XIV

— EI, CUM ÎI? E DRĂGUŢĂ? A mea, frăţioare, aceea în roz, e delicioasă şi o cheamă Duniaşa…

Dar, văzând faţa lui Rostov, Ilin amuţi. El observă că eroul şi comandantul lui se găsea în cu totul altă stare sufletească.

Rostov îi aruncă lui Ilin o privire mânioasă şi, fără să-i răspundă, se îndreptă grăbit spre sat.

— Le arăt eu, le dau eu lor, tâlharii! Îşi spunea el.

Alpatâci, cu paşi uşori, o luă aproape la fugă după Rostov şi abia îl ajunse.

— Ce hotărâre aţi binevoit să luaţi? Întrebă el, ajungându-l.

Rostov se opri şi, strângând pumnii, se apropie deodată, ameninţător, de Alpatâci.

— Hotărâre? Care hotărâre? Porc bătrân! Îi strigă el. Tu ce-ai păzit aici? Hai? Mujicii se răscoală şi tu nu poţi să le faci faţă? Şi tu eşti un trădător! Vă cunosc eu! Să ştiţi că vă jupoi pe toţi…

Şi, ca şi cum s-ar fi temut să nu-şi irosească zadarnic prisosul de furie, îl părăsi pe Alpatâci şi plecă grăbit mai departe. Alpatâci, înăbuşindu-şi un sentiment de jignire, porni şi el cu paşi întinşi după Rostov, continuând să-şi spună părerea. Zicea că mujicii erau îndârjiţi, că în momentul de faţă nu era deloc cuminte să li se împotrivească fără ajutorul unor trupe şi că mai nimerit era să trimită mai întâi după trupe.

— Le dau eu trupe… Le arăt eu împotrivire… spuse fără noimă Nikolai, pe care-l înăbuşea o furie sălbatică, animalică, şi nevoia de a-şi descărca furia asupra cuiva.

Fără să se mai gândească ce anume avea de făcut, se îndreptă inconştient spre mulţimea de mujici, cu paşi repezi şi hotărâţi. Şi cu cât se apropia mai mult de gloată, cu atât Alpatâci simţea mai precis că fapta nechibzuită a lui Rostov ar putea da rezultate bune. Acelaşi lucru îl simţiră şi mujicii din grup când văzură cât de iute şi de apăsat călca Rostov şi cât îi era de hotărâtă şi de încruntată faţa.

După ce intraseră în sat husarii, şi Rostov se dusese la prinţesă, în rândurile mulţimii se petrecuseră mari tulburări şi dezbinări. Câţiva mujici fură de părere că acei care veniseră erau ruşi şi că s-ar putea supăra din pricină că prinţesa nu a fost lăsată să plece. Dron era de aceeaşi părere, dar de îndată ce şi-o exprimă, Karp şi alţi mujici tăbărâră pe fostul staroste.

— Tu vorbeşti, tu care-ai furat obştea atâţia ani? Strigă Karp. Pentru tine-i totuna! Îţi dezgropi oala cu bani, te cari cu ea şi nici capul nu te doare. Dar noi? Să ne distrugem gospodăriile? Nu-i aşa?

— N-ai auzit? Să fie rânduială, nu pleacă nimeni din casă, nu se strămută nici un pai, asta-i şi pace! Strigă altul.

— Era rândul lui fecioru-tău, da' ai făcut pe dracu-n patru şi nu l-ai dat, se repezi deodată la Dron un bătrânel mărunt. Da' pe Vanka al meu l-ai băgat recrut. Hei, toţi avem să murim odată!

— Da, da, toţi murim odată!

— Eu nu mă dau înapoi de la voia obştii, spuse Dron.

— Nu mai spune, nu te dai înapoi, dar burtă ai făcut!

Cei doi mujici înalţi îşi spuseră şi ei păsurile. De îndată ce Rostov, însoţit de Ilin, Lavruşka şi Alpatâci, se apropie de grup, Karp, cu o mână în brâu, zâmbind uşor, ieşi în frunte. Dron, dimpotrivă, se trase până în rândurile din urmă, şi grupul strânse rândurile.

— Hei! Care-i starostele aici la voi? Strigă Rostov, apropiindu-se cu paşi repezi de grup.

— Starostele? Da' ce-aveţi cu el? Întrebă Karp.

N-apucară însă bine să-şi sfârşească vorba, că-i şi zbură căciula cât colo, iar capul îi fu smucit într-o parte de puterea loviturii.

— Jos căciulile, mişeilor! Strigă cât putu Rostov. Unde-i starostele? Continuă el, cu glas plin de mânie grozavă.

— Starostele, pe staroste îl vrea… Dron Zaharâci, te cheamă pe dumneata, se auziră ici şi colo voci grăbite şi supuse, şi oamenii începură să-şi scoată căciulile.

— Noi nu ne răsculăm, noi păstrăm rânduiala, spuse Karp.

