VIII.

PRINŢESA MARIA NU SE afla la Moscova şi nici în afară de orice pericol, aşa cum credea prinţul Andrei.

După înapoierea lui Alpatâci de la Smolensk, bătrânul prinţ parcă se trezi dintr-un vis. Dete poruncă să fie adunaţi de prin sate miliţionarii, să fie înarmaţi, şi scrise comandantului suprem o scrisoare prin care-l înştiinţa că luase hotărârea să rămână la Lâsâe Gorî până în ultima extremitate şi să se apere, lăsând la aprecierea comandantului suprem dacă erau sau nu de luat măsuri pentru a apăra Lâsâe Gorî, unde ar putea să fie făcut prizonier sau ucis unul dintre generalii Rusiei cu cea mai mare vechime în grad, apoi le anunţă celor ai casei că rămâne la Lâsâe Gorî.

Dar, rămânând singur la Lâsâe Gorî, prinţul înţelegea să ia măsuri pentru plecarea prinţesei Maria şi a lui Dessalles cu prinţul cel mic, la Bogucearovo, şi de acolo la Moscova. Prinţesa Maria, speriată de agitaţia febrilă şi fără odihnă a tatălui ei, agitaţie ce luase locul apatiei lui din ultima vreme, nu se putea hotărî să-l lase singur şi, pentru prima dată în viaţa ei, îşi permise să nu i se supună. Ea refuză să plece şi avu de îndurat înfricoşătoarea furtună a mâniei prinţului. El îi înşiră iar toate învinuirile nedrepte de care o acuzase mereu până atunci. Vrând să-i găsească pricină, îi spuse că ea îl chinuise toată viaţa, că ea îl făcuse să se certe cu fiul său, că-l bănuise de josnicii, că-şi făcuse un scop în viaţă din dorinţa de a-i amărî lui zilele şi o dădu afară din cabinet, spunându-i că lui îi e totuna dacă ea pleacă sau nu. Îi mai spuse că nici nu voia să mai audă de ea şi avu grijă să-i pună în vedere să nu cumva să îndrăznească a mai da ochii cu el. Faptul că, în ciuda temerilor prinţesei Maria, bătrânul nu porunci să fie trimisă cu de-a sila, ci se mulţumea doar să-i interzică de a se mai arăta în ochii lui, o bucură pe fiica sa. Ea ştia că aceasta nu dovedea decât că, în străfundul sufletului său, bătrânul prinţ era mulţumit că ea rămânea acasă şi nu pleca.

A doua zi după plecarea lui Nikoluşka, bătrânul prinţ se îmbrăcă de dimineaţă în uniformă de gală şi se pregăti să plece la comandantul suprem. Caleaşca şi trăsese la scară. Prinţesa Maria văzu cum tatăl ei, în uniformă şi cu toate decoraţiile, ieşi din casă şi se duse în grădină să treacă în revistă mujicii şi oamenii de la curte înarmaţi. Ea şedea la fereastră, ascultându-i vocea, care răsuna din grădină. Deodată, dinspre alee veniră în fugă spre casă câţiva oameni cu chipurile înspăimântate.

Prinţesa Maria se repezi pe scări, apoi pe cărăruia din grădină, spre alee. Din partea opusă a aleii se îndreptau spre ea o mulţime de miliţionari şi de slujitori şi, în mijlocul acestei mulţimi, câţiva oameni îl duceau de subsuori pe moşneagul mărunt, în uniformă şi cu decoraţiile pe piept. Prinţesa Maria se repezi spre el şi, în jocul bănuţilor de lumină care ciuruiau umbra teilor de pe marginile aleii, nu-şi putu da seama ce mult i se schimbase lui chipul. Singurul lucru pe care-l observă fu doar că înfăţişarea lui, aspră şi hotărâtă înainte, devenise umilă şi supusă. Zărindu-şi fiica, îşi mişcă cu greutate buzele şi horcăi. Era cu neputinţă să înţeleagă cineva ce voia. Îl ridicară pe braţe, îl duseră în cabinet şi îl culcară pe canapeaua de care se temea atâta de la o vreme.

Doctorul chemat îi luă în aceeaşi noapte sânge şi declară că bătrânului prinţ îi paralizase partea dreaptă a corpului.

Să rămână la Lâsâe Gorî devenea din zi în zi mai primejdios, aşa că a doua zi după atacul de paralizie prinţul fu transportat la Bogucearovo. Doctorul îl însoţi.

Când sosiră ei la Bogucearovo, Dessalles şi prinţul cel mititel erau demult plecaţi la Moscova.

În aceeaşi stare, nici mai rea, nici mai bună, lovit de paralizie, prinţul zăcu trei săptămâni la Bogucearovo, în casa cea nouă construită de prinţul Andrei. Bătrânul îşi pierduse cunoştinţa; zăcea ca un cadavru desfigurat. Nu contenea să mormăie ceva, tot mişcând din buze şi din sprâncene, şi nu se putea şti dacă înţelegea sau nu ceea ce se petrece în jurul său. Un singur lucru se putea şti neîndoielnic: că suferea şi că simţea încă nevoia să spună ceva. Dar ce era acest ceva, nimeni nu putea şti: să fi fost cine ştie ce capriciu al bolnavului cu mintea pe jumătate pierdută? Voia poate să spună ceva în legătură cu mersul general al evenimentelor, sau doar în legătură cu unele chestiuni de familie?

Doctorul spunea că neliniştea pe care o arăta bolnavul nu însemna nimic şi că avea cauze fizice; dar prinţesei Maria îi intrase în cap (şi faptul că prezenţa ei îl neliniştea totdeauna pe bolnav îi confirma presupunerea) că simţea nevoia să-i spună ei ceva. Se vedea bine că suferă şi trupeşte, şi sufleteşte.

Speranţe de vindecare nu erau. De transportat nu putea fi vorba. Şi, pe urmă, ce s-ar fi întâmplat dacă murea pe drum? „N-ar fi fost oare mai bine să se fi sfârşit, să se fi sfârşit de-a binelea?” se întreba câteodată prinţesa Maria. Ea veghea zi şi noapte la căpătâiul lui, aproape fără să dea ochii în gene şi, ceea ce era îngrozitor, îl veghea adeseori nu cu nădejdea de a descoperi semne de uşurare, ci dorind mai întotdeauna să descopere semnele apropiatului sfârşit.

