă, blocând-o toată, erau numai soldaţi, aşa că Alpatâci nu putu trece şi fu nevoit să mai aştepte. Nevasta lui Ferapontov cu copiii şedea şi ea într-o căruţă, aşteptând să se poată porni.

Se făcuse noapte de-a binelea. Pe cer sclipeau stelele şi luna nouă strălucea din când în când prin norii de fum. La povârnişul dinspre Nipru, trăsura lui Alpatâci şi căruţa hangiţei, abia mişcându-se printre rândurile de soldaţi şi trăsurile altora, fură nevoite să se oprească. Aproape de răscruce unde se opriseră, pe o stradelă, ardeau o casă şi nişte prăvălii. Focul era pe sfârşite. Flacăra, când se potolea şi se pierdea în fumul negru, când izbucnea dintr-o dată puternic, luminând ciudat de clar prin negura de fum chipurile oamenilor ce se îngrămădiseră la răspântie; siluetele negre ale oamenilor treceau prin dreptul focului, şi printre trosniturile care nu mai ostoiau se desluşea sporovăit şi ţipete. Alpatâci, care se dăduse jos din chibitcă, văzând că nu va putea trece cu una, cu două, se îndreptă şi el spre colţul străzii să vadă incendiul. Prin preajma focului forfoteau fără încetare, încoace şi încolo, soldaţi, şi Alpatâci văzu cum doi soldaţi, şi cu ei un om îmbrăcat în ipingea de aba, cărau de la foc pe uliţi nişte grinzi aprinse în curtea vecină, iar alţii duceau braţe de fân.

Alpatâci se alătură unui grup mare de oameni care se uitau cum mai ardea un hambar înalt. Pereţii erau toţi în flăcări; cel din spate se şi prăvălise, ca şi acoperişul de draniţă, iar grinzile se mistuiau. Pe câte se vedea, mulţimea aştepta clipa când avea să se prăbuşească tavanul. Asta aştepta şi Alpatâci.

— Alpatâci! Se auzi dintr-o dată bătrânul strigat de o voce cunoscută.

— Stăpâne! Luminăţie! Răspunse Alpatâci, recunoscând pe dată glasul tânărului său prinţ.

Prinţul Andrei, cu o pelerină pe umeri, călare pe un cal negru, se ţinea îndărătul mulţimii şi se uita la Alpatâci.

— Ce cauţi aici? Întrebă el.

— Lumi… Luminăţie, începu Alpatâci, şi izbucni în hohote… Măria-ta… suntem oare pierduţi? Tătucule…

— Ce cauţi tu aici? Repetă prinţul Andrei.

În clipa aceea o limbă de flăcări ţâşni cu putere şi-i lumină lui Alpatâci chipul galben şi istovit al tânărului său boier. Alpatâci povesti cum fusese trimis şi cum abia de mai putuse porni înapoi.

— Oare, luminăţie, ne-om prăpădi cu totul? Întrebă el iarăşi.

Fără să-i răspundă, prinţul Andrei scoase din buzunar un carneţel şi, desprinzând din el o foaie, începu să scrie cu creionul, pe genunchi, îi scria surorii sale: „Smolenskul se predă. Lâsâe Gorî va fi şi el ocupat de inamic până într-o săptămână. Plecaţi numaidecât la Moscova. Anunţă-mă de îndată ce veţi pleca, scriindu-mi printr-un curier special la Usviaj”.

După ce scrise bileţelul şi îl dădu lui Alpatâci, prinţul Andrei îl dăscăli verbal cum să orânduiască plecarea prinţului şi prinţesei, cu copilul şi dascălul lui, şi cum şi unde să-l anunţe de îndată. Nu sfârşise bine cu recomandaţiile când un şef de stat-major, călare, urmat de o întreagă suită, îşi repezi calul spre el.

— Dumneata eşti colonelul? Se răsti şeful de stat-major, cu un accent nemţesc în vocea pe care prinţul Andrei i-o cunoştea bine. Se dă foc caselor în prezenţa dumitale, şi dumneata nu iei nici o măsură? Ce însemnează asta? Vei da socoteală! Strigă Berg, care era acum ajutorul şefului de stat-major al unităţilor de infanterie din flancul stâng al armatei întâi, post foarte plăcut şi de vază, cum spunea însuşi Berg.

Prinţul Andrei se uită la el şi, fără să-i răspundă, continuă să-i vorbească lui Alpatâci:

— Aşadar, spune-le că până la data de 10 ale lunii aştept răspunsul, iar dacă până atunci nu primesc ştirea că au plecat, voi fi nevoit să las totul şi să vin eu la Lâsâe Gorî.

