XIII.

ÎN ZIUA DE 17 AUGUST, Rostov şi Ilin, urmaţi de Lavruşka, abia scăpat din prizonierat şi devenit iar husar, plecară călare de la cantonamentul lor de la Iankovo, situat la cincisprezece verste de Bogucearovo, ca să se plimbe, să încerce calul cel nou cumpărat de Ilin şi să vadă dacă nu se găseşte prin sat fân.

Bogucearovo se afla în ultimele trei zile între cele două armate duşmane, aşa că putea fi tot atât de uşor ocupat de ariergarda rusă, ca şi de avangarda franceză, şi de aceea Rostov, ca un comandant de escadron chibzuit ce era, voia să se folosească el, înaintea francezilor, de proviziile care şi aşa rămăseseră la Bogucearovo.

Erau amândoi, şi Rostov, şi Ilin, foarte bine dispuşi, în drum spre Bogucearovo, moşie princiară cu conac, unde trăgeau nădejde că se vor găsi printre atâţia oameni de serviciu şi niscai fetişcane drăguţe, ei se distrară mereu, ba întrebându-l pe Lavruşka despre întâlnirea lui cu Napoleon şi râzând de ceea ce le povestea el, ba luându-se la întrecere ca să pună la încercare calul lui Ilin.

Rostov nu ştia şi nici prin gând nu i-ar fi putut trece că satul spre care se îndrepta era chiar proprietatea acelui Bolkonski care fusese logodnicul surorii lui.

Pe costişa ce urca spre Bogucearovo, Rostov şi Ilin îşi lăsară pentru cea din urmă oară caii să se ia la întrecere, şi Rostov, care i-o luase înainte lui Ilin, fu cel dintâi care intră pe uliţa satului.

— Mi-ai luat-o înainte, spuse Ilin, care se făcuse roşu de tot.

— Păi, te-am întrecut şi la drum întins, şi aici, spuse Rostov, netezind cu mâna gâtul calului său de Don, care se făcuse numai spumă.

— Eu v-aş fi luat-o înainte, luminăţie, cu franţuzul meu, interveni din urmă Lavruşka, numindu-şi franţuz gloaba deşirată pe care călărea, dar n-am vrut să vă fac de ruşine.

Se apropiară la pas de hambarul unde erau adunaţi o mulţime de mujici.

Câţiva mujici îşi scoaseră căciulile, pe când alţii, fără să se descopere, stăteau şi se uitau la noii sosiţi. Doi mujici bătrâni şi înalţi, cu feţele zbârcite şi bărbile rare, ieşiră din cârciumă, zâmbind şi clătinându-se şi, lălăind un soi de cântec fără de nici un înţeles, se apropiară de ofiţeri.

— Bravo vouă, zise Rostov, râzând. Ei, ia spuneţi-mi, fân aveţi?

— A tunat şi i-a adunat… spuse Ilin.

— Sfa… aa… tul… vese… e… e… li… ei, cântă unul dintre mujici, zâmbind fericit.

Un mujic ieşi din mulţime şi se apropie de Rostov.

— Voi din care ăţi fi fiind? Întrebă el.

— Franţujii, răspunse Ilin, râzând. Uite-l şi pe Napoleon în carne şi oase, adăugă el, arătând spre Lavruşka.

— Care va să zică, ăţi fi ruşi? Mai iscodi mujicul.

— Şi-aveţi multă oaste pe aici? Întrebă altul, un mujic mărunţel, apropiindu-se.

— Multă, multă, răspunse Rostov. Dar voi, la ce v-aţi adunat aici, adăugă el, că doar nu-i sărbătoare?

— S-au adunat bătrânii pentru treburi de-ale obştii, răspunse mujicul, îndepărtându-se.

În vremea asta, pe drumul dinspre casa boierească apărură două femei şi un bărbat cu pălărie albă, care se îndreptau spre cei doi ofiţeri.

— Cea în roz e a mea, tu să nu te amesteci! Spuse Ilin, observând-o pe Duniaşa, care venea întins spre el.

— A noastră are să fie, zise Lavruşka, făcându-i cu ochiul lui Ilin.

— Ce-i, frumoaso? Întrebă Ilin, zâmbindu-i.

— Prinţesa mi-a dat poruncă să vă întreb din ce regiment sunteţi şi cum vă numiţi?

— Acesta-i contele Rostov, comandantul escadronului, iar eu sunt sluga dumitale credincioasă.

— Sfa… aa… tul… vsee… ee… e… li… ei! Cânta mujicul cel beat, uitându-se cu un zâmbet fericit la Ilin, care intrase în vorbă cu fata.

În urma Duniaşei, veni către Rostov Alpatâci şi îşi scoase de departe pălăria.

— Îndrăznesc să vă supăr, prea nobile domn, spuse el cu tot respectul, cu o mână în reverul hainei şi în glas cu o uşoară desconsiderare faţă de tinereţea acestui ofiţeraş. Stăpâna mea, fiica generalului anşef prinţul Nikolai Andreevici Bolkonski, răposat în ziua de 15 ale lunii, aflându-se într-o situaţie grea din cauza ignoranţei acestor oameni, şi arătă spre mujici, vă roagă să poftiţi… N-ar fi mai bine să ne dăm puţin mai la o parte, continuă Alpatâci, zâmbind trist, fiindcă nu-i chiar potrivit, lângă aceşti…

Alpatâci arătă pe cei doi mujici care se ţineau scai de el, ca tăunele de coada calului.