Oricât de straniu i s-ar fi părut prinţesei să-şi descopere în suflet acest sentiment, el exista. Şi, ceea ce era mai groaznic pentru prinţesa Maria era faptul că, de când se declarase boala tatălui ei (poate chiar mai demult, dacă nu cumva de pe când se hotărâse să rămână cu el, aşteptând parcă să se întâmple ceva), în ea se deşteptară toate dorinţele şi nădejdile personale adormite. Lucruri care de ani de-a rândul nu-i mai trecuseră prin cap, gândul unei vieţi libere, scutite de groaza tatălui, chiar gândul că o iubire şi o viaţă fericită de familie e cu putinţă, îi frământau necontenit imaginaţia, ca o ispită diavolească. Oricât se silea, din răsputeri, să lupte cu ea însăşi, în minte îi veneau fără încetare idei despre felul cum va putea ea să-şi organizeze viaţa după aceea. Era ispita diavolului, şi prinţesa Maria ştia lucrul acesta. Ea ştia că singura armă împotriva lui erau rugăciunile şi încerca să se roage. Se aşeza în genunchi ca pentru rugăciune, ridica ochii la icoane, citea cuvintele rugăciunii, dar nu se putea ruga. Simţea că de aici încolo o prinsese în mrejele ei cealaltă lume, lumea trudnicei activităţi libere omeneşti, o lume cu totul opusă acelei lumi lăuntrice în care fusese încătuşată până acum şi în care cea mai mare alinare era rugăciunea. Nu se putea ruga, nu putea plânge, şi grijile pământeşti o năpădiseră.

Rămânerea la Bogucearovo devenise şi ea primejdioasă. Din toate părţile nu veneau decât zvonuri în legătură cu apropierea francezilor, iar într-un sat, la numai cincisprezece verste de Bogucearovo, o bandă de „maraudeurs”611 francezi prădase un conac.

Doctorul insista mereu ca bătrânul prinţ să fie dus undeva mai departe; mareşalul nobilimii îşi trimise un slujbaş la prinţesa Maria, sfătuind-o să plece cât se poate mai repede; ispravnicul judeţului, sosit şi el la Bogucearovo, susţinu acelaşi lucru, spunând că francezii erau la patruzeci de verste, că prin sate circulă proclamaţii de-ale francezilor şi că, dacă prinţesa nu pleacă, împreună cu tată ei, până la data de 15, nu-şi mai ia nici o răspundere.

Prinţesa hotărî să plece pe ziua de 15. Pregătirile şi împărţirea poruncilor pentru plecare, după care acum veneau toţi numai la ea, îi dădură de lucru ziua întreagă. Noaptea de 14 spre 15 o petrecu tot ca de obicei, fără să se dezbrace, stând în camera alăturată celei în care zăcea prinţul. De câteva ori, trezindu-se, auzi horcăiturile şi mormăielile lui, scârţâitul patului şi paşii lui Tihon şi ai doctorului, care-l întorceau de pe o parte pe alta. De câteva ori ascultă la uşă şi i se păru că în noaptea aceea bătrânul bombănea mai tare ca de obicei şi se zvârcolea în pat mai des. Nu mai putea să adoarmă şi de câteva ori se apropie de uşă, tot trăgând cu urechea; ar fi dorit să se ducă la prinţ, dar nu îndrăznea s-o facă. Chiar dacă bolnavul nu putea vorbi, prinţesa vedea şi ştia cât de neplăcută îi era orice expresie de îngrijorare pentru soarta lui. Băgase de seamă cu câtă nemulţumire îşi întorcea prinţul privirile de la dânsa de câte ori, involuntar, se uita lung şi stăruitor la el. Ştia că dacă va intra la el noaptea, la o oră nepotrivită, îl va enerva.

Dar niciodată nu-i fusese atât de jale, nu o înspăimântase atât de mult gândul că-l va pierde. Îşi aminti întreaga ei viaţă alături de dânsul şi, în fiecare cuvânt al lui, în fiecare faptă, ea nu găsea decât mărturii ale iubirii lui faţă de ea. Din când în când, între amintirile acestea se mai strecura şi câte o ispită diavolească, gândul la ce avea să fie după moartea lui şi la felul în care-şi va orândui noua ei viaţă, liberă. Izgonea însă, cu înverşunare, asemenea gânduri. Spre ziuă, bătrânul se linişti şi prinţesa Maria adormi.

Se deşteptă târziu, a doua zi. Sinceritatea aceea pe care de multe ori o are omul când se trezeşte din somn o făcu să vadă limpede ceea ce o preocupa mai mult în boala tatălui ei. Se deşteptă, trase cu urechea la ceea ce se petrecea îndărătul uşii, şi, auzindu-i horcăielile, îşi spuse oftând că starea bătrânului era aceeaşi.

— Dar cum să fie? Ce-am vrut eu? Eu îi doresc moartea, strigă prinţesa, scârbită de sine însăşi.

Se îmbrăcă, se spălă, îşi făcu rugăciunea şi ieşi pe scară. Erau trase la scară, fără cai, trăsurile în care se încărcau lucrurile.

Dimineaţa era caldă şi mohorâtă. Prinţesa Maria se opri pe scări, tot gândindu-se cu groază la josnicia ei sufletească şi încercând să-şi pună ordine în gânduri înainte de a intra la tatăl ei.

Doctorul veni şi el pe scări şi se apropie de ea.

— Îi e ceva mai bine astăzi, spuse el. V-am căutat. Azi se poate înţelege ceva din cele ce spune; e mai lucid. Veniţi. Vă cheamă…

Inima prinţesei zvâcni atât de puternic la vestea aceasta, încât, îngălbenind, se rezemă de uşă ca să nu cadă. Să-l vadă, să vorbească cu el, să se arate în faţa ochilor lui acum, când tot sufletul îi era plin de aceste groaznice şi criminale ispite, era o chinuitoare fericire, care o umplea de groază.

— Să mergem, spuse doctorul.

Prinţesa Maria intră în camera tatălui ei şi se apropie de pat. Bătrânul zăcea pe spate, cu capul înălţat pe perini, cu mâinile mici şi osoase brăzdate de vinişoare noduroase şi viorii, odihnindu-se peste plapumă. Ochiul stâng privea ţintă înainte, iar cel drept căta strâmb, pe când buzele şi sprâncenele îi erau ţepene. Era aşa de slăbuţ, de mititel şi de vrednic de milă! Chipul său uscat şi zbârcit părea că se topise. Prinţesa Maria se apropie şi îi sărută mâna. Mâna lui stângă o apucă pe a ei şi i-o strânse în aşa fel, încât ea îşi dău seama că bătrânul o aştepta demult. O trase spre el, în vreme ce buzele şi sprâncenele îi zvâcneau a necaz.

