XII.

ÎN NOAPTEA ACEEA, PRINŢESA Maria stătu până târziu la fereastra deschisă, ascultând glasurile mujicilor care s-auzeau vorbind în sat, dar nu se gândea la ei. Simţea că oricât s-ar gândi la mujici tot nu i-ar putea înţelege. Se gândea mereu la unul şi acelaşi lucru – la durerea ei care, acum, după întreruperea provocată de grijile vieţii de toate zilele, aproape că intrase pentru ea în domeniul trecutului. Acum îşi putea relua amintirile, putea plânge şi se putea ruga. Odată cu asfinţitul soarelui, vântul se potolise. Noaptea era liniştită şi răcoroasă. Către miezul nopţii, glasurile începură să se stingă; se auzi un cântec de cocoş şi de după tei se ivi luna plină; o ceaţă alburie şi răcoroasă se lăsă odată cu tăcerea peste casă şi peste sat.

Una după alta, imaginile trecutului apropiat i se perindară prin faţa ochilor: boala tatălui ei şi ultimele lui clipe. Cu o tristă satisfacţie stăruia acum prinţesa asupra acestor imagini, alungând cu groază de la sine doar una, cea din urmă, imaginea morţii lui, pe care, simţea ea bine, n-avea puterea să şi-o mai împrospăteze nici măcar în închipuire în acest ceas tainic şi liniştit al nopţii. Scenele ce i se înfăţişau erau de atâta claritate şi cu atâtea amănunte, încât i se păreau când însăşi realitatea, când imagini din trecut, când viitorul ei.

Îşi reînvia în minte clipa atacului de paralizie al prinţului, când fusese adus pe braţe din grădină, la Lâsâe Gorî, mormăind ceva, neputincios să-şi mai mişte limba, cu zvâcnete spasmodice în sprâncenele-i albe, pe sub care o privea neliniştit şi sfios.

„De pe atunci voia să-mi spună ceea ce mi-a spus în ziua morţii, îşi zise ea. Totdeauna a gândit el aşa cum mi-a vorbit atunci.” Pe urmă îşi aduse aminte de noaptea din ajunul crizei, cu toate amănuntele, când prinţesa Maria, presimţind parcă dezastrul, refuzase să plece din Lâsâe Gorî şi rămăsese cu tatăl său împotriva voinţei lui. Nu dormise atunci toată noaptea şi, pe întuneric, ieşind din camera ei în vârful picioarelor, se apropiase de uşa serei, unde se culcase el în noaptea aceea, şi îi ascultase glasul. El, cu glas sfârşit de om vlăguit, îi spunea ceva lui Tihon. Simţea, se vede, nevoia să vorbească. „Şi de ce nu m-a chemat? De ce nu mi-a dat voie să fiu eu acolo în locul lui Tihon? Se întrebase atunci şi se întreba şi acum prinţesa Maria… De acum încolo nu va mai putea spune niciodată, nimănui, tot ceea ce avea pe suflet. Nu se va mai întoarce niciodată, nici pentru ei, nici pentru mine, clipa când ar fi putut spune tot ce ar fi avut de spus, iar eu, şi nu Tihon, l-aş fi ascultat şi l-aş fi înţeles. De ce n-am intrat eu oare atunci în odaie? Poate că mi-ar fi spus încă de pe atunci ceea ce mi-a spus în ziua morţii. Doar şi atuncea, vorbind cu Tihon, de două ori a întrebat de mine. Ar fi vrut să mă vadă şi eu şedeam aici după uşă. Îi venea greu şi era trist pentru dânsul că nu poate vorbi decât cu Tihon, care nu-l înţelegea. Mi-aduc aminte cum vorbea cu Tihon despre Liza, ca şi cum ea ar fi fost în viaţă – uitase că era moartă; Tihon i-a adus aminte că ea nu mai este, şi el a strigat: „Prostule!„ Greu trebuie să-i fi fost! Am auzit prin uşă cum a strigat tare: „O, Doamne!„ când s-a întins pe pat, răsuflând greu. De ce n-am intrat atunci? Ce avea să-mi facă? Ce aş fi pierdut? Poate că s-ar fi simţit încă de atunci împăcat şi mi-ar fi spus cuvântul acela.” Şi prinţesa Maria rosti cu glas tare cuvântul mângâietor pe care i-l spusese ei în ziua morţii. „Scumpa mea!” repetă ea cuvântul şi lacrimi de uşurare o podidiră. Îi vedea acum chipul în faţă. Şi nu chipul pe care-l ştia de când ţinea minte, din copilărie, şi pe care-l văzuse totdeauna de la distanţă, ci chipul acela sfios şi slab, pe care pentru prima oară îl privise de aproape şi amănunţit, cu toate zbârciturile lui, atunci, în cea din urmă zi, când se aplecase către gura lui ca să audă ce spunea.

„Scumpa mea”, repetă ea.

„Ce gândea el când a rostit acest cuvânt? Dar ce gândeşte oare acum?” îi veni în minte deodată întrebarea şi, drept răspuns, văzu înaintea ochilor expresia pe care o avea chipul lui în sicriu, legat cu o basma albă. Şi groaza care o cuprinsese atunci când, atingându-l, se convinsese nu numai că el nu mai era, dar că în sicriu se afla ceva misterios şi respingător, o cuprinse şi acum. Voi să se gândească la altceva, voi să se roage, dar nu putu face nimic. Se uita cu ochii mari la lumina lunii şi la umbre, aşteptându-se din clipă în clipă să-i vadă chipul de mort, şi simţea că liniştea, care plutea apăsătoare peste casă şi în casă, o încătuşa.

— Duniaşa! Şopti ea. Duniaşa! Strigă ea deodată cu glas sălbatic.

Şi, smulgându-se din cătuşele liniştii, se repezi spre odaia slujnicelor, care veneau în fugă spre ea, împreună cu dădaca.