XVII.

DUPĂ PLECAREA ÎMPĂRATULUI din Moscova, viaţa moscovită începu să se scurgă iar după rânduiala ei obişnuită şi cursul acestei vieţi era atât de firesc, încât cu greu ţi-ai fi putut aminti de zilele acelea trăite în plin entuziasm patriotic şi cu greu ai fi putut crede că Rusia era cu adevărat în primejdie şi că membrii Clubului englez sunt totodată şi fiii patriei, gata de orice sacrificiu pentru ea. Singurul lucru, care mai amintea acum patriotismul înflăcărat de pe vremea vizitei împăratului la Moscova, era promisiunea de a da bani şi contingente noi de oameni, promisiune care, de îndată ce fusese făcută, se şi transformase într-o obligaţie legală, oficială, care părea de neocolit.

Odată cu apropierea duşmanului de capitală, felul cum îşi priveau moscoviţii situaţia nu numai că nu deveni mai serios, ci, dimpotrivă, deveni şi mai uşuratic, aşa cum se întâmplă totdeauna cu oamenii care simt o mare primejdie apropiindu-se. Când omul se vede în faţa unui pericol apropiat, două glasuri la fel de puternice se fac auzite în sufletul lui: unul îl îndeamnă cu destulă cuminţenie să se gândească în ce constă pericolul şi cum se poate înlătura; altul îi spune şi mai înţelept că-i prea greu şi prea chinuitor să te tot gândeşti la primejdie, când nu este în puterea omului să prevadă totul şi să se izbăvească de puhoiul general al întâmplărilor, şi că, deci, atâta timp cât primejdia n-a venit încă, e mai bine ca omul să-şi întoarcă faţa de la ea şi să nu se gândească decât la lucruri plăcute. În singurătate, de cele mai multe ori, omul dă ascultare primului glas; în societatea altora însă, dimpotrivă, celui de-al doilea. La fel se întâmplase şi acum cu locuitorii Moscovei. Demult nu mai petrecuseră moscoviţii ca anul acesta.

Afişele lui Rastopcin, care aveau sus o poză cu o cârciumă, unde se vedea un tejghetar şi târgoveţul moscovit, Karpuşka Cighirin, miliţionar, care, bând un păhărel mai mult şi auzind că Bonaparte ar fi având de gând să vină la Moscova, şi-a ieşit din sărite, i-a înjurat de mama focului pe toţi francezii, a ieşit din cârciumă şi a început să vorbească cu mult curaj mulţimii adunate în faţa porţii cu vulturul, se citeau şi erau apreciate tot atât de mult ca şi ultimele bouts rimés ale lui Vasili Lvovici Puşkin.

La club, în camera din colţ, unde se adunau să citească aceste afişe, unii se amuzau de felul cum îşi bătea joc Karpuşka de francezi, atunci când zicea că se vor umfla de varză, vor crăpa de caşă, se vor îneca cu borş şi că toţi sunt nişte pitici pe care o singură muiere i-ar putea arunca câte trei deodată cu furca. Unii nu aprobau tonul acesta şi spuneau că-i banal şi stupid. Se povestea că Rastopcin i-a scos din Moscova pe francezi, ba chiar şi pe toţi ceilalţi străini, fiindcă printre ei s-ar fi găsit spioni şi agenţi de-ai lui Napoleon; dar lucrurile acestea le povesteau mai ales ca să pună cu prilejul acesta în circulaţie cuvintele de duh spuse de Rastopcin la deportarea lor. Străinii fuseseră îmbarcaţi pe un şlep cu destinaţia Nijni şi Rastopcin le-ar fi spus: „Rentrez en vous meme, entrez dans la barque et n'en faites pas une barque de Charon”618. Mai spuneau că fuseseră evacuate din Moscova toate instituţiile şi adăugau la asta gluma lui Şinşin că, fie şi numai pentru lucrul acesta, Moscova ar trebui să-i fie recunoscătoare lui Napoleon. Povesteau că pe Mamonov regimentul promis avea să-l coste opt sute de mii de ruble, că Bezuhov ar fi cheltuit şi mai mult pentru oştenii săi, dar că mai frumos decât orice în fapta lui Bezuhov era că el însuşi avea să îmbrace uniforma şi să pornească în fruntea regimentului, călare, şi că nu le va lua nici un ban celor care vor fi de faţă la acest spectacol.