— Eu, prinţe, am spus numai aşa, zise Berg, recunoscându-l pe prinţul Andrei, pentru că sunt dator să execut ordinul, pentru că eu execut întotdeauna cu exactitate… Vă rog să mă iertaţi, începu Berg, căutând să se scuze întrucâtva.

În foc se auzi o trosnitură. Flacăra se potoli pentru o clipă; nori negri de fum ţâşniră de sub acoperiş, mai trosni odată cumplit dinlăuntru! Flăcărilor şi se auzi prăbuşindu-se ceva imens.

— Urruru! Urlă mulţimea, odată cu zgomotul prăbuşirii celui de-al doilea tavan, şi dinspre hambar, de la grânele arse, începu să vină miros de lipie. Flacăra ţâşni din nou şi lumină chipurile chinuite, înviorate ca de o bucurie, ale oamenilor îngrămădiţi la foc.

Omul cu ipingea de aba, ridicând mâna în sus, strigă:

— Straşnic, fraţilor! A început să se dărâme! Straşnic!

— Ăsta-i chiar gospodarul, se auziră câteva voci.

— Aşadar, mai zise prinţul Andrei, vorbind cu Alpatâci, să le transmiţi tot, aşa cum ţi-am spus eu.

Şi, fără să-i răspundă o vorbă lui Berg care rămăsese tăcut lângă el, dete pinteni calului şi se făcu nevăzut într-o ulicioară.

V.

DE LA SMOLENSK, TRUPELE continuară să se retragă. Inamicul se ţinea pe urmele lor. La 10 august, regimentul comandat de prinţul Andrei trecea pe şoseaua principală, pe lângă aleea ce ducea la Lâsâe Gorî. De peste trei săptămâni era arşiţă şi secetă. Nori creţi se perindau zi de zi pe cer, ascunzând din când în când soarele; dar către seară, cerul se limpezea iar şi soarele asfinţea într-o ceaţă brună-roşiatică. Doar roua îmbelşugată mai răcorea noaptea pământul. Grânele rămase în spic pe câmp, necosite, se scuturau. Bălţile secaseră. Vitele mugeau de foame, căci nu mai aveau ce paşte pe imaşurile pârjolite de secetă. Doar noaptea şi prin crânguri dacă mai era ceva răcoare, cât ţinea roua. Pe drum însă, pe drumul mare, pe unde mergeau trupele, nici noaptea şi nici atunci când treceai prin pădure nu simţeai răcoare. Roua nici nu se băga de seamă pe drumul acesta, unde praful nisipos avea peste un sfert de arşin adâncime. De cum se lumina de ziuă, marşul începea. Convoaiele şi artileria treceau fără zgomot cu roţile scufundate până la butuc, iar infanteriştii înotau până la glezne prin praful moale şi fierbinte, pe care noaptea nu izbutea să-l răcească. Praful acesta era, parte frământat sub tălpi şi sub roţi, parte stârnit şi stăruind ca un nor deasupra trupelor, intrând în ochi, în păr, în urechi, în nări şi, mai ales, în plămânii oamenilor şi ai animalelor ce se aflau în marş pe drum. Cu cât se înălţa soarele, cu atât se înălţa mai mult şi norul de praf, şi prin acest nor subţire şi fierbinte te puteai uita cu ochiul liber la soarele de pe cerul fără nici un nor. Soarele semăna cu un glob mare, purpuriu. Vânt nu sufla deloc, şi oamenii se înăbuşeau în atmosfera asta stătută. Mergeau legându-şi nasul şi gura cu batistele. Când intrau în vreun sat, se repezeau toţi la fântână. Se băteau pentru apă şi beau până dădeau de nămol.

Prinţul Andrei comanda un regiment, şi organizarea unităţii sale, bunăstarea oamenilor, primirea şi împărţirea ordinelor îl absorbeau cu totul. Incendierea şi părăsirea Smolenskului marcară o etapă nouă în viaţa lui. Noul sentiment de ură împotriva duşmanului îl făcu să-şi uite propria durere. Era cu trup şi suflet omul treburilor regimentului, foarte grijuliu când era vorba de oamenii şi ofiţerii lui, şi se purta bine cu dânşii. Prin trupă i se spunea prinţul nostru; toţi îl iubeau şi se mândreau cu el. Dar bun şi blând era doar cu cei din regimentul său, cu Timohin şi alţii ca el, cu oamenii aceştia cu totul noi, dintr-un mediu care-i era străin, cu oameni care nu puteau nici şti, nici înţelege ceva din trecutul lui; dar de îndată ce se întâlnea cu vreunul dintre foştii lui colegi de la statul-major, pe loc îşi scotea din nou ţepii: devenea răutăcios, ironic, dispreţuitor. Tot ceea ce-i putea împrospăta amintirea vieţii trecute îi făcea rău şi, din pricina asta, atunci când avea de-a face cu lumea în mijlocul căreia trăise altădată, căuta doar să nu fie nedrept şi să-şi facă datoria.