— Ei! Alpatâci… Ei! Iakov Alpatâci… Mare lucru? Iartă-ne şi dumneata, ce Dumnezeu? Mare lucru? Spuneau mujicii, zâmbindu-i vesel.

Rostov se uită la mujicii beţi şi zâmbi şi el.

— Sau poate că luminăţia-voastră faceţi haz de aşa ceva? Spuse Iakov Alpatâci cu un aer serios, arătând cu mâna pe care nu şi-o ţinea în rever spre cei doi bătrânei.

— Nu, nu prea fac haz, zise Rostov şi se dete puţin mai la o parte. Despre ce este vorba? Întrebă el.

— Îndrăznesc să raportez luminăţiei voastre că prostimea de aici nu vrea s-o lase pe stăpâna mea să plece de pe moşie şi o ameninţă că-i deshamă caii, aşa încât, deşi toate lucrurile stau încărcate de azi-dimineaţă, prinţesa n-are cum pleca.

— Se poate una ca asta? Strigă Rostov.

— Am onoarea să vă raportez adevărul adevărat, repetă Alpatâci.

Rostov descălecă, trecu dârlogii în mâna ordonanţei şi porni cu Alpatâci spre casă, cerându-i toate amănuntele acestei întâmplări. Într-adevăr, propunerea pe care prinţesa o făcuse în ajun mujicilor de a le împărţi grânele, discuţia ei cu Dron şi cu obştea încurcaseră atât de mult lucrurile, încât Dron predase definitiv cheile, se dăduse de partea mujicilor şi refuzase să mai vină la Alpatâci când acesta îl chemase, iar a doua zi dimineaţă, când prinţesa porunci să se înhame caii pentru plecare, mujicii se adunară în mare număr lângă hambar şi trimiseră să-i spună că n-o vor lăsa să iasă din sat, căci s-a primit ordin să nu plece nimeni şi că ei au să-i deshame caii. Alpatâci se duse la ei şi vru să-i potolească, dar ei îi răspunseră (mai mult decât toţi vorbise Karp; Dron nici nu ieşise din grămadă) că nu-i pot da drumul prinţesei, pentru că aşa e ordinul şi că prinţesa trebuie să rămână pe loc, iar ei îi vor sluji şi i se vor supune în toate ca şi până atunci.

În clipa când Rostov şi Ilin apăruseră călări pe uliţă, prinţesa Maria tocmai dăduse ordinul să se înhame caii, în ciuda sfaturilor lui Alpatâci, ale dădacei şi ale fetelor din casă; dar, văzându-i pe cei doi cavalerişti şi luându-i drept francezi, vizitiii fugiseră care încotro, iar în casă răsunase plânsetul femeilor.

— Taică! Dumnezeu te-a trimis, eşti părintele nostru, se auziră voci emoţionate, în timp ce Rostov trecea prin antreu.

Prinţesa Maria, pierdută şi sleită de puteri, se afla în salon, când o găsi, condus de ai casei, Rostov. Nu înţelegea cine era acel care venise, ce voia şi ce avea să se întâmple cu ea. Văzându-i figura de rus şi recunoscând după mers şi după primele cuvinte rostite că era un om din lumea ei, îl aţinti cu privirea-i adâncă şi strălucitoare şi începu să-i vorbească cu voce şovăielnică şi tremurândă de emoţie. Lui Rostov i se păru numaidecât că e ceva romantic în această întâlnire. „O fată fără apărare, mai mult moartă de durere, singură, lăsată la bunul plac al unor mujici brutali, răzvrătiţi! Ce întorsătură ciudată a soartei m-a împins aici! Gândea Rostov, ascultând-o şi privind-o. Şi câtă blândeţe şi nobleţe în trăsăturile şi în expresia chipului ei!” îşi spunea el, ascultându-i povestirea pe care ea şi-o depăna, sfioasă.

Când îi spuse că toate astea se întâmplaseră a doua zi după înmormântarea tatălui ei, vocea începu să-i tremure şi se întoarse. Dar numaidecât, ca şi când s-ar fi temut să nu creadă Rostov că voia să-l înduioşeze prin ceea ce spunea, îl privi cu ochi speriaţi şi întrebători. Lui Rostov îi dăduseră lacrimile. Prinţesa Maria observă lucrul acesta şi îi mulţumi cu privirea ei luminoasă, care te făcea să uiţi că nu era frumoasă.

— N-am cuvinte să exprim, prinţesă, cât de fericit sunt că am trecut din întâmplare pe aici şi că voi fi în situaţia de a vă sta la dispoziţie, spuse Rostov, ridicându-se. Puteţi pleca şi eu vă asigur că niciunul dintre oamenii aceştia nu va îndrăzni să vă facă neplăceri, dacă-mi permiteţi să mă număr printre cei din suita dumneavoastră.

Şi, după ce se înclină respectuos, aşa cum te înclini în faţa unei doamne de sânge împărătesc, se retrase spre uşă.

Prin tonul lui deosebit de respectuos, Rostov voia să arate că, deşi considera drept o mare fericire faptul că i-a putut face cunoştinţă, nu voia totuşi să se folosească de prilejul nenorocirii ei pentru a se apropia de dânsa.

Prinţesa Maria înţelese şi preţui acest ton.

— Vă sunt foarte, foarte recunoscătoare, îi spuse prinţesa în franţuzeşte, dar sper că totul n-a fost decât o neînţelegere şi că nimeni nu este cu adevărat vinovat.

Şi prinţesa izbucni deodată în plâns.

— Scuzaţi-mă, spuse ea.

Rostov, încruntându-se, se înclină încă o dată adânc şi ieşi din odaie.