Şi, în aceeaşi clipă, se auziră câteva voci din rândurile din urmă:

— Cum au hotărât bătrânii! Prea sunteţi mulţi comandanţi…

— Mai îndrăzniţi să vorbiţi? Vă răsculaţi? Tâlharilor! Mişeilor! Zbieră Rostov turbat de furie şi îl apucă pe Karp de guler. Legaţi-l, legaţi-l! Strigă el, deşi n-avea cine să-l lege, afară de Lavruşka şi de Alpatâci.

Numai că Lavruşka se şi repezi la Karp şi îl prinse de braţ pe la spate.

— Porunciţi să-i chem pe ai noştri din vale? Întrebă el.

Alpatâci se întoarse spre mujici şi chemă pe nume doi din ei ca să-l lege pe Karp. Mujicii chemaţi ieşiră supuşi din mijlocul grupului şi începură să-şi descingă brâiele.

— Unde-i starostele? Strigă Rostov.

Dron, palid şi încruntat, ieşi din mijlocul grupului.

— Tu eşti starostele? Leagă-l, Lavruşka! Strigă Rostov, ca şi când nici porunca aceasta n-ar fi putut întâmpina vreo rezistenţă.

Şi, într-adevăr, alţi doi mujici începură să-l lege pe Dron, care, vrând parcă să-i ajute la treaba asta, se descinse de curea şi le-o dădu.

— Iar voi toţi, ascultaţi-mă, spuse Rostov, adresându-se mujicilor. Ştergeţi-o numaidecât pe la casele voastre, marş! Şi să nu vă mai aud piuitul!

— Păi, noi n-am făcut nimic rău. Asta, va să zică, numai aşa, din prostie. Ne-am ţinut de fleacuri… Spuneam eu că nu-i treabă curată, se auziră câteva voci.

Oamenii se mustrau unii pe alţii.

— Aţi văzut, v-am spus eu, zise Alpatâci, intrând iarăşi în drepturile lui. Nu-i frumos, oameni buni!

— Prostia noastră, Iakov Alpatâci, răspunseră aceleaşi glasuri şi mulţimea începu numaidecât să se destrame şi să se împrăştie prin sat.

Cei doi mujici legaţi fură duşi în curtea conacului. Perechea de beţivani se luă după ei.

— Ei, acum să te văd! Îi spuse lui Karp unul dintre ei.

— Se poate să vorbeşti aşa cu boierii? Ce credeai tu?

— Un prost, zise şi celălalt, curat prost!

În două ceasuri, căruţele erau gata înhămate în curtea conacului din Bogucearovo. Mujicii cărau şi încărcau grăbiţi în căruţe lucrurile boiereşti, iar Dron, eliberat – după dorinţa prinţesei Maria – din cămara unde fusese închis, stătea acum în mijlocul curţii şi dădea porunci mujicilor.

— N-o pune aşa, ca proasta, spunea unul dintre mujici, un om înalt, cu faţa rotundă şi zâmbitoare, luând o casetă din mâna fetei din casă. Şi asta costă parale. Dacă o arunci aşa sau o vâri dezvelită sub funie, are să se roadă. Mie nu-mi place aşa! Să facem lucrurile cum trebuie, în lege. Iac-aşa, pune-o sub rogojină şi acoper-o cu olecuţă de fân; iac-aşa, vezi?

— Ia te uită ce de mai cărţi, spuse alt mujic, care scotea dulapurile bibliotecii prinţului Andrei. Vezi să nu-l zgârii! Da-i greu, băieţi; astea-s cărţi, nu glumă!

— Păi da, au scris, nu s-au jucat! Spuse mujicul cel înalt, cu faţa rotundă, clipind cu înţeles din ochi şi arătând spre lexicoanele care stăteau pe rafturile de deasupra.

Rostov, nevoind să abuzeze de faptul că făcuse cunoştinţă cu prinţesa, nu se duse la conac, ci rămase în sat, aşteptându-i trecerea. Când apăru trăsura şi convoiul cu bagajele, el încalecă şi îi făcu suită cale de douăsprezece verste, până o scoase la şoseaua ocupată de trupele noastre. La Iankovo, în curtea hanului, îşi luă respectuos rămas-bun şi îşi îngădui, pentru întâia oară, să-i sărute mâna.

— De ce vorbiţi aşa, îi răspunse el prinţesei, înroşindu-se tot când aceasta îi mulţumi pentru salvarea ei (cum numea ea ceea ce făcuse Rostov), orice poliţai de plasă ar fi făcut-o! Dacă am fi avut să ne războim numai cu mujici, n-ar fi ajuns atât de departe inamicul, spuse el, oarecum ruşinat şi încercând să schimbe vorba. Sunt fericit doar că am avut prilejul să vă cunosc. La revedere, prinţesă, vă doresc fericire şi mângâiere şi aş dori să ne mai întâlnim cândva în condiţiuni mai fericite. Dacă nu doriţi să mă faceţi să roşesc, vă rog să nu-mi mai mulţumiţi.