E adevărat că, mai ales de când, la 6 august, fusese părăsit Smolenskul (care, după părerea sa, putea şi trebuia să fie apărat) şi de când tatăl lui, bolnav, fusese nevoit să fugă la Moscova şi să lase pradă prăpădului domeniul său atât de iubit, Lâsâe Gorî, căruia el îi dăduse viaţă, prinţul Andrei vedea totul în negru; cu toate acestea, datorită regimentului său, putea să se gândească şi la alte lucruri, care n-aveau nimic de-a face cu chestiunile de ordin general, adică tocmai la treburile regimentului. În ziua de 10 august, coloana din care făcea parte regimentul prinţului Andrei ajunse cam pe la Lâsâe Gorî. Prinţul Andrei primise cu două zile înainte vestea că tatăl, fiul şi sora lui plecaseră la Moscova. Cu toate că n-avea ce face la Lâsâe Gorî, prinţul Andrei, împins de dorinţa, caracteristică firii sale, de a-şi răscoli durerea, se hotărî să se abată negreşit pe acasă.

Dete ordin să i se pună şaua pe cal şi, de la o răspântie, porni spre satul părintesc, unde se născuse şi copilărise. Trecând prin dreptul iazului, pe malul căruia văzuse de când deschisese ochii zeci de femei înălbindu-şi pânzeturile, bătându-le cu maiul şi stând de taclale, prinţul Andrei băgă de seamă că nu mai era nimeni la iaz, iar pluta, pe care stăteau de obicei femeile, desprinsă acum de mal, pe jumătate scufundată, plutea pe o coastă în mijlocul iazului. Prinţul Andrei trecu pe lângă căsuţa paznicului. La poarta cu stâlpi de piatră nu era nimeni şi uşa căsuţei era deschisă. Buruienile începuseră să crească, iar viţeii şi caii umblau în voie prin parcul englezesc. Prinţul se apropie de seră; geamurile erau sparte, iar pomii din ciubere erau parte răsturnaţi, parte uscaţi. Îl strigă pe Taras, grădinarul; dar nu-i răspunse nimeni. După ce făcu ocolul serei spre livadă, văzu că gardul de lemn sculptat era părăduit pe de-a-ntregul, iar din pruni fructele fuseseră smulse cu ramuri cu tot. Un mujic bătrân (pe care prinţul Andrei îl văzuse din copilărie stând tot la poartă) şedea pe banca verde şi împletea opinci.

Era surd şi nu prinsese de veste că venise prinţul Andrei. Şedea pe banca pe care-i plăcea bătrânului prinţ să şadă, şi lângă el, de crenguţele unei magnolii frânte şi uscate, atârna un curmei de tei.

Prinţul Andrei se apropie de casă. Mai mulţi tei din grădina seculară erau tăiaţi; o iapă tărcată se plimba cu mânzul ei prin faţa casei, printre trandafiri. Casa era cu obloanele trase. Una dintre ferestrele de jos era deschisă. Un copil din curte, văzându-l pe prinţul Andrei, fugi repede în casă.

Alpatâci, după ce-şi expediase familia, rămăsese singur la Lâsâe Gorî. Şedea în odaia lui şi citea vieţile sfinţilor. Aflând de sosirea prinţului Andrei, el ieşi din casă cu ochelarii pe nas şi, încheindu-se la haină, se apropie grăbit de tânărul său stăpân şi, fără să spună o vorbă, îi sărută plângând genunchiul.

Pe urmă îşi învinse slăbiciunea şi începu să-i raporteze cum stau lucrurile. Tot ce era mai de preţ sau mai drag stăpânilor fusese dus la Bogucearovo. Grânele, ca la vreo sută de sferturi591, fuseseră de asemenea cărate acolo; fânul şi bucatele de primăvară care, cum spunea Alpatâci, fuseseră anul acesta neobişnuit de frumoase, fuseseră cosite până a nu fi dat în copt, de trupele ce trecuseră pe acolo. Mujicii erau ruinaţi; unii fugiseră şi ei la Bogucearovo; foarte puţini rămăseseră pe loc.

Prinţul Andrei, fără să-l asculte până la capăt, îl întrebă:

— Când au plecat tata şi soră-mea? Înţelegând prin asta, când au plecat la Moscova.

Alpatâci, presupunând că-l întreabă de plecarea lor la Bogucearovo, îi răspunse că au plecat pe ziua de 7 şi se pierdu iarăşi în de-ale gospodăriei, cerând instrucţiuni.