— Dumneata nu cruţi pe nimeni, spuse Julie Drubeţkaia, alegând şi adunând grămadă scama pe care o destrămase din cârpe, cu degetele ei subţiri, aproape ascunse de atâtea inele.

Julie se pregătea să plece din Moscova a doua zi şi dădea o serată de adio.

— Bezuhov est ridicule, dar e atât de bun, atât de simpatic! Ce plăcere-i asta, să fii atât de caustique? 619

— Amendă! Spuse un tânăr în uniformă de miliţionar, pe care Julie îl numea „mon chevalier”620 şi care urma să plece împreună cu ea la Nijni.

Societatea care se aduna la Julie, ca şi atâtea alte cercuri din Moscova, luase hotărârea să nu vorbească decât ruseşte, şi toţi cei care greşeau folosind cuvinte franţuzeşti plăteau amendă în folosul comitetului de ajutorare.

— Încă o dată amendă pentru galicism, spuse un scriitor rus care se afla în salon. „Plăcerea să fii” nu-i pe ruseşte.

— Dumneata nu ierţi pe nimeni, urmă Julie, adresându-se miliţionarului, fără să ia în seamă spusele scriitorului. Pentru cuvântul caustique îmi recunosc vina şi plătesc, dar pentru plăcerea de a-ţi spune adevărul, sunt gata să mai plătesc o dată; pentru galicism nu sunt răspunzătoare, i se adresă ea literatului, eu n-am nici bani şi nici timp să-mi iau profesor şi să învăţ ruseşte, ca prinţul Goliţân. Dar, iată-l, a sosit şi el, adăugă Julie. Quand on…621 Nu, nu, se întoarse ea spre miliţionar, nu mă prinzi; vorbeşti de lup şi lupul e la uşă, spuse amfitrioana, zâmbindu-i amabil lui Pierre. Chiar de dumneata vorbeam, spuse Julie, minţind cu dibăcia caracteristică femeilor de lume. Spuneam că regimentul dumitale va fi desigur mai bun decât cel al lui Mamonov.

— Ah, nu-mi mai vorbiţi de regimentul meu răspunse Pierre, sărutând mâna gazdei şi luând loc alături de ea. Sunt sătul până în gât de el!

— Nu-i aşa, îl vei comanda chiar dumneata? Spuse Julie, aruncând miliţionarului o privire şireată şi ironică.

În prezenţa lui Pierre, miliţionarul nu mai era atât de caustique, şi faţa lui nu arăta decât nedumerire: nu pricepea ce înseamnă zâmbetul Juliei. Deşi era distrat şi blajin, prezenţa lui Pierre punea pe loc capăt oricărei încercări de a glumi pe socoteala lui.

— Nu, răspunse râzând Pierre, privindu-şi trupul mare şi gras. Francezii m-ar putea ochi prea uşor şi, de altfel, mi-e şi teamă că n-am să mă pot urca pe cal…

Luând la rând persoanele alese ca subiect de conversaţie în seara aceea, musafirii Juliei aduseră vorba şi de familia Rostovilor.

— Le merge, se zice, foarte rău, spuse Julie. Iar el, contele, e atât de nechibzuit! Razumovskii aveau de gând să le cumpere casa şi moşia de lângă Moscova, şi ei tot tărăgănează. Contele ţine la preţ.

— Nu, se spune că azi-mâine se încheie târgul, zise cineva. Deşi acum e o prostie să mai cumperi ceva la Moscova.

— De ce? Spuse Julie. Nu cumva credeţi că oraşul e în primejdie?

— Atunci dumneavoastră de ce plecaţi?

— Eu? Ciudată întrebare! Eu plec, pentru că… ei, pentru că toată lumea pleacă; şi pe urmă, eu nu-s nici Ioana d'Arc şi nici amazoană.

— Ei da, da, aşa-i, mai daţi-mi cârpe.

— Dacă ştie să-şi chivernisească afacerile, îşi va putea plăti toate datoriile, urmă miliţionarul, vorbind de Rostov.

— E un bătrân de treabă, dar un foarte pauvre sire.622 De ce or fi amânând atâta? De multă vreme tot voiau ei să plece la ţară; doar Nathalie, parcă, s-a înzdrăvenit? Îl întrebă Julie pe Pierre, zâmbindu-i cu tâlc.

— Rostovii îşi aşteaptă fiul cel mai mic, spuse Pierre. Fusese înscris la cazacii