Dar dacă prinţesa nu-i mai mulţumi prin cuvinte, îi mulţumi cu toată expresia feţei sale, care strălucea de recunoştinţă şi de înduioşare. Nu putea crede că n-avea de ce să-i mulţumească. Dimpotrivă, pentru ea nu mai încăpea nici o îndoială că, dacă n-ar fi fost el, ea ar fi trebuit să piară cu siguranţă, fie de mâinile răsculaţilor, fie de ale francezilor, şi că el, pentru a o salva, se expusese celui mai evident şi mai grozav pericol; şi încă mai neîndoielnic era faptul că el era un om cu suflet ales şi nobil, care-i putuse înţelege situaţia, ca şi durerea. Ochii lui blânzi şi cinstiţi, plini de lacrimi, atunci când ea îi povestise plângând pierderea suferită, nu-i mai ieşeau din minte.

Când îşi luă rămas bun de la el şi rămase singură, prinţesa Maria simţi deodată că-i dau lacrimile şi în aceeaşi clipă îşi puse, nu prima oară, întrebarea ciudată dacă nu cumva îl iubeşte.

Mai departe, în drum spre Moscova, Duniaşa, care se afla lângă dânsa în cupeu, observă de mai multe ori că, în ciuda situaţiei grele în care se găsea, prinţesa Maria se uita pe fereastra cupeului şi zâmbea cu bucurie şi în acelaşi timp cu tristeţe.

„Ei, şi ce-ar fi dacă l-aş iubi?” îşi zicea prinţesa Maria.

Oricât de ruşine i-ar fi fost să recunoască faţă de sine că s-a putut îndrăgosti ea mai întâi de un om care, poate, n-o va iubi nicicând, se linişti la gândul că nimeni nu va afla lucrul acesta vreodată şi că ea nu va avea nici o vină dacă-l va iubi, până la sfârşitul vieţii sale, fără să spună nimănui nimic, pe acest om de care se îndrăgostise pentru întâia şi ultima oară în viaţă.

Uneori îşi amintea de privirile lui, de compătimirea pe care i-o arătase şi de cuvintele ce-i spusese şi i se părea că fericirea nu este ceva imposibil. Şi atunci Duniaşa observa cum stăpâna ei se uita zâmbind pe fereastra cupeului.

„Şi a trebuit să vină el la Bogucearovo şi încă tocmai în asemenea clipe! Se gândea prinţesa Maria. Şi a trebuit ca sora lui să-l fi refuzat pe prinţul Andrei!” în toate acestea, prinţesa Maria vedea mâna providenţei.

Impresia cu care rămăsese Rostov despre prinţesa Maria era foarte plăcută. Când îşi amintea de ea, voioşia îi revenea, şi când tovarăşii săi, care aflaseră de întâmplarea de la Bogucearovo, glumeau, spunând că el plecase după fân şi dăduse peste una dintre cele mai bogate fete din Rusia, Rostov se supăra. Şi se supăra tocmai din pricină că, fără voia lui, gândul că s-ar putea însura cu blânda prinţesă Maria, care-i plăcea şi care avea o imensă avere, îi venise nu o dată în minte. Nici nu putea să-şi dorească o soţie mai bună decât prinţesa Maria: căsătoria aceasta ar fi adus fericirea contesei, mama lui, şi ar fi pus pe picioare afacerile tatălui său; ba chiar – Nikolai simţea lucrul acesta – ar fi făcut-o fericită şi pe prinţesa Maria.

Dar Sonia? Şi cuvântul dat? Iată de ce se supăra Rostov când prietenii îl necăjeau, vorbindu-i de prinţesa Bolkonski.

XV.

LUÂND IN PRIMIRE COMANDA armatelor, Kutuzov îşi aduse aminte de prinţul Andrei şi îi trimise ordin să se prezinte la cartierul general.

Prinţul Andrei sosise la Ţarevo-Zaimişce chiar în ziua şi la ora când Kutuzov trecea pentru prima oară trupele în revistă. Se opri în sat, lângă casa preotului, în faţa căreia se afla trăsura comandantului suprem, şi se aşeză pe o bancă lângă poartă, aşteptând pe serenissimul, cum îl numeau acum toţi pe Kutuzov. De pe câmpia de la marginea satului se auzeau când sunete de fanfară, când zgomotul unei mulţimi imense de glasuri care strigau „ura!” în cinstea noului comandant suprem. Tot acolo, la poartă, cam la zece paşi de prinţul Andrei şedeau, profitând de absenţa prinţului şi de vremea frumoasă, două ordonanţe, un curier şi un intendent. Un locotenent-colonel de husari, mărunt de statură, negricios, cu mustăţile prea crescute şi favoriţii neîngrijiţi, se apropie călare de poartă şi, văzându-l pe prinţul Andrei, îl întrebă dacă acolo stă serenissimul şi dacă soseşte curând.

Prinţul Andrei îi răspunse că el nu aparţine statului-major al serenissimului şi că e şi el abia sosit. Locotenent-colonelul de husari se adresă uneia dintre ordonanţe, îmbrăcată într-o frumoasă uniformă, şi ordonanţa îi răspunse, cu dispreţul pe care-l au totdeauna faţă de ofiţeri ordonanţele comandanţilor supremi:

— Cine, serenissimul? Trebuie să vină numaidecât. Dar ce doriţi?