— Porunciţi să dau comandanţilor, contra bonuri, ovăz? Întrebă Alpatâci. Ne-au mai rămas vreo şase sute de sferturi.

„Ce pot eu să răspund?” se gândea prinţul Andrei, uitându-se la ţeasta pleşuvă, lucind în soare, a bătrânului, şi citindu-i pe obraz că-şi dădea şi el seama cât de puţin la locul ei era întrebarea asta acum şi că, dacă întreba, era numai aşa, ca să-şi înăbuşe durerea.

— Da, poţi să le dai, zise prinţul.

— Poate că aţi binevoit să băgaţi de seamă stricăciunile din grădină, spuse Alpatâci. N-am avut cum să mă împotrivesc: trei regimente au trecut şi au cantonat aici noaptea; mai cu seamă dragonii. Mi-am însemnat gradul şi numele comandantului, ca să facem plângere.

— Da' tu ce-ai de gând să faci? Rămâi aici, dacă vine inamicul? Îl întrebă prinţul Andrei.

Alpatâci, întorcându-şi faţa spre prinţul Andrei, i se uită drept în ochi, apoi, deodată, cu un gest solemn, ridică mâna spre cer:

— El îmi este ocrotitorul, facă-se voia Lui!

O ceată de mujici şi argaţi veneau pe pajişte, descoperiţi, către prinţul Andrei.

— Ei, rămâi cu bine! Zise prinţul, aplecându-se spre Alpatâci. Pleacă şi tu, încarcă ce mai poţi încărca şi zi-le mujicilor să plece şi ei la vreuna dintre moşii, cea din Riazan sau cea de lângă Moscova.

Alpatâci se lipi de piciorul lui şi izbucni în plâns. Prinţul Andrei îl îndepărtă încetişor şi, îndemnându-şi calul, o porni în galop la vale, pe alee.

În faţa serei, tot aşa de nepăsător, ca o muscă pe faţa unui mort scump, bătrânul surd stătea şi ciocănea în calapodul opincii. Două fetiţe, care-şi încărcaseră în seră poalele de prune, ieşeau în fugă de-acolo, când dădură cu ochii de prinţul Andrei. Văzându-l pe stăpânul cel tânăr, cea mai mare dintre fetiţe, cu spaima întipărită pe obraz, îşi prinse de mână tovarăşa mai mică şi se ascunse cu ea după un mesteacăn, fără să mai aibă timp să-şi adune prunele verzi risipite pe jos.

Prinţul Andrei întoarse capul grăbit, temându-se să nu bage fetiţele de seamă că le-a văzut. Îi era milă de copila asta frumuşică şi speriată. Se temea să se uite la ea, dar totodată avea un chef nestăvilit s-o privească. Un sentiment nou, de bucurie şi de linişte îl cuprinse când, uitându-se la cele două fetiţe, înţelese că mai existau şi alte interese omeneşti, cu totul străine de ale sale, dar tot atât de legitime ca şi acelea de care era preocupat el. Fetiţele acestea, se vede, doreau cu pasiune un singur lucru: să poată lua şi mânca prunele astea verzi şi să nu fie prinse; iar prinţul Andrei dorea, împreună cu ele, să le reuşească isprava. Nu se putu opri să nu le mai privească o dată. Crezându-se acum în afară de orice pericol, ele săriră din ascunzătoare, ciripind ceva – le auzea glăscioarele subţiri – şi, ţinându-şi poalele cu mâna, o luară voioase şi grăbite la fugă prin iarba pajiştei, cu picioruşele lor goale, arse de soare.

Prinţul Andrei se mai înviorase puţin de când ieşise din zona de praf a şoselei principale, pe unde treceau trupele. Dar nu departe de Lâsâe Gorî el ieşi iar la drumul mare şi îşi ajunse regimentul la un popas, lângă stăvilarul unui mic iaz. Era pe la două după-amiază. Soarele, glob roşu în norii de praf, dogorea într-un chip nesuferit şi îl frigea în spate prin tunica neagră. Praful, acelaşi ca mai înainte, stătea neclintit deasupra capetelor acestor trupe zgomotoase care poposiseră. Nici urmă de vânt. La trecerea stăvilarului, pe prinţul Andrei îl izbi un iz răcoros de baltă. Îi veni chef să se arunce în apă, oricât de murdară era. Se uită înspre iazul din care se ridica larmă mare de strigăte şi râs. Ochiul acesta de baltă tulbure şi năpădită de verdeaţa algelor crescuse de bună seamă cu vreo două palme, inundând stăvilarul, plin cum era de trupurile omeneşti goale şi albe, ale soldaţilor care se bălăceau în el, cu mâinile, cu feţele şi cu cefele cărămizii. Toată carnea asta omenească, goală şi albă, se bălăcea cu hârjoană veselă în băltoaca murdară, cum se zbenguiesc într-o căldare cu apă caracudele. Zbenguiala asta răsuna vesel şi tocmai de aceea i se părea aşa de tristă.