Ea îl privi speriată, străduindu-se să înţeleagă ce vrea de la dânsa. Când prinţesa, schimbându-şi puţin poziţia, se aşeză aşa fel, încât să o poată vedea cu ochiul stâng, el se linişti pentru câteva clipe şi nu-şi mai luă privirea de la dânsa. Pe urmă, buzele şi limba i se mişcară, sunetele începură să iasă şi el prinse a vorbi, uitându-se sfios şi rugător la ea, cu teamă că nu va fi înţeles, parcă.

Prinţesa Maria îl privea, încordându-şi toată atenţia ca să-l înţeleagă. Sforţarea grotescă pe care o depunea ca să-şi mişte limba o făcu să-şi întoarcă privirile de la el, abia stăpânindu-şi lacrimile care i se opriseră în gât. El spuse ceva, repetând de câteva ori cuvintele, dar prinţesa nu le putu înţelege; se sili însă să ghicească ce spune şi repeta cu ton întrebător sunetele pe care le scotea el.

— Su… Suf… doar… doar… repetă el de câteva ori… Nu se putea înţelege nimic din ce spunea. Doctorul crezu că pricepe el ceva şi întrebă: „Suferi că nu doarme prinţesa nopţile?”

El dete din cap negativ şi reîncepu aceleaşi silabe…

— Sufletul, sufletul mă doare, ghici şi spuse prinţesa Maria.

El scoase un sunet de aprobare, îi luă mâna, i-o strânse şi începu să i-o poarte pe pieptul lui, de parcă i-ar fi căutat locul.

— Toate gândurile! La tine… gândurile… spuse el pe urmă, mult mai bine şi mai desluşit decât la început, acum când se încredinţase că era înţeles.

Prinţesa Maria îşi lipi capul de mâna lui, încercând să-şi ascundă hohotul şi lacrimile.

El îşi plimbă mâna pe creştetul ei.

— Te-am chemat toată noaptea… spuse el.

— Dacă aş fi ştiut… răspunse prinţesa printre lacrimi. Mi-a fost frică să intru.

El îi strânse mâna.

— N-ai dormit?

— Nu, n-am dormit, spuse prinţesa, dând negativ din cap.

Fără să vrea, imitându-şi tatăl, vorbea şi ea mai mult prin semne, aşa cum vorbea el, ca şi când i-ar fi fost şi ei greu să-şi mişte limba.

— Sufletul meu… sau… scumpa mea… Prinţesa Maria nu putu desluşi bine, dar judecind după expresia privirii lui, ceea ce-i spusese fusese desigur un cuvânt duios de mângâiere, cum nu-şi auzise niciodată din gura lui. De ce n-ai venit? Continuă el.

„Şi eu care i-am dorit… care i-am dorit moartea”, gândi prinţesa Maria. El tăcu o clipă.

— Îţi mulţumesc… fata mea… scumpa mea… pentru tot… iartă… mulţumesc… iartă… mulţumesc! Şi lacrimi îi curgeau din ochi. Chemaţi-l pe Andruşa, spuse el deodată, şi chipul lui luă o înfăţişare de sfială şi de copilărească neîncredere când ceru asta.

Parc-ar fi ştiut şi el că cererea aceasta n-avea nici un rost. Aşa cel puţin i se păru prinţesei Maria.

— Am primit o scrisoare de la el, spuse prinţesa Maria.

El o privi mirat şi sfios.

— Păi, unde-i el?

— E pe front, mon pere, la Smolensk.

Bătrânul închise ochii şi tăcu îndelung, pe urmă dădu afirmativ din cap, răspunzându-şi parcă la îndoielile ce-l frământau şi arătând că înţelegea şi îşi amintea acum totul, şi deschise ochii.

— Da, spuse el încet şi desluşit. Rusia e pierdută! Au prăpădit-o!

Începu apoi să plângă cu hohote şi lacrimi îi curseră din ochi. Prinţesa Maria nu se mai putu stăpâni şi plânse şi ea, privindu-l.

Prinţul închise iarăşi ochii. Plânsul i se curmă. Ridică mâna spre ochi şi arătă ceva. Iar Tihon, care-l înţelesese, îi şterse lacrimile.

Apoi deschise iar ochii şi mai spuse ceva ce o vreme nu putu nimeni pricepe, până când, în sfârşit, Tihon îl înţelese şi îi tălmăci prinţesei cele spuse. Prinţesa Maria atribuise sensul cuvintelor sale aceloraşi preocupări, pe care le vădise cu câteva minute înainte. Ba crezuse că vorbeşte de Rusia, ba de prinţul Andrei, ba de dânsa, ba de nepotu-său, ba de moartea lui. De aceea nu putuse prinde sensul cuvintelor lui.

— Pune-ţi rochia cea albă, îmi place, spuse el.

După ce înţelese aceste cuvinte, prinţesa Maria începu să plângă şi mai tare şi doctorul, luând-o de braţ, o scoase afară pe terasă, îndemnând-o să se liniştească şi să se ocupe de pregătirile plecării. După ce ieşi prinţesa Maria, prinţul vorbi din nou despre fiul lui, despre război şi despre împărat; apoi încruntă supărat din sprâncene şi începu să ridice tot mai tare glasul, care suna răguşit, şi asta îi provocă al doilea şi cel din urmă atac.

Prinţesa Maria se oprise pe terasă. Cerul se însenina; era soare şi cald. Ea nu putea pricepe nimic, nu putea să se gândească la nimic şi să simtă nimic altceva decât dragostea sa pasionată pentru tatăl ei, dragostea pe care, aşa cum i se părea acum, n-o cunoscuse până în clipa aceea. Fugi devale în grădină, spre iaz şi, plângând în hohote, o luă pe cărarea străjuită de tei tineri, plantaţi de prinţul Andrei.

— Da, da… eu… eu… eu i-am dorit moartea! Da, am vrut să se sfârşească mai curând… Am vrut să mă liniştesc… Ce are să se întâmple cu mine acum? La ce-mi mai e bună liniştea, când el n-are să mai fie? Se tânguia cu voce tare prinţesa Maria, mergând cu paşi repezi prin grădină şi apăsându-şi cu mâna pieptul zguduit de hohote de plâns. După ce făcu înconjurul grădinii, ajunse iarăşi în dreptul casei şi o văzu mademoiselle Bourienne (care rămăsese la Bogucearovo şi nu voise să plece) venind spre ea, însoţită de un bărbat necunoscut. Era mareşalul nobilimii din judeţ, care venise personal la prinţesă ca să-i demonstreze că este absolut necesar să plece cât mai repede. Prinţesa Maria îl asculta, dar nu pricepea ce spune; îl pofti în casă, îi oferi o gustare şi se aşeză cu el la masă. Apoi, scuzându-se faţă de mareşalul nobilimii, se apropie de uşa care dădea spre camera bătrânului prinţ. Doctorul, cu o figură speriată, îi ieşi în cale şi îi spuse că nu se poate intra.

— Nu se poate, prinţesă, nu se poate, vă rog, nu se poate!

Prinţesa Maria o porni iarăşi prin grădină la vale, spre iaz, într-un loc unde n-o putea vedea nimeni, şi se aşeză pe iarbă. Nu-şi putea da seama cât trecuse de când stătea acolo. Zgomotul unor paşi grăbiţi de femeie o trezi. Se ridică şi o văzu pe Duniaşa, camerista ei, care alerga, fără îndoială, după ea şi care, ca şi cum s-ar fi înspăimântat dând cu ochii de stăpână-sa, se opri.

— Veniţi, prinţesă… prinţul… zise Duniaşa, vorbind frânt.

— Vin îndată, vin, spuse repede prinţesa, fără să-i dea timp Duniaşei să-şi termine vorba şi alergă spre casă, silindu-se să ocolească privirile fetei.

— Prinţesă, facă-se voia lui Dumnezeu, trebuie să fiţi gata pentru orice, îi spuse mareşalul nobilimii, întâmpinând-o în uşa de la intrare.

— Lăsaţi-mă! Nu-i adevărat! Strigă ea furioasă.

Doctorul voi s-o oprească, dar ea îl împinse la o parte şi alergă spre uşă. „De ce m-or fi oprind oamenii aceştia cu chipuri speriate? N-am nevoie de nimeni! Ce caută ei aici?” Deschise uşa şi lumina clară a zilei ce inunda camera aceasta care stătuse până atunci în semiîntuneric o îngrozi. În cameră erau mai multe femei şi dădaca. Când o văzură, îi făcură loc să se apropie şi se dădură toate mai la o parte de pat. Prinţul zăcea, întocmai ca şi până atunci, în aşternut, dar aerul sever al chipului său calm o pironi pe prinţesa Maria în prag.

„Nu, nu se poate, n-a murit!” îşi zise prinţesa Maria, apropiindu-se de el, şi cu toată groaza ce o cuprinsese îşi lipi de obrazul lui buzele. Dar în aceeaşi clipă se trase îndărăt. Într-o clipită, toată duioşia pe care o simţea pentru el dispăru, făcând loc sentimentului de groază faţă de ceea ce avea dinaintea ei. „Nu, el nu mai este! Nu mai este, şi aici, în locul unde era el, este acum ceva străin şi duşmănos, o taină cumplită, groaznică, respingătoare!” Şi, acoperindu-şi faţa cu mâinile, căzu în braţele medicului care căuta să o sprijine.

În prezenţa lui Tihon şi a doctorului, femeile spălară rămăşiţele a ceea ce fusese cândva „el”, îl legară cu o basma pe sub fălci, ca să nu înţepenească aşa, cu gura deschisă, şi cu altă basma îi legară picioarele depărtate. Pe urmă îl îmbrăcară în uniforma cu decoraţii şi aşezară pe masă trupul mic şi uscat. Dumnezeu ştie cine şi când se îngriji de toate acestea, dar totul fu dus la capăt de la sine. Noaptea, în jurul sicriului arseră lumânări, peste sicriul deschis fu întins un zăbranic, pe jos fură presărate frunze de ienupăr, sub capul uscăţiv al mortului fu pusă rugăciunea de dezlegare, tipărită, iar într-un colţ şedea un dascăl citind psaltirea.

Cum scurmă caii cu copitele, înghesuindu-se şi sforăind dinaintea unui cal mort, tot aşa în salon, în jurul sicriului, se înghesuiau oameni străini şi de-ai casei – mareşalul nobilimii, starostele, femeile – şi toţi, cu ochii ţintă în gol, îşi făceau cruce speriaţi, se aplecau şi sărutau mâna rece şi ţeapănă a bătrânului prinţ.

IX.

PÂNĂ SĂ DEVINA REŞEDINŢA prinţului Andrei, Bogucearovo fusese totdeauna o moşie lipsită de supravegherea directă a stăpânilor, şi mujicii din Bogucearovo aveau cu totul altă fire decât cei din Lâsâe Gorî. Se deosebeau de aceştia şi prin grai, şi prin îmbrăcăminte, şi prin obiceiuri. Li se zicea câmpeni. Bătrânul prinţ îi lăuda pentru hărnicia lor când veneau la Lâsâe Gorî, ca să ajute la treierat, sau să sape iazuri şi şanţuri, dar nu-i iubea din cauză că erau prea sălbatici.

Ultima şedere a prinţului Andrei la Bogucearovo, cu toate inovaţiile lui – spitale, şcoli şi uşurarea boierescului – nu le îmblânzise deloc firea; ba, dimpotrivă, accentuase în ei acele trăsături de caracter pe care bătrânul prinţ le numea sălbăticie. Veşnic umblau printre ei o mulţime de zvonuri nelămurite, ba că vor fi trecuţi toţi la cazaci, ba despre o nouă credinţă la care vor fi convertiţi, ba despre nişte documente împărăteşti, ba despre jurământul din anul 1797 faţă de împăratul Pavel Petrovici, despre care spuneau că dăduse de pe atunci libertate mujicilor, dar că boierii o călcaseră, ba despre Piotr Feodorovici, care urma să se urce pe tron peste şapte ani şi sub a cărui domnie avea să se dea toate libertăţile şi avea să fie aşa de simplu totul, încât tot ce e rău se va spulbera. Zvonurile despre război şi despre Bonaparte şi invazia lui se amestecară cu închipuirile lor tot atât de nedesluşite despre anticrist, despre sfârşitul lumii şi despre libertatea absolută.

În împrejurimile moşiei Bogucearovo erau numai sate mari, aşezate pe domeniile statului sau ale moşierilor, cărora li se datora boierescul. Moşieri, însă, care să locuiască pe aici erau prea puţini, cum prea puţini erau şi slujbaşi de curţi boiereşti, sau oameni cu ştiinţă de carte, şi în viaţa ţăranilor localnici erau mai vizibile şi mai puternice decât în alte ţinuturi acele misterioase curente ale vieţii populare ruseşti, ale căror cauze şi a căror însemnătate contemporanii nu şi le pot explica. Un astfel de fenomen fusese curentul de strămutare spre nu se ştie ce râuri calde, ivit cu vreo douăzeci de ani înainte printre ţăranii din partea locului. Sute de săteni, printre care şi cei din Bogucearovo, începură fără veste să-şi vândă vitele şi să plece cu toţi ai lor spre sud-est. Cum zboară păsările încotrova, peste mări, aşa şi oamenii aceştia îşi luară nevestele şi copiii şi o porniră într-acolo, spre acel sud-est, unde niciunul dintre ei nu mai fusese niciodată. Porneau caravane întregi ori luau singuri calea pribegiei, se răscumpărau sau fugeau şi o porneau spre râurile calde. Mulţi dintre ei fură pedepsiţi, surghiuniţi în Siberia, mulţi pieriră de foame şi frig pe drum, mulţi se înapoiară ei singuri şi mişcarea se potoli de la sine tot aşa cum se ivise, fără o cauză vădită. Dar asemenea curente ascunse nu încetau să mocnească în sufletele mujicilor şi să-şi pregătească o nouă erupţie, care avea să se ivească la fel de ciudat, de neaşteptat şi de simplu totodată, în chipul cel mai firesc şi mai nestăvilit. Acum, în anul 1812, cine trăia aproape de popor putea să observe că aceste curente subterane lucrau cu perseverenţă şi erau la un pas de a se da pe faţă.

Alpatâci, venind la Bogucearovo cu câtva timp înaintea morţii bătrânului prinţ, observase printre oamenii de aici oarecare agitaţie şi că, spre deosebire de cele ce se întâmplau la Lâsâe Gorî şi în împrejurimi, pe o rază de şaizeci de verste de unde toţi ţăranii fugeau (lăsând satele pradă cazacilor), aici în regiunea de stepă, la Bogucearovo, ţăranii, după cum se auzea, erau în legătură cu francezii, primeau de la ei nu ştiu ce hârtii, pe care şi le treceau din mână în mână şi rămâneau pe loc. Alpatâci aflase, prin oamenii devotaţi de la curtea boierilor, că un mujic, anume Karp, care avea mare înrâurire asupra obştii, plecând nu demult undeva cu o căruţă a statului, se înapoiase cu vestea că satele, pe care le părăseau locuitorii, sunt pustiite de cazaci, dar că francezii nu se ating de ele. Ştia de asemenea că un alt mujic adusese chiar în ajun din satul Vislouhovo, în care cantonau nişte francezi, o hârtie din partea unui general francez, prin care se făcea cunoscut locuitorilor că nu li se va face nici un rău şi că pentru tot ceea ce li se va lua li se va plăti, dacă rămân pe loc. Ca dovadă că promisiunile erau adevărate, mujicul aduse din Vislouhovo asignate, o sută de ruble (el nu ştia că sunt false), date ca arvună pentru fân.

În sfârşit – lucrul cel mai important – Alpatâci aflase că în chiar ziua când poruncise el starostelui să adune căruţe pentru transportarea bagajelor prinţesei de la Bogucearovo, dimineaţa fusese în sat o adunare a obştii, în care mujicii hotărâseră să nu plece, ci să aştepte. Şi cu toate astea, numai vreme de aşteptat nu era. În ziua morţii prinţului, la 15 august, mareşalul nobilimii insistase pe lângă prinţesa Maria să plece în aceeaşi zi, aşa de mare era primejdia. El îi spuse că, de la data de 16 încolo, nu-şi mai ia nici o răspundere. Chiar în ziua morţii prinţului, seara, el plecase, dar făgăduise să revină a doua zi, la înmormântare. Dar a doua zi nu se mai putu înapoia, întrucât, după ştirile primite chiar de el, francezii înaintaseră mai mult decât era de aşteptat, aşa că abia avu timpul să-şi expedieze de la moşie familia şi lucrurile mai de preţ.

De vreo treizeci de ani, în Bogucearovo era staroste un oarecare Dron, pe care bătrânul prinţ îl numea Dronuşka.

Dron era unul dintre acei mujici puternici şi fiziceşte, şi moraliceşte, care, după ce ajung la o anumită vârstă, îşi lasă barbă şi rămân aşa, neschimbaţi, până pe la şaizeci-şaptezeci de ani, fără nici un fir de păr cărunt şi fără vreun dinte lipsă, tot aşa de drepţi şi de voinici la şaizeci de ani cum erau la treizeci.

Curând după strămutarea spre râurile calde, la care Dron ca atâţia alţii luase parte, fusese pus staroste – primar la Bogucearovo şi, de atunci, douăzeci şi trei de ani îndeplinise fără cusur funcţia aceasta. Mujicii îi ştiau de frică mai mult decât stăpânului. Boierii, atât prinţul cel bătrân, cât şi cel tânăr, precum şi administratorul, îl stimau şi îl numeau în glumă ministru. Tot timpul cât fu în slujbă, pe Dron nu-l văzuse nimeni beat vreodată şi nici bolnav nu fusese; niciodată, nici după nopţi nedormite, nici după cele mai grele munci, nu arăta urmă de oboseală; şi aşa neştiutor de carte cum era, nu uita niciodată ceva din socoteala banilor sau a pudurilor de făină pe care le transporta în convoaie nesfârşite la târg, ori numărul căpiţelor de bucate secerate de pe fiecare deseatină a moşiei Bogucearovo.

Pe acest Dron, Alpatâci, care sosise de la domeniul Lâsâe Gorî ce fusese devastat, îl chemă în ziua înmormântării prinţului şi îi porunci să pregătească doisprezece cai pentru trăsurile prinţesei şi optsprezece căruţe pentru convoiul care urma să plece din Bogucearovo. Deşi mujicii erau dijmaşi, împlinirea acestei porunci n-avea cum să întâmpine greutăţi, după părerea lui Alpatâci, de vreme ce în Bogucearovo erau aproape două sute treizeci de gospodării, şi mujicii erau înstăriţi; dar starostele Dron, după ce ascultă porunca, plecă ochii tăcut. Alpatâci îi numi o seamă de mujici pe care-i cunoştea şi de la care-i ordonă să ia căruţe.

Dron îi răspunse că toţi caii mujicilor acestora sunt în cărăuşie. Alpatâci numi alţi mujici. Nici ei, după spusele lui Dron, n-aveau cai; unii le fuseseră luaţi pentru căruţele statului, alţii erau prea slabi; altor mujici le muriseră caii din lipsă de nutreţ. După părerea lui Dron, nu numai pentru căruţele de bagaje n-aveau de unde găsi cai, dar nici chiar pentru trăsurile boiereşti.

Alpatâci se uită ţintă la el şi se încruntă. Căci, dacă Dron era un model de staroste de mujici, tot aşa şi Alpatâci nu degeaba administra de douăzeci de ani moşiile prinţului şi era un administrator model. Era în stare să priceapă în cel mai înalt grad, printr-un simţ numai al lui, cerinţele şi insistenţele poporului cu care o viaţă întreagă avusese de-a face şi, de aceea, era un administrator excelent. Uitându-se la Dron, el înţelese numaidecât că răspunsurile starostelui nu erau expresia gândurilor acestuia, ci expresia stării de spirit generale a obştii din Bogucearovo, de care starostele se şi molipsise. Dar, totodată, ştia că acest Dron, îmbogăţit şi urât de întreaga obşte, trebuia să mai şovăie încă între cele două tabere – cea a stăpânului şi cea a ţăranilor. Această şovăială o observase el în privirea starostelui şi de aceea Alpatâci, încruntându-se, păşi mai aproape de Dron.

— Măi Dronuşka, ascultă aici! Zise el. Mie să nu-mi îndrugi moşi pe groşi. Luminăţia-sa, prinţul Andrei Nikolaici însuşi, mi-a poruncit să vă ridic de aici pe toţi, să nu rămână nimeni cu duşmanul. E poruncă de la ţar. Iar cine rămâne e trădător al ţarului. Auzitu-m-ai?

— Auzit, răspunse Dron, fără să ridice ochii.

Alpatâci nu se mulţumi cu răspunsul acesta.

— Măi Dron, are să fie vai de pielea ta! Spuse Alpatâci, clătinând din cap.

— Voia dumneavoastră! Spuse Dron cu mâhnire.

— Ascultă, Dron, sfârşeşte! Repetă Alpatâci, scoţând mâna de sub reverul hainei şi arătând cu un gest solemn podelele de sub picioarele lui Dron. Eu văd nu numai tot ce-i în tine, dar văd şi prin tine, la trei arşini în adâncul pământului, zise el, aţintindu-şi ochii în duşumeaua de sub tălpile lui Dron.

Dron se fâstâci, se uită chiorâş la Alpatâci şi îşi plecă iarăşi capul în jos.

— Lasă prostiile astea şi spune oamenilor să se pregătească de plecare la Moscova şi să fie gata cu căruţele pentru transportul prinţesei de mâine dimineaţă, iar la adunare tu să nu te duci! Auzitu-m-ai?

Dron îi căzu la picioare.

— Iakov Alpatâci, dă-mă afară! Ia-mi cheile, dă-mă afară din slujbă, pentru numele lui Dumnezeu!

— Ajunge! Spuse cu asprime Alpatâci. Văd prin tine până la trei arşini sub pământ, repetă el, ştiind că măiestria lui în prinderea roiurilor de albine şi faptul că ştia care e timpul cel mai potrivit pentru semănatul ovăzului şi că izbutise să-l mulţumească timp de douăzeci de ani pe un om ca bătrânul prinţ îi aduseseră demult faima de vrăjitor, şi că vrăjitorilor li se atribuie darul de a vedea la trei arşini sub om.

Dron se ridică şi voi să spună ceva, dar Alpatâci îl întrerupse:

— Ce-aţi mai scornit acum? Hai? Ce-aveţi de gând? Hai?

— Ce pot eu să fac cu oamenii? Se văită Dron. S-au zăpăcit de tot. Eu le tot toc de-a surda…

— Aha, asta-i! Zise Alpatâci. Beau? Întrebă el scurt.

— S-au năucit toţi la cap, Iakov Alpatâci, au dat cep şi la al doilea butoi.

— Stai şi ascultă aici la mine. Eu mă duc la ispravnic, iar tu sfătuieşte oamenii să facă bine să lase prostiile şi să scoată căruţele din pământ, din iarbă verde!

— Poruncă! Răspunse Dron.

Iakov Alpatâci nu mai stărui. El mânuia de atâta timp oamenii din popor şi ştia că mijlocul cel mai bun ca să-i facă să se supună era să nu le arate cumva bănuiala că ei ar putea să nu se supună. Iakov Alpatâci se mulţumi cu răspunsul pe care izbutise să-l scoată de la Dron, cuvântul „poruncă!” rostit cu supunere, deşi nu numai că se îndoia, dar era mai mult ca sigur că fără ajutorul comandamentului oştirii nu vor putea fi scoase de la mujici căruţele.

Şi, într-adevăr, se înserase şi căruţele nu erau adunate. La cârciuma din sat făcuseră iar sfat, şi la sfat fusese hotărât să fie duşi în pădure toţi caii şi să nu dea nimeni căruţe. Alpatâci, fără să sufle vreo vorbă prinţesei, porunci să fie deshămaţi caii de la căruţele cu care-şi transportase de la Lâsâe Gorî bagajele lui personale şi să fie pregătiţi pentru trăsurile prinţesei, iar el plecă să ceară sprijinul autorităţilor.

X.

DUPĂ ÎNMORMÂNTAREA TATĂLUI EI, prinţesa Maria se închise în cameră şi nu mai primi pe nimeni. Camerista veni la uşă să-i spună că Alpatâci o trimisese să ceară ordine cu privire la plecare. (Era înainte de discuţia lui Alpatâci cu Dron.) Prinţesa Maria se ridică de pe canapeaua pe care şedea culcată şi îi spuse prin uşă, fără să-i descuie, că nu va pleca niciodată şi nicăieri şi că-i roagă pe toţi s-o lase în pace.

Ferestrele odăii, unde sta culcată prinţesa Maria, dădeau spre apus. Ea şedea întinsă pe canapea cu faţa spre perete şi, pipăind dusă pe gânduri nasturii unei perne de piele, nu vedea decât perna din faţa ei, iar gândurile, nedesluşite, i se concentraseră asupra unui singur punct; se gândea la ireversibilitatea morţii şi la propria ei ticăloşie sufletească, pe care până acum nu şi-o cunoscuse şi care ieşise la iveală în timpul bolii tatălui ei. Ar fi vrut, dar nu îndrăznea, să se roage; nu îndrăznea, în starea sufletească în care se afla, să se încumete a se îndrepta spre Dumnezeu. Zăcu aşa mult timp, fără să-şi schimbe poziţia.

Soarele lunecase către cealaltă parte a casei; razele lui piezişe, de asfinţit, luminau camera şi o parte din perna de safian la care se uita prinţesa Maria. Cursul gândurilor ei se schimbă dintr-o dată. Se ridică fără să-şi dea seama ce face, îşi îndreptă părul şi păşi spre fereastră, umplându-şi involuntar plămânii de răcoarea acestui amurg senin, dar bântuit de vânturi.

„Da, acum poţi admira în voie frumuseţea înserării. Nu mai este el, nu mai are cine te stingheri”, îşi spuse ea şi, lăsându-se pe un scaun, îşi culcă fruntea pe pervazul ferestrei.

O voce duioasă şi lină o chemă de la fereastra dinspre grădină şi simţi un sărut pe creştet. Prinţesa Maria întoarse capul. Era mademoiselle Bourienne, în rochie neagră cu pleureuses612. Se apropiase uşor de prinţesa Maria, o sărutase oftând şi, în aceeaşi clipă, izbucnise în plâns. Prinţesa Maria îşi ridică ochii spre ea. Toate neînţelegerile de altădată dintre ele două şi gelozia care le învrăjbise îi veniră acum în minte; îşi aminti şi cât se schimbase în ultimul timp purtarea lui faţă de mademoiselle Bourienne, cum nici nu mai voia s-o vadă în ochi şi că, prin urmare, toate reproşurile pe care i le făcuse franţuzoaicei prinţesa Maria, în sufletul ei, fuseseră nedrepte. „Şi apoi tocmai eu, eu care i-am dorit lui moartea, tocmai eu să judec pe cineva?” îşi zise ea.

Prinţesa Maria îşi reprezentă într-o clipă situaţia domnişoarei Bourienne, ţinută de ea la distanţă în ultima vreme şi, totodată, depinzând de ea şi trăind în casă străină. Şi i se făcu milă de ea. O privi cu blândeţe, întrebător, şi-i întinse mâna. Mademoiselle Bourienne izbucni pe dată în plâns, începu să-i sărute mâna şi vorbi de durerea pe care o încerca prinţesa Maria, spunând că participă şi ea la durerea ei. Îi spuse cum singura mângâiere a durerii sale putea fi faptul că prinţesa îi îngăduia să i-o împărtăşească. Mai spuse că toate neînţelegerile trecutului trebuiau să se şteargă în faţa acestei mari dureri, că ea se simte curată faţă de toată lumea şi că el, de acolo, îi vede dragostea şi recunoştinţa. Prinţesa o asculta fără să înţeleagă o vorbă din tot ce spunea, dar îşi ridica din când în când privirile spre ea şi îi asculta modulaţiile vocii.

— Situaţia dumitale, scumpă prinţesă, e de două ori groaznică, spuse mademoiselle Bourienne, după câteva clipe de tăcere. Eu înţeleg ca nu puteai şi nu poţi nici acum să te gândeşti la dumneata; eu însă, cu dragostea ce ţi-o port, sunt datoare să fac asta… A fost la dumneata Alpatâci? Ţi-a vorbit ceva despre plecare? Întrebă ea.

Prinţesa Maria nu răspunse. Nu înţelegea încotro şi cine anume trebuia să plece. „Oare se poate lua vreo hotărâre acum, e oare cu putinţă să te mai gândeşti la ceva? Oare nu-i totuna?” Şi nu răspunse.

— Ştii oare, chere Marie, zise mademoiselle Bourienne, ştii oare că suntem în pericol, că suntem înconjuraţi de francezi? E primejdios să călătoreşti acuma. Dacă plecăm, mai mult ca sigur că vom cădea prizoniere şi Dumnezeu ştie…

Prinţesa Maria se uita la prietena ei fără să înţeleagă ce spunea.

— Ah, dacă ar şti cineva cât de indiferente îmi sunt toate acum, spuse ea. Se înţelege, pentru nimic în lume n-aş vrea să plec de lângă el… Alpatâci mi-a vorbit ceva despre plecare… înţelege-te cu dânsul; eu nu mai pot nimic, nimic şi nici nu vreau nimic.

— Am vorbit cu el. Alpatâci speră că vom putea pleca mâine, dar eu cred că acum ar fi mai bine să rămânem aici, spuse mademoiselle Bourienne. Pentru că trebuie să fii de acord, chere Marie, ar fi groaznic să cădem pe drum în mâinile soldaţilor sau ale mujicilor răsculaţi.

Mademoiselle Bourienne scoase din săculeţul ei un manifest al generalului francez Rameau (tipărit pe altă hârtie decât cea rusească, obişnuită), prin care locuitorii erau sfătuiţi să nu-şi părăsească locuinţele, pentru că vor fi ocrotiţi aşa cum se cuvine de către autorităţile franceze, şi îl dădu prinţesei.

— Eu cred că ar fi mai bine să ne adresăm acestui general, spuse modemoiselle Bourienne, şi sunt sigură că vei fi tratată cu tot respectul cuvenit.

Prinţesa Maria citi manifestul şi un plâns fără lacrimi îi schimonosi faţa.

— Prin cine ai primit asta? Întrebă ea.

— Au aflat, se vede, că sunt franceză, după nume, spuse mademoiselle Bourienne, înroşindu-se.

Prinţesa Maria, cu hârtia în mână, se ridică de la fereastră şi, cu faţa palidă, ieşi din cameră şi trecu în fostul cabinet al prinţului Andrei.

— Duniaşa, cheamă-l la mine pe Alpatâci, pe Dronuşka, sau pe altcineva! Zise prinţesa Maria. Şi spune Amaliei Karlovna să nu intre aici, adăugă ea, auzind vocea domnişoarei Bourienne. Şi plecăm cât mai curând! Cât mai curând! Spunea prinţesa, îngrozindu-se la gândul că ar putea rămâne în mâinile francezilor.

„Să afle prinţul Andrei că ea a rămas în puterea francezilor! Ea, fiica prinţului Nikolai Andreici Bolkonski, cere domnului general Rameau ocrotire şi sprijin!” Gândul acesta o îngrozi, o făcu să se cutremure, să roşească şi să simtă fierbând în ea ura şi mândria, aşa cum nu mai simţise până atunci. Tot ce-ar fi putut fi penibil şi, mai ales, înjositor în situaţia aceasta îi lovi deodată, viu, închipuirea. „Ei, francezii, se vor stabili în casa asta; domnul general Rameau va ocupa cabinetul prinţului Andrei; vor răsfoi şi citi, ca să le mai treacă de urât, hârtiile şi scrisorile lui. Mademoiselle Bourienne lui fera les honneurs de Bogucearovo.613 Mie îmi vor da vreo cămăruţă de milă; soldaţii au să deschidă mormântul proaspăt al tatei ca să-i fure crucile şi stelele; îmi vor vorbi despre victoriile lor asupra ruşilor şi vor arăta o prefăcută compătimire pentru durerea mea…” îşi zicea prinţesa Maria, rumegând nu ideile ei proprii, ci pe acelea ale tatălui şi ale fratelui ei, idei pe care se simţea acum datoare să le adopte… Pentru dânsa personal era totuna oriunde ar fi rămas şi orice i s-ar fi întâmplat; dar simţea în acelaşi timp că ea reprezintă pe tatăl său mort şi pe prinţul Andrei. Raţiona, fără voia ei, cu ideile lor şi simţea cu simţămintele lor. Simţea că trebuie să spună şi să facă negreşit ceea ce ar fi spus şi făcut ei în situaţia aceasta. Intră în cabinetul prinţului Andrei şi, dându-şi osteneala să se pătrundă de gândurile lui, chibzui asupra situaţiei.

Grijile vieţii, pe care le crezuse spulberate odată cu moartea tatălui ei se iviră din nou pentru prinţesa Maria şi o cuprinseră iarăşi cu o putere nouă şi încă necunoscută.

Roşie la faţă şi emoţionată, se plimba prin cameră şi chema la ea ba pe Alpatâci, ba pe Mihail Ivanovici, ba pe Tihon, ba pe Dron. Duniaşa, dădaca şi toate fetele nu o puteau lămuri în nici un fel dacă spusele domnişoarei Bourienne erau sau nu adevărate şi în ce măsură. Alpatâci nu era acasă; plecase la autorităţi. Mihail Ivanâci, arhitectul, chemat, se înfăţişase dinaintea prinţesei cu ochii umflaţi de somn şi nu-i putuse spune nimic pe înţeles. Răspunse cu veşnicul lui zâmbet de aprobare, cu care se deprinsese timp de cincisprezece ani să răspundă şi să aprobe ceea ce-i spunea bătrânul prinţ, fără să-şi exprime părerea, aşa că, dintre toate răspunsurile lui nu se putea deduce nimic lămurit. Tihon, bătrânul camerier, cu obrajii căzuţi şi traşi, purtând pe faţă pecetea unei dureri de nelecuit, nu răspundea decât „am înţeles” la toate întrebările prinţesei Maria şi abia îşi putea stăpâni plânsul, uitându-se la ea.

În cele din urmă, intră în odaie Dron, starostele, şi, înclinându-se până la pământ în faţa prinţesei, se opri în prag.

Prinţesa Maria, care se plimba prin cameră, se opri în faţa lui.

— Dronuşka, spuse prinţesa Maria, văzând în el un prieten sigur, pe Dronuşka cel care, an de an, de câte ori se ducea la iarmarocul din Viazma, îi aducea totdeauna de acolo o turtă dulce şi i-o dădea zâmbind. Dronuşka, acum, după nenorocirea noastră… începu ea, dar se opri, fiindcă nu mai avu putere să vorbească.

— Suntem cu toţii în mâna lui Dumnezeu, spuse Dron, oftând.

Şi tăcură amândoi.

— Dronuşka, Alpatâci e dus nu ştiu unde, n-am cu cine să vorbesc. Este adevărat oare ceea ce mi se spune, că nici nu mai pot pleca?

— De ce să nu pleci, luminăţie, se poate, cum să nu! Spuse Dron.

— Mi s-a spus că e primejdios, din cauza duşmanului. Dragul meu, eu n-am nici o putere, nu pricep nimic, n-am pe nimenea. Vreau să plec negreşit în noaptea aceasta sau mâine dis-de-dimineaţă.

Dron tăcea şi o privea pe sub sprâncene.

— Nu sunt cai, zise el, i-am spus şi lui Iakov Alpatâci.

— De ce nu sunt? Întrebă prinţesa.

— Pentru că ne-a pedepsit Dumnezeu, spuse Dron. Care ni i-au rechiziţionat pentru armată, care au murit; aşa-i anul ăsta. Nu numai că n-au oamenii cu ce hrăni caii, dar de-abia le-ajunge lor ca să nu moară de foame! Şi aşa stau câte trei zile în şir nemâncaţi. N-avem nici de unele. Ne-au sărăcit de tot.

Prinţesa Maria asculta cu atenţie ceea ce-i spunea el.

— Mujicii sunt sărăciţi? N-au grâne? Întrebă ea.

— Mor de foame, spuse Dron. De cai nici vorbă nu mai poate fi.

— Dar de ce n-ai spus nimic, Dronuşka? Nu-i putem oare ajuta? Am să fac tot ce pot…

Prinţesei Maria i se părea ciudat gândul că acum, în clipe ca acestea, când în sufletul ei era atâta durere, mai puteau exista oameni bogaţi şi săraci, şi că bogaţii puteau să nu-i ajute pe săraci. Ştia şi ea vag, din auzite, că sunt grâne boiereşti care se dau mujicilor. Ştia de asemenea că nici fratele ei, nici tatăl ei n-ar fi refuzat ajutorul lor mujicilor aflaţi în nevoie; se temea numai că n-o să găsească vorbele potrivite, cu ocazia acestei împărţeli a grânelor la mujici, împărţeală pe care voia s-o pună acum la cale. Era bucuroasă de faptul că i se prezentase prilejul să aibă asemenea griji, pentru care nu-i era ruşine că-şi uita propria ei durere. Începu să-i ceară lui Dronuşka amănunte cu privire la nevoile mujicilor şi la rezervele boiereşti din Bogucearovo.

— N-avem aici grâne boiereşti, de-ale fratelui meu? Întrebă ea.

— Grânele boiereşti stau pe de-a-ntregul neatinse, spuse cu mândrie Dron, prinţul nostru a poruncit să nu le vindem.

— Dă-le mujicilor, pe toate să le dai, dă-le tot ce le trebuie; îţi dau eu mână liberă în numele fratelui meu, spuse prinţesa Maria.

Dron nu răspunse nimic şi oftă adânc.

— Împarte-le toate grânele, dacă ajung pentru toţi, împarte tot. Îţi poruncesc în numele fratelui meu şi spune-le că ceea ce este al nostru este şi al lor. Că nu precupeţim nimic pentru ei. Aşa să le spui.

Cât vorbi ea, Dron se uită ţintă în ochii prinţesei.

— Dă-mă afară, stăpână, pentru Dumnezeu, porunceşte să-mi ia cheile, spuse el. V-am slujit douăzeci şi trei de ani şi nu ştiu să vă fi greşit cu ceva cât v-am slujit; acuma dă-mă afară, pentru Dumnezeu.

Prinţesa Maria nu înţelegea ce voia de la dânsa şi de ce cerea Dron să fie dat afară. Îi răspunse că nu se îndoise niciodată de devotamentul lui şi că era gata să facă totul pentru el şi pentru mujici.