Locotenent-colonelul de husari zâmbi pe sub mustaţă la tonul ordonanţei, sări de pe cal, îl dădu în grija vistavoiului şi se apropie de Bolkonski, înclinându-se uşor. Bolkonski îi făcu loc pe bancă şi locotenent-colonelul de husari se aşeză alături de el.

— Îl aşteptaţi şi dumneavoastră pe comandantul suprem? Se vârî în vorbă locotenent-colonelul de husari. Se zice că oricine poate intra la el. Slavă Domnului! Cu cârnăţarii ăia de nemţi era prăpăd! Nu degeaba a cerut Ermolov să fie ridicat la rangul de neamţ. Acum le-a mai venit şi ruşilor apa la moară. Dracu-i ştie ce făceau. Tot retragere şi iar retragere. Aţi făcut campania? Întrebă el.

— Am avut plăcerea, răspunse prinţul Andrei, nu numai să iau parte la retragere, dar să şi pierd în această retragere tot ce aveam mai scump, fără să mai vorbesc de avere şi de casa părintească… pe tatăl meu, care a murit de inimă rea. Eu sunt din gubernia Smolensk.

— A! Dumneavoastră sunteţi prinţul Bolkonski? Îmi pare foarte bine că v-am făcut cunoştinţa! Locotenent-colonelul Denisov, mai cunoscut sub numele de Vaska, zise Denisov, strângând mâna prinţului Andrei şi privindu-l cu deosebită atenţie şi bunătate. Da, am auzit, spuse el compătimitor şi, după ce tăcu câteva clipe, continuă: Iacătă şi războiul scitic. Toate astea-s bune, dar nu pentru cei care le îndură pe spinarea lor. Va să zică, dumneavoastră sunteţi prinţul Andrei Bolkonski? Denisov dădu din cap. Foarte bucuros, prinţe, foarte bucuros că vă cunosc, adăugă el iar, zâmbind trist, în timp ce-i strângea mâna.

Prinţul Andrei îl cunoştea pe Denisov din ceea ce-i povestise Nataşa despre primul ei pretendent. Această amintire, şi dulce, şi amară totodată, îl transpuse din nou în starea aceea dureroasă, care nu-l mai cuprinsese în ultimul timp, dar care trăia totuşi în sufletul lui. În ultima vreme avusese atâtea alte dureri şi impresii atât de puternice, ca părăsirea Smolenskului, trecerea sa prin Lâsâe Gorî, vestea recentă a morţii tatălui său, atâtea încercări îi fuseseră hărăzite, încât amintirile încetaseră să-l mai frământe şi, când totuşi îi reveneau în minte, erau departe de a-l mai tulbura cu puterea cu care-l tulburau odinioară. Şi pentru Denisov şirul amintirilor pe care i le trezea numele lui Bolkonski făceau parte dintr-un trecut îndepărtat şi poetic, de pe când într-o seară, după masă, Nataşa cântase, şi el, fără să-şi dea seama cum, făcuse propuneri de căsătorie unei fetiţe de cincisprezece ani. Zâmbi amintirilor acelor vremi şi pasiunii lui pentru Nataşa, şi trecu repede la subiectul care-l preocupa acum exclusiv şi pătimaş. Era un plan de campanie pe care-l concepuse pe vremea retragerii, când avea slujbă la avanposturi. Îi prezentase acest plan lui Barclay de Tolly, şi acum avea de gând să i-l prezinte şi lui Kutuzov. Planul său se întemeia pe faptul că linia de operaţii a francezilor era prea întinsă şi că, în loc să se declanşeze o acţiune pe front, ca să li se oprească înaintarea, trebuia mai curând să li se taie comunicaţiile. El începu să-şi expună prinţului Andrei planul.

— Ei nu pot ţine întregul front, pe toată întinderea lui. Este cu neputinţă, îmi iau eu misiunea să-l străpung; daţi-mi cinci sute de oameni, şi-i tai în două, fără discuţie. Război de partizani. Nu există altă posibilitate.

Denisov se ridică în picioare şi, dând din mâini, îşi expunea planul. Pe la mijlocul expunerii lui se auziră dinspre câmpul de paradă strigătele ostaşilor care erau tot mai confuze şi mai răspândite, amestecate cu sunetele fanfarei şi cu cântece. Satul se umplu de tropot de copite şi de strigăte.

— Vine! Strigă cazacul de la poartă. El e. Vine!

Bolkonski şi Denisov se apropiară de poartă, lângă care se înşirase un grup de soldaţi (garda de onoare), şi îl văzură pe Kutuzov venind tacticos pe uliţă, călare pe un cal murg, nu prea înalt. O imensă suită de generali îl urma. Barclay călărea aproape în rând cu el; o mulţime de ofiţeri alergau după ei şi pe lângă ei şi strigau: „Ura!”

Aghiotanţii intrară cei dintâi în curte. Kutuzov îşi îndemna nerăbdător calul, care călca lin şi uniform sub greutatea trupului său, saluta din cap şi ducea tot timpul mâna la cascheta albă a gărzilor călare (cu banta roşie şi fără cozoroc). Ajungând în dreptul grenadierilor gărzii de onoare, cea mai mare parte cavalerişti, care-i dădeau onorul, stătu câteva clipe locului, îi privi atent cu ochiul cercetător al comandantului, apoi se întoarse către mulţimea de generali şi ofiţeri care-l înconjura. Faţa lui luă pe dată o expresie fină. Ridică din umeri în semn de nedumerire:

— Şi cu astfel de flăcăi să ne retragem şi iar să ne retragem! Exclamă el. Ei, la revedere, generale, adăugă şi îşi îndemnă calul spre poartă, trecând pe lângă prinţul Andrei şi Denisov.

— Ura! Ura! Ura! Strigau cei din urma lui.

De când nu-l mai văzuse prinţul Andrei, Kutuzov era şi mai umflat, şi mai înecat în grăsime. Dar ochiul alb şi cicatricea rănii, bine cunoscute prinţului Andrei, ca şi expresia obosită a feţei sale şi a întregii lui făpturi, îi erau aceleaşi. Era în tunică (cravaşa o avea prinsă de o curea subţire ce-i atârna pe umăr) şi se legăna greoi în şa pe calul lui mărunt şi vânjos.

— Pfiu… pfiu… pfiu… fluiera el uşor, în timp ce intra pe poartă.

Chipul său exprima mulţumirea omului împăcat, care abia aşteaptă să se odihnească, după paradă. Îşi scoase piciorul stâng din scară, aplecându-se cu tot trupul şi, încruntându-se de efort, şi-l ridică sprijinindu-şi-l într-un genunchi pe şa, gemu şi îşi dădu drumul în braţele cazacilor şi ale aghiotanţilor care îl susţinură.

Îşi îndreptă ţinuta, privi împrejur cu ochiul lui pe jumătate închis, şi, uitându-se la prinţul Andrei, fără să-l recunoască probabil, se îndreptă cu mersul lui greoi spre cerdacul casei.

— Pfiu… pfiu… pfiu… fluieră el şi se mai uită a dată la prinţul Andrei.

Impresia pe care i-o făcea figura prinţului Andrei, aşa cum se întâmplă adresa cu bătrânii, nu se legă în mintea lui de amintirea fostului său aghiotant, decât peste câteva secunde.

— A, bună ziua, prinţe, bine ai venit, dragul meu, hai, vino… spuse el obosit, uitându-se împrejur şi păşind greoi pe scara care trosnea sub greutatea lui.

Se descheie şi se aşeză pe o laviţă din ceardac.

— Ei, ce face tata?

— Ieri am primit ştirea că a murit, răspunse scurt prinţul Andrei.

Kutuzov se uită speriat, cu ochi mari, la prinţul Andrei, apoi, scoţându-şi cascheta, se închină: „Fie-i ţărâna uşoară! Facă-se voia Domnului cu noi toţi!” Oftă din greu şi tăcu un timp. „L-am iubit şi l-am preţuit mult şi iau parte cu tot sufletul la durerea ta.” Îl îmbrăţişă apoi pe prinţul Andrei şi îl ţinu aşa, la pieptul lui gras, multă vreme. Când îi dădu drumul, prinţul Andrei observă că buzele răsfrânte ale lui Kutuzov tremurau şi că avea lacrimi în ochi. Kutuzov oftă şi se sprijini cu amândouă mâinile de laviţă, ca să se ridice.

— Hai, vino la mine să mai stăm de vorbă, zise el; dar, în acelaşi moment Denisov, tot atât de puţin intimidat în faţa şefilor săi, ca şi în faţa duşmanului, urcă hotărât treptele, zornăindu-şi pintenii, fără să se sinchisească de adjutanţii care încercau cu şoapte răstite să-l oprească.

Kutuzov îl privi cu nemulţumire, tot cu mâinile sprijinite de laviţă. Denisov îşi spuse numele şi declară că are de făcut serenissimului o comunicare de mare importanţă pentru binele patriei. Kutuzov începu să-l privească cu ochi de om obosit, îşi aduse mâinile pe pântece cu un gest plictisit şi-i zise: „Pentru binele patriei? Ei, despre ce e vorba? Spune!” Denisov se roşi ca o fetiţă (era aşa de straniu să vezi roşind chipul acesta mustăcios de om mare şi beţiv) şi începu să-şi expună cu îndrăzneală planul de a tăia linia de operaţii a inamicului între Smolensk şi Viazma. Denisov trăise prin partea locului şi cunoştea bine regiunea. Planul său părea bun, fără îndoială, datorită mai cu seamă puterii de convingere pe care o punea în ceea ce spunea. Kutuzov se uita în jos şi din când în când arunca câte o privire spre casa de alături, ca şi când s-ar fi aşteptat să apară dintr-acolo ceva neplăcut pentru el. Şi, într-adevăr, din izba la care se uita, apăru, în timp ce îşi depăna Denisov discursul, un general cu o geantă la subţioară.

— Ei, eşti gata? Întrebă Kutuzov, întrerupând la jumătate expunerea lui Denisov.