Un soldat tânăr şi blond – prinţul Andrei îl cunoştea, era din compania a treia – purtând o cureluşă sub pulpă, îşi făcea semnul crucii şi se da înapoi ca să-şi facă vânt şi să se afunde cât mai bine în apă; altul, un subofiţer negricios, cu părul veşnic zburlit, intrat până la brâu în apă, îşi sălta trupul musculos, pufnea vesel şi se uda pe creştet cu mâinile lui înnegrite de soare până la încheieturi. N-auzeai decât strigăte, plescăituri, când se stropeau unul pe altul, şi chiote de plăcere.

Pe maluri, pe stăvilar şi în iaz, peste tot era numai carne albă, zdravănă şi musculoasă. Ofiţerul Timohin, cu năsucul lui roşu, se ştergea pe stăvilar cu un prosop şi se ruşină când îl văzu pe prinţul Andrei, dar se hotărî să vorbească totuşi:

— Ştiţi ce bine-i, luminăţie! N-aţi binevoi şi dumneavoastră? Zise el.

— E murdară, răspunse prinţul Andrei, încruntându-se.

— V-o curăţăm noi pe loc.

Şi Timohin, tot neîmbrăcat încă, alergă să se apuce de lucru. Vrea şi prinţul.

— Cine? Prinţul nostru? Repetară o mulţime de voci, şi toţi începură să se agite aşa de tare, încât prinţul Andrei abia-i putu linişti.

Chibzui că e mai bine să-şi toarne apă pe trup, în vreun hambar.

„Carne omenească, trupuri, chair a canon!” se gândi el, văzându-şi gol şi trupul lui. Şi se cutremură, nu atât din cauza apei reci, cât dintr-un sentiment de scârbă şi de groază pe care nu şi-l putea explica nici el şi care-l cuprinsese în faţa acestei grămezi de nenumărate trupuri bălăcindu-se în iazul murdar.

În ziua de 7 august, prinţul Bagration scria din cantonamentul său de la Mihailovka, pe şoseaua dinspre Smolensk, cele ce urmează: „Stimate domnule conte Alexei Andreevici.

(Îi scria lui Arakceev, dar ştia că scrisoarea îi va fi citită de suveran şi, de aceea, atâta cât se pricepea la asemenea treabă, îşi chibzuise fiecare cuvânt.)

Cred că ministrul v-a şi raportat cum s-a petrecut părăsirea Smolenskului în mâinile inamicului. E dureros şi trist, şi toată armata e deznădăjduită că a fost abandonată aşa, fără nici un rost, cea mai importantă poziţie. Din partea mea, l-am rugat personal pe ministru în chipul cel mai stăruitor, iar în cele din urmă i-am şi scris; dar nimic nu l-a putut convinge. Vă jur pe onoarea mea că Napoleon era într-o capcană cum n-a mai fost niciodată, încât, chiar de şi-ar fi pierdut jumătate din armată, tot n-ar fi putut cuceri Smolenskul. Trupele noastre s-au luptat şi se luptă ca niciodată. Eu i-am ţinut pe loc cu cincisprezece mii de oameni mai bine de 35 de ore şi i-am atacat, dar el n-a vrut să stea pe loc nici 14. Asta-i o ruşine şi o pată pe fruntea armatei noastre; cât despre el, eu cred că nici n-ar merita să trăiască pe lume. Dacă raportează că are pierderi mari, minte; vor fi fiind poate ca la vreo patru mii de oameni, dar nici atâţia nu-s; şi chiar dacă ar fi zece mii, ce să-i faci, aşa-i războiul! În schimb însă, inamicul are pierderi uriaşe…

Ce l-ar fi costat să rămână pe loc încă două zile? Până la urmă, ei s-ar fi retras, căci n-aveau apă de băut nici pentru oameni, nici pentru cai. Mi-a dat cuvântul că nu se va retrage şi, deodată, îmi trimite dispoziţiuni, anunţându-mă că peste noapte pleacă. În felul acesta nu se poate duce lupta, şi noi riscăm să-l vedem curând de tot pe inamic ajuns la Moscova…

A început să se răspândească zvonul că aveţi de gând să faceţi pace. Ferească Dumnezeu să ajungeţi la împăciuire. După atâtea sacrificii şi după atâtea retrageri nechibzuite să închei pace înseamnă să-şi ridici toată Rusia împotrivă, şi fiecăruia dintre noi să-i fie ruşine a mai purta uniforma. Odată ajunşi aici, trebuie să ne batem, atâta timp cât Rusia e în stare să se bată şi cât oamenii sunt încă în picioare…

