XI.

PESTE VREUN CEAS, DUNIAŞA veni s-o vestească pe prinţesa Maria că Dron şi mujicii se adunaseră, după porunca ei, lângă hambar, şi că doreau să stea de vorbă cu stăpâna lor.

— Eu? Nu i-am chemat niciodată! Zise prinţesa Maria. Eu i-am spus doar lui Dronuşka să le împartă grânele.

— Vă rog, prinţesă, stăpână, pentru Dumnezeu, daţi poruncă să-i alunge şi nu vă duceţi la ei. Asta nu-i decât înşelătorie, spuse Duniaşa. Să vină numai Iakov Alpatâci şi plecăm numaidecât… Dar dumneavoastră să nu care cumva să…

— Ce fel de înşelătorie? Întrebă prinţesa mirată.

— D-apoi, ştiu eu? Numai, vă rog să mă ascultaţi, pentru Dumnezeu. Uite, întrebaţi-o şi pe dădaca. Ei spun că nu vor să plece, cum aţi poruncit dumneavoastră.

— Tu îmi ascunzi ceva. Şi apoi, eu nu le-am poruncit niciodată să plece… spuse prinţesa Maria. Cheamă-l pe Dronuşka.

Dron, care veni îndată, confirmă spusele Duniaşei; mujicii se adunaseră după porunca prinţesei.

— Dar nu i-am chemat deloc, spuse prinţesa. Se vede că tu nu le-ai spus întocmai ce trebuia. Am spus doar să le împărţi tu grânele.

Dron oftă şi nu răspunse nimic.

— Dacă porunciţi, au să plece, zise el.

— Nu, nu, mă duc la ei, spuse prinţesa Maria.

Fără să ţină seamă de sfaturile Duniaşei şi ale dădacei, prinţesa Maria ieşi pe scară. Dronuşka, Duniaşa, dădaca şi Mihail Ivanâci o urmară.

„Ei cred, probabil, că le ofer grâne pentru ca să-i conving să rămână la locurile lor, în timp ce eu voi pleca, lăsându-i la bunul plac al francezilor, îşi zicea prinţesa Maria. Le voi promite găzduire pe moşia de lângă Moscova: sunt sigură că, în locul meu, Andrei ar fi făcut şi mai mult”, îşi zicea ea, în vreme ce se apropia de gloata care o aştepta pe aria din faţa hambarului. Se însera.

Mulţimea se mişcă; oamenii strânseră rândurile şi se descoperiră grăbiţi. Prinţesa Maria, cu ochii în jos şi împiedicându-se în rochie, înaintă până aproape de ei. Atâtea chipuri felurite de tineri şi bătrâni şi atâţia ochi de toate culorile şi de toate vârstele erau aţintiţi asupra ei, încât nu vedea chipul nici unuia şi, găsindu-se nevoită să li se adreseze deodată tuturor, nu ştia cum să înceapă. Dar odată mai mult conştiinţa faptului că reprezenta pe tatăl şi pe fratele ei îi dete puteri şi îşi începu cu mult curaj cuvântarea.

— Sunt foarte bucuroasă că aţi venit, începu prinţesa Maria, fără să ridice ochii şi simţind cum îi bate inima repede şi puternic. Dronuşka mi-a spus că războiul v-a ruinat. Aceasta-i o nenorocire a noastră, a tuturora, şi eu nu voi precupeţi nimic pentru a vă putea veni în ajutor. Plec şi eu, pentru că aici e primejdie… şi duşmanul e aproape… pentru că… Vă dau tot, prieteni, şi vă rog să luaţi tot, toate grânele noastre, ca să nu duceţi lipsă. Şi dacă vi s-a spus că vă dau grânele pentru ca să rămâneţi aici, asta nu-i adevărat. Dimpotrivă, eu vă rog să plecaţi cu tot avutul vostru la moşia noastră de lângă Moscova. Vă iau acolo la mine şi vă făgăduiesc că nu veţi duce lipsă de nimic. Vi se vor da şi locuinţe, şi grâne.

Prinţesa se opri. Din mijlocul mulţimii se auziră doar oftaturi.

— Lucrul acesta nu-l fac de la mine, continuă prinţesa, îl fac în numele tatălui meu mort, care v-a fost stăpân bun, şi în numele fratelui meu şi al fiului său.

Tăcu iarăşi. Nimeni nu-i întrerupse tăcerea.

— Durerea este a noastră, a tuturora, şi vom împărţi totul pe din două. Tot ceea ce este al meu este şi al vostru, spuse ea, privind chipurile celor ce erau în faţa ei.

Toţi ochii o priveau cu una şi aceeaşi expresie, al cărei înţeles prinţesa nu-l putea desluşi. Să fi fost curiozitate, devotament, recunoştinţă, frică sau neîncredere? Destul că expresia tuturor acestor chipuri era aceeaşi.

— Foarte vă mulţumim că v-aţi milostivit de noi, numai că grânele boiereşti nu le putem lua, se auzi o voce din fund.

— Dar pentru ce? Întrebă prinţesa Maria.

Nu-i răspunse nimeni, şi prinţesa, uitându-se prin mulţime, observă că toate privirile pe care le întâlnea se lăsau numaidecât în pământ.

— Dar de ce nu vreţi? Întrebă ea din nou.

Nu primi iar nici un răspuns.

Tăcerea aceasta i se păru prinţesei Maria apăsătoare. Căuta să prindă privirile cuiva şi nu reuşea.

— De ce nu-mi răspundeţi? Se adresă prinţesa unui bătrân care, rezemat în toiag, sta chiar în faţa ei. Spune, poate socoţi că mai aveţi nevoie şi de altceva? Voi face totul, zise ea, prinzându-i privirea. Dar bătrânul, ca şi cum s-ar fi supărat, îşi lăsă capul în jos şi răspunse:

— La ce să ne învoim, n-avem nevoie de grâne.

— Cum adică, să le lăsăm toate locului şi să plecăm? Nu vrem. Nu ne învoim… Nu ne învoim cu asta. N-avem ce-ţi face, dar nu ne-nvoim… Pleacă singură… se auziră din mulţime glasuri din toate părţile.

Şi iarăşi, pe toate chipurile apăru una şi aceeaşi expresie, care acum era sigur că nu mai putea fi o expresie de curiozitate sau de recunoştinţă, ci de hotărâre îndârjită.

— Dar nu m-aţi înţeles, zise zâmbind cu tristeţe prinţesa Maria. Pentru ce nu vreţi să plecaţi? Vă făgăduiesc adăpost şi hrană. Dacă rămâneţi aici, duşmanul vă lasă goi…

Dar vocea îi fu acoperită de glasuri din mulţime.

— Nu ne-nvoim, n-au decât să ne lase goi! N-avem nevoie de grânele tale, nu ne-nvoim!

Prinţesa Maria căuta să prindă iarăşi privirea cuiva din mulţime, dar nici o privire nu era îndreptată spre ea. Ochii lor, pe câte se vedea, o ocoleau. O cuprinse un simţământ straniu.

— Auzi colo, bine ne mai învaţă; să plecăm după ea în şerbie! Dărâmă-ţi casa şi hai în robie. Cum de nu! Mai vezi de alţii! Vă dau bucate, zice! Se auziră voci în mulţime.

Lăsându-şi capul în pământ, prinţesa Maria ieşi din cercul lor şi intră în casă. După ce-i repetă lui Dron porunca să fie pregătiţi cai de drum pe a doua zi, se retrase în camera ei şi rămase singură, doar ea cu gândurile ei.