— Gata, serenissime, răspunse generalul.

Kutuzov clătină din cap, ca şi când ar fi spus: „Cum să facă un singur om faţă la toate astea!” şi continuă să-l asculte pe Denisov.

— Îmi dau cuvântul meu de ofiţer rus, spuse Denisov, că voi tăia liniile de comunicaţie ale lui Napoleon.

— Ce fel de rudă eşti cu generalul de intendenţă Kiril Andreevici Denisov? Îl întrerupse Kutuzov.

— E unchiul meu, serenissime.

— O! Am fost prieteni, spuse vesel Kutuzov. Bine, bine, dragul meu, rămâi aici la comandament şi mâine vom mai vorbi.

Şi, salutându-l uşor din cap pe Denisov, întinse mâna spre hârtiile aduse de Konovniţân.

— N-ar fi mai bine, serenissime, să poftiţi în odaie, zise cu nemulţumire în voce generalul de serviciu. Este neapărat necesar să cercetaţi planurile şi să semnaţi anumite hârtii.

Un aghiotant care apăru în uşă raportă că în casă totul e gata. Dar Kutuzov, probabil, n-avea chef să intre în casă decât după ce se va fi eliberat de tot ce avea de făcut. Se încruntă…

— Nu! Zi cuiva, drăguţă, să-mi aducă o măsuţă, voi studia hârtiile aici, spuse el. Tu nu pleca, mai adăugă, întorcându-se către prinţul Andrei.

Prinţul Andrei rămase în ceardac şi ascultă raportul generalului de serviciu.

Cât dură raportul, prinţul Andrei auzi, îndărătul uşii de la intrare, şoapte de glasuri femeieşti şi foşnet mătăsos de rochie. Aruncându-şi de câteva ori privirea într-acolo, zări la uşă o femeie plină la trup, rumenă şi frumoasă, într-o rochie trandafirie şi cu basma de mătase violetă pe cap, ţinând în mână o tavă şi, desigur, aşteptând intrarea comandantului suprem. Aghiotantul lui Kutuzov îi explică prinţului Andrei la ureche că femeia era stăpâna casei, preoteasa, care avea de gând să-l întâmpine pe serenissim cu pâine şi sare. Bărbatul ei, preotul, îl primise pe comandantul suprem în biserică, cu crucea, iar ea voia să-l întâmpine aici, acasă… „E foarte drăguţă”, adăugă aghiotantul, zâmbind. Kutuzov se întoarse la vorbele acestea. Asculta raportul generalului de serviciu (în care punctul principal îl forma critica poliţiei de lângă Ţarevo-Zaimişce) tot aşa cum îl ascultase adineauri pe Denisov, sau cum ascultase cu şapte ani în urmă discuţiile de la consiliul de război al Austerlitzului. Asculta, probabil, numai pentru că avea urechi care nu puteau să nu audă, deşi într-una dintre ele avea scamă de funie marinărească; dar se vedea bine că nimic din tot ce-avea să-i spună generalul de serviciu nu-l putea uimi sau interesa, că ştia dinainte ce i se va raporta şi, dacă asculta toate acestea, era numai pentru că trebuia să le asculte, aşa cum trebuia ascultată sfeştania cântată de popi. Tot ce spusese Denisov fusese bine chibzuit şi inteligent. Ceea ce spunea generalul de serviciu era şi mai bine chibzuit şi mai inteligent, dar se vedea cât de colo ce mult dispreţuia Kutuzov şi ştiinţa, şi inteligenţa, şi cât de bine ştia el că altceva hotărăşte soarta unui război, ceva ce nu depinde de ştiinţă şi de inteligenţă. Prinţul Andrei urmărea cu atenţie expresia feţei comandantului suprem, dar tot ce putu citi pe ea fu numai plictiseala, curiozitatea de a şti ce pun la cale glasurile femeieşti dindărătul uşii şi dorinţa de a se păstra în limitele politeţii. Se vedea clar cât dispreţuia Kutuzov inteligenţa şi ştiinţa, şi chiar sentimentele patriotice manifestate de Denisov, dar el nu le dispreţuia nici cu mintea, nici cu sufletul, nici cu superioritatea pregătirii pe care o avea (pentru că nici nu căută să arate aşa ceva), ci le dispreţuia altfel. Bătrâneţea sa le dispreţuia cu experienţa vieţii. Singura dispoziţie dată de Kutuzov cu prilejul acestui raport se referea la acei maraudeurs, soldaţi dedaţi la jaf din armata rusă. Generalul de serviciu îi prezentă, la sfârşitul raportului, cererea unui boier care-i pretindea serenissimului să ordone să fie despăgubit pentru ovăzul verde cosit de armată.

Kutuzov plescăi din buze şi dădu din cap, auzind plângerea.

— În sobă cu ea… pune-o pe foc. Şi-ţi spun odată pentru totdeauna, drăguţă, zise el, orice plângere ca asta, dă-o pe foc. Lasă-i să le cosească grânele şi să le ardă lemnele sănătoşi. N-am dat eu ordin şi nici nu le-am permis să facă lucruri de acestea, dar nici nu-i pot trage la răspundere, pe niciunul. Fără asta nu se poate! Unde tai lemne sar şi aşchii, ce vrei! Se mai uită o dată la hârtie. O, sfântă pedanterie nemţească! Exclamă, clătinând din cap.

XVI

— EI, ACUMA-I GATA TOT! Spuse Kutuzov, iscălind ultima hârtie şi, sculându-se greoi, îşi netezi pielea obosită de pe gâtul alb şi puhav şi se îndreptă vesel spre uşă.

Preoteasa, căreia i se urcase tot sângele în obraji, se repezi la tavă, dar n-o putu prezenta la timp, deşi se pregătise de atâta vreme. Ploconindu-se adânc, ea i-o întinse lui Kutuzov.

Acesta se uită la ea printre gene, apoi zâmbi, o prinse de bărbie şi spuse:

— Tii, că frumoasă mai eşti! Mulţumesc, porumbiţo!

Scoase din buzunarul pantalonilor bufanţi câteva piese de aur şi i le puse pe tavă.

— Ei, cum o duci? O întrebă Kutuzov, îndreptându-se spre camera care-i fusese rezervată.

Preoteasa, toată numai zâmbet şi cu gropiţe în obrajii ca doi bujori, îl urmă în odaie. Aghiotantul ieşi în ceardac, după prinţul Andrei, şi-l pofti la o mică gustare. Peste vreo jumătate de ceas, prinţul Andrei fu chemat iarăşi la Kutuzov. Îl găsi răsturnat într-un jilţ şi cu aceeaşi tunică, descheiată. În mână ţinea o carte franţuzească, pe care la intrarea prinţului Andrei o puse deoparte, după ce vârî un cuţit drept semn între file; era Les chevaliers du Cygne614 opera doamnei de Genlis, cum citi prinţul Andrei pe copertă.

— Hai, şezi, şezi aici, să stăm puţin de vorbă, zise Kutuzov. E trist, foarte trist. Dar nu uita, dragul meu, că-ţi sunt ca şi un tată, un al doilea tată…

Prinţul Andrei îi povesti tot ce ştia în legătură cu moartea tatălui său şi tot ce văzuse cu prilejul trecerii prin Lâsâe Gorî.

— Uite unde ne-au adus, unde ne-au adus! Exclamă brusc Kutuzov cu emoţie în glas, făcându-şi de bună seamă din povestea prinţului Andrei o idee clară despre starea în care se afla Rusia. Daţi-mi numai puţin răgaz, numai puţin răgaz, adăugă el cu o expresie plină de mânie şi, nemaivoind, pesemne, să continue convorbirea aceasta care-l tulbura, spuse: Te-am chemat ca să te iau pe lângă mine.

— Mulţumesc, serenissime, răspunse prinţul Andrei. Mi-e teamă însă că nu mai sunt bun pentru comandamente, urmă el cu un zâmbet pe care Kutuzov îl observă şi îl privi întrebător. Mai ales, adăugă prinţul Andrei, că m-am deprins cu regimentul, mi-am îndrăgit ofiţerii şi soldaţii şi mi se pare că şi ei mă iubesc pe mine. Mi-ar fi greu să mă despart de regiment. Fiindcă, dacă renunţ la cinstea de a fi alături de dumneavoastră, vă rog să credeţi că…

O expresie de inteligenţă, de bunătate şi, în acelaşi timp, de fină ironie, strălumina faţa puhavă a lui Kutuzov, care-l întrerupse.

— Îmi pare rău; mi-ai fi fost de folos; dar ai dreptate, ai dreptate. Nu aici ne trebuiesc nouă oameni. Avem sfătuitori destui, dar oameni n-avem. Regimentele ar arăta cu totul altfel, dacă sfătuitorii s-ar duce să facă serviciu acolo, în regimente, aşa cum faci tu. Te ţin minte de la Austerlitz… Te ţin minte; parcă te văd cu drapelul spuse Kutuzov şi roşeaţa bucuriei aprinse chipul prinţului Andrei la auzul acestor cuvinte.

Kutuzov îl trase de mână şi îi întinse obrazul să i-l sărute. Şi prinţul Andrei văzu iarăşi lacrimi în ochii bătrânului. Deşi ştia cât de uşor plângea Kutuzov, deşi ştia că-l mângâia acum, dorind să-i arate cât de mult îl compătimeşte pentru pierderea suferită, totuşi prinţul Andrei se simţi şi fericit, şi măgulit de faptul că-i amintise de Austerlitz.

— Mergi cu Dumnezeu pe drumul tău. Ştiu, drumul tău e drumul onoarei. Tăcu un timp. Mi-ai lipsit mult la Bucureşti, dar n-am avut încotro, trebuia să te trimit. Şi, schimbând discuţia, Kutuzov începu să vorbească despre războiul cu Turcia şi despre pacea încheiată. Da, da, câte imputări mi s-au mai făcut, zise Kutuzov, şi pentru războiul, şi pentru pacea asta… dar, toate la vremea lor. Tout vient a point a celui qui sait attendre.615 Iar sfătuitori se găseau şi pe acolo tot atât de mulţi ca şi pe aci… urmă Kutuzov, revenind la cei ce-i dau sfaturi, problemă care se vede că-l preocupa. Of, sfătuitorii aceştia! Dac-ar fi trebuit să-ţi pleci urechea la toţi, apoi nici pace n-am fi încheiat şi nici războiul nu s-ar fi isprăvit în Turcia. Toţi sunt grăbiţi, iar graba strică treaba. Dacă n-ar fi murit, Kamenski ar fi fost pierdut. A asediat, cu treizeci de mii de oameni, cetăţi întărite. Nu-i greu să cucereşti o cetate, greu e să câştigi războiul. Iar pentru asta nu-i nevoie să asediezi şi să ataci, ci trebuie răbdare şi timp. Kamenski a trimis asupra Rusciucului soldaţi, iar eu, numai cu aceste două arme (răbdarea şi timpul) am cucerit mai multe cetăţi decât Kamenski şi i-am făcut pe turci să mănânce carne de cal. Clătină din cap. Şi vor mânca şi francezii! Ai cuvântul meu, repetă el, însufleţindu-se şi bătându-se cu pumnul în piept – că mi ţi-i fac să mănânce şi ei carne de cal…

Şi iarăşi i se umplură ochii de lacrimi.

— Dar dacă totuşi va trebui să primim lupta? Spuse prinţul Andrei.

— Nu voi avea încotro; dacă toţi vor voi lucrul acesta, ce să-i faci? Dar crede-mă, dragul meu, nici o armată din lume nu-i mai puternică decât acestea două: răbdarea şi timpul. Ele vor face totul, numai că sfătuitorii n'entendent pas de cette oreille, voila le mal.616 Unii vor, alţii nu vor. Ce să le faci? Întrebă el, aşteptând probabil un răspuns. Dar tu ce-ai crede că e de făcut? Repetă Kutuzov întrebarea, şi ochii îi străluciră cu o expresie de profunzime şi inteligenţă. Să-ţi spun eu ce e de făcut, zise Kutuzov, pentru că prinţul Andrei şi aşa nu-i răspundea. Să-ţi spun eu ce e de făcut şi ce fac. Dans le doute, mon cher; zise el şi după o pauză termină silabisind: abstiens-toi.617 – Ei, cu bine, dragul meu, şi nu uita că iau parte din tot sufletul la pierderea ta şi că, pentru tine, eu nu sunt nici serenissim, nici prinţ şi nici comandant suprem, ci tată. Dacă ai nevoie de ceva, vino de-a dreptul la mine. Cu bine, dragul meu.

Îl mai îmbrăţişă o dată şi îl sărută iar. Prinţul Andrei nu apucase să treacă pragul, când Kutuzov, cu un oftat de destindere, şi luase să citească mai departe romanul doamnei de Genlis, Les chevaliers du Cygne.

Cum se făcuse şi din ce-i venise asta, prinţul Andrei n-ar fi putut spune, dar, îndată după întrevederea cu prinţul Kutuzov, el se înapoiase la regimentul său ceva mai liniştit cu privire la mersul general al lucrurilor şi la omul care luase conducerea. Cu cât vedea mai mult lipsa oricărui interes personal la acest bătrân, căruia parcă nu-i mai rămăsese decât deprinderea pasiunilor, iar în locul inteligenţei (ce grupează evenimentele şi trage concluzii) doar capacitatea de a contempla liniştit mersul evenimentelor, cu atât era mai liniştit, gândindu-se că totul se va întâmpla aşa cum trebuia să se întâmple. „El nu va face nimic singur, de capul lui. Nu va născoci nimic şi nu va lua nici o măsură, îşi zicea prinţul Andrei, dar va pleca urechea la toate părerile şi va ţine minte totul, va pune totul la locul său, nu va împiedica nici o acţiune folositoare şi nu va permite niciodată să se facă ceva dăunător. E conştient de faptul că există ceva mai puternic şi mai important decât voinţa lui şi anume cursul inevitabil al evenimentelor; e în stare să vadă aceste evenimente, e în stare să le înţeleagă importanţa şi, faţă de importanţa lor, ştie să se abţină de la participarea lui la aceste evenimente, să renunţe la voinţa lui proprie, îndreptată spre alte ţeluri. Dar, mai ales, gândea prinţul Andrei, motivul pentru care poţi avea încredere în omul acesta, este că e rus, cu tot romanul doamnei de Genlis şi expresiile lui franţuzeşti; i-a tremurat glasul când a rostit: „Uite unde ne-au adus!„ şi i-au dat lacrimile când spunea că îi va face el „să mănânce carne de cal„.” Pe acest sentiment, încercat într-un chip mai mult sau mai puţin lămurit de toată lumea, se şi întemeiase unanimitatea şi aprobarea generală care însoţise alegerea lui Kutuzov la comandamentul suprem al armatei, alegere contrarie consideraţiilor de la curte, dar corespunzând dorinţei poporului.