Nu-i nevoie decât de un singur comandant, nu de doi. Ministrul dumneavoastră o fi el, poate, bun la minister, dar ca general, nu e destul să spui că e prost, dar nu face nici două parale; şi tocmai pe mâna lui a încăput soarta patriei noastre… Eu, spun drept, îmi ies din minţi de ciudă; vă rog să mă iertaţi dacă scriu atât de cutezător. Acela care-l sfătuieşte pe împărat să încheie pace şi să încredinţeze ministrului comanda armatei se vede că nu-l iubeşte şi doreşte pieirea noastră, a tuturor. Aşa că vă scriu adevărul: pregătiţi miliţionarii. Căci ministrul are talentul cel mai desăvârşit de a-l aduce după el, musafir, în capitală, pe inamic. Domnul adjutant imperial Wolzogen dă cel mai mult de bănuit armatei. Se zice că e mai mult al lui Napoleon decât al nostru şi este sfetnicul nelipsit al ministrului. Eu nu numai că sunt politicos cu el, dar mă supun ca un caporal, deşi sunt mai în vârstă. Asta-i dureros; însă, pentru că-l iubesc pe binefăcătorul şi suveranul meu, mă supun. Numai că-mi pare rău de suveran, pentru că încredinţează unora ca ei o armată atât de glorioasă. Închipuiţi-vă că prin retragerea noastră am pierdut mai bine de cincisprezece mii de oameni, rămaşi prin spitale şi istoviţi de mers, pe când dacă am fi atacat, nu s-ar fi întâmplat una ca asta. Spuneţi-mi, pentru Dumnezeu, ce va zice Rusia – maica noastră – văzând că ne-a intrat atâta frică în oase şi că ne lăsăm patria, atât de bună şi de vrednică, pe mâna ticăloşilor, semănând în inima fiecărui supus ura şi ruşinea? De ce să ne înfricoşăm şi de cine avem a ne teme? Eu nu sunt vinovat că ministrul e nehotărât, laş, nepriceput, moale şi are numai însuşiri rele. Întreaga armată plânge în toată puterea cuvântului şi îl înjură de mama focului.”

VI.

PRINTRE NUMEROASELE FELURI în care pot fi clasificate fenomenele vieţii, este şi putinţa de a se clasifica fie în categoria fenomenelor în care predomină fondul, fie în categoria celor în care predomină forma. Printre acestea din urmă, în contrast cu viaţa de la ţară, din oraşele de provincie mai mici şi mai mari şi chiar de la Moscova, se poate socoti viaţa de la Petersburg, şi în special viaţa de salon. Viaţa aceasta e neschimbată.

Începând cu anul 1805, noi ne-am împăcat şi iar ne-am certat cu Bonaparte, am făcut Constituţii şi le-am desfiinţat, dar salonul Annei Pavlovna şi salonul Hélenei au rămas exact aceleaşi care fuseseră, unul cu şapte ani, celălalt cu cinci ani în urmă. Cu aceeaşi nedumerire se vorbea la Anna Pavlovna de succesele lui Bonaparte, şi atât succesele lui, cât şi îngăduinţa suveranilor europeni faţă de el erau privite doar ca o conspiraţie răutăcioasă, care n-avea alt scop decât să creeze neplăceri şi să neliniştească cercul acesta de curteni a căror reprezentantă era Anna Pavlovna. Tot aşa, la Hélene, pe care însuşi Rumianţev o învrednicea cu vizita sa şi o considera ca pe o femeie deosebit de inteligentă, se vorbea în 1812, ca şi în 1808, cu acelaşi entuziasm, despre marea naţiune şi marele om, se uitau toţi cu părere de rău la ruperea legăturilor cu Franţa, care, după părerea celor care se adunau în salonul Hélenei, trebuia să se sfârşească printr-o pace.

În ultimul timp, întoarcerea împăratului de pe front stârni oarecare agitaţie în aceste saloane de convingeri opuse şi se produseră unele demonstraţii de adversitate, dar fiecare dintre ele rămase pe poziţia lui. Dintre francezi, în cercul Annei Pavlovna nu intrau decât legitimiştii înveteraţi; aici se exprima patriotica idee că nu trebuie să meargă nimeni la teatrul francez şi că întreţinerea trupei acestui teatru costă tot atât cât întreţinerea unui întreg corp de armată. Evenimentele militare erau urmărite cu lacomă curiozitate şi se lansau zvonurile cele mai favorabile despre armata noastră. În cercul Hélenei, care se afla sub influenţa lui Rumianţev, cercul francez, erau combătute zvonurile cu privire la cruzimea inamicului şi în general a războiului şi erau comentate amănunţit toate sondajele lui Napoleon în vederea împăcării. În cercul acesta erau criticaţi cei care lansaseră sfatul din cale-afară de pripit, conform căruia trebuiau făcute pregătirile pentru refugierea la Kazan a curtenilor şi a şcolilor de fete de sub ocrotirea împărătesei-mame. În general, tot ce privea războiul era prezentat, în salonul Hélenei, ca un fel de demonstraţie fără rost, care avea să se termine curând de tot printr-o pace, şi domnea aici părerea lui Bilibin, care la Petersburg era printre oamenii de casă ai Hélenei (orice om deştept trebuia să-i frecventeze casa), şi anume că nu praful de puşcă, ci acei care l-au născocit hotărăsc soarta războaielor. Acest cerc primi cu ironie şi foarte spiritual, deşi cu foarte multă prudenţă, ştirea despre entuziasmul moscoviţilor, adusă la Petersburg odată cu sosirea împăratului.

În cercul Annei Pavlovna dimpotrivă, toată lumea era încântată de acest entuziasm şi vorbea despre moscoviţi aşa cum vorbeşte Plutarh despre marile figuri ale antichităţii. Prinţul Vasili, care ocupa aceleaşi importante funcţiuni, era puntea de legătură între cele două cercuri. Se ducea la ma bonne amie Anna Pavlovna, venea şi dans le salon diplomatique de ma fille592 şi, de multe ori, din pricina necontenitelor treceri dintr-o tabără într-alta, se încurca şi spunea la Hélene ceea ce trebuia spus la Anna Pavlovna şi invers.

Puţin timp după sosirea împăratului, prinţul Vasili îşi dădu drumul gurii la Anna Pavlovna, vorbind despre mersul războiului, criticându-l aspru pe Barclay de Tolly şi neputându-se hotărî cine ar putea fi pus comandant suprem în locul lui. Unul dintre oaspeţi, cunoscut sub denumirea de un homme de beaucoup de mérite593, povesti că îl văzuse chiar în acea zi pe Kutuzov, proaspăt ales comandant al miliţiilor din Petersburg, care luase parte la o consfătuire din palatul administrativ cu privire la repartizarea miliţionarilor şi îşi permisese să-şi exprime, cu precauţie, presupunerea că generalul Kutuzov ar putea fi omul care să facă faţă tuturor cerinţelor.

Anna Pavlovna zâmbi trist şi socoti cu cale să observe că acest Kutuzov nu i-a adus împăratului decât neplăceri.

— Eu am spus-o şi iar am spus-o la adunarea nobililor, întrerupse prinţul Vasili, dar nu m-au ascultat. Le-am spus că alegerea lui Kutuzov ca şef al miliţiilor nu va fi pe placul împăratului. Dar nu m-au ascultat.

— Tot mania asta a frondelor, continuă el. Şi faţă de cine? Toate vin din dorinţa noastră de a maimuţări entuziasmul prostesc al moscoviţilor, spuse prinţul Vasili, încruntându-se pentru moment şi uitând că la Hélene trebuia să râdă de entuziasmul moscovit, pe când aici, la Anna Pavlovna, se cuvenea să se arate încântat de el. Dar se corectă numaidecât. Păi, frumos îi stă, oare, contelui Kutuzov, celui mai bătrân general din Rusia, să ţină şedinţe la palatul administrativ, et il en restera pour sa peine! 594 E oare cu putinţă să fie numit comandant suprem un om care nu poate călări şi care adoarme la consilii, un om de moravurile cele mai proaste! Frumos s-a mai purtat la Bucureşti! Nu mai vorbesc de calităţile lui de general, dar este oare cu putinţă ca, într-un moment ca acesta, să fie numit comandant suprem un om care e vlăguit de bătrâneţe şi e orb, orb de-a binelea? Ce frumos ar fi un general orb! N-a vede, n-aude! Să te joci cu el de-a v-aţi ascunselea… nu vede absolut nimic!

Nimeni nu-l contrazise.

La 24 iulie, părerea aceasta era perfect legitimă. Dar la 29 iulie, Kutuzov fu onorat cu titlul de prinţ. Titlul de prinţ putea să însemne totuşi doar că voiau să se descotorosească de el, aşa că părerea prinţului Vasili continua să fie legitimă, deşi el nu se prea grăbea să şi-o mai exprime. La 8 august însă, fu convocat pentru a discuta mersul războiului un comitet format din generalul feldmareşal Saltâkov şi miniştrii Arakceev, Viazmitinov, Lopuhin şi Kociubei. Comitetul hotărî că înfrângerile suferite se datorau lipsei unei unităţi de comandă şi, cu toate că persoanele ce compuneau comitetul cunoşteau aversiunea suveranului faţă de Kutuzov, comitetul, după o scurtă deliberare, propusese numirea acestuia în postul de comandant suprem. În aceeaşi zi, Kutuzov fu numit comandant suprem al armatei şi al întregului teritoriu ocupat de armate, dându-i-se puteri nelimitate.

La 9 august, prinţul Vasili întâlni iarăşi în salonul Annei Pavlovna pe l'homme de beaucoup de mérite. L'homme de beaucoup de mérite făcea curte Annei Pavlovna, în dorinţa de a obţine numirea sa ca efor al unei şcoli de fete. Prinţul Vasili intră în salon, cu aerul unui învingător fericit, al unui om care şi-a văzut visul cu ochii.

— Eh bien, vous savez la grande nouvelle? Le prince Koutouzoff est maréchal. S-a isprăvit cu divergenţele de păreri! Sunt atât de fericit, atât de bucuros! Spuse prinţul Vasili. Enfin voila un homme595, spuse el, uitându-se cu importanţă, sever, la toţi cei din salon. L'homme de beaucoup de mérite, cu toată dorinţa lui de a obţine postul la care năzuia, nu se putu stăpâni să nu-i amintească prinţului Vasili că deunăzi fusese de altă părere. (Lucrul acesta era o impoliteţe şi faţă de prinţul Vasili, în salonul Annei Pavlovna, şi faţă de Anna Pavlovna, care primise la fel de încântată vestea, dar nu se putu stăpâni.)

— Mais on dit qu'il est aveugle, mon prince? 596 spuse el, amintindu-i prinţului Vasili propriile sale cuvinte.

— Allez donc, il y voit assez597, spuse prinţul Vasili cu vocea lui de bas repezită, tuşind uşor, vocea şi tusea de care se folosea totdeauna ca să iasă din încurcătură. Allez, il y voit assez, repetă el. Ceea ce mă bucură mai mult, urmă el, e că împăratul i-a dat depline puteri asupra tuturor armatelor, asupra întregului teritoriu, o putere cum n-a mai avut vreodată un comandant suprem. E un al doilea autocrat, încheie el, zâmbind triumfător.

— Să dea Dumnezeu, să dea Dumnezeu, spuse Anna Pavlovna.

L'homme de beaucoup de mérite, încă novice în societatea celor din preajma curţii, dorind s-o linguşească pe Anna Pavlovna, încercă să-i amintească o părere a ei mai veche, şi spuse:

— Se zice că suveranul şi-a călcat pe inimă, învestindu-l pe Kutuzov cu puteri nelimitate. On dit qu'il rougit comme une demoiselle a laquelle on lirait Joconde, en lui disant: „Le souverain et la patrie vous décernent cet honneur”598.

— Peut-etre que le coeur n'était pas de la partie599, spuse Anna Pavlovna.

— O nu, nu, sări cu aprindere prinţul Vasili. De data aceasta, nu putea găsi pe altul mai vrednic decât Kutuzov. După părerea prinţului Vasili, Kutuzov nu numai că era cel mai bun, dar toată lumea îl ridica în slăvi. Nu, nu poate fi aşa, fiindcă împăratul a ştiut să-l aprecieze şi mai înainte, spuse el.

— Dea Domnul doar, spuse Anna Pavlovna, ca prinţul Kutuzov să ia cu adevărat puterea şi să nu dea nimănui voie să-i pună beţe în roate – des bâtons dans les roues, spuse Anna Pavlovna.

Prinţul Vasili înţelese pe dată la cine se referea acest nimănui. El spuse în şoaptă:

— Ştiu sigur că mareşalul Kutuzov a cerut, ca o condiţie absolut necesară, ca moştenitorul tronului, ţareviciul, să nu rămână în armată. Vous savez ce qu'il a dit a l'Empereur? 600 Şi prinţul Vasili repetă cuvintele pe care Kutuzov le-ar fi spus, chipurile, împăratului: „N-am cum să-l pedepsesc, dacă face prostii, şi nici să-l răsplătesc dacă se poartă bine!” O! E un om foarte spiritual, prinţul Kutuzov, je le connais de longue date.601

— Se zice chiar, spuse l'homme de beaucoup de mérite, care n-avea încă tactul specific societăţii acesteia de curteni, că serenissimul ar fi cerut neapărat, ca o condiţie absolut necesară, ca nici împăratul să nu vină în mijlocul armatei.

În aceeaşi clipă, în care rosti vorbele acestea, prinţul Vasili şi Anna Pavlovna îi şi întoarseră spatele şi se uitară unul în ochii celuilalt, oftând mâhniţi de atâta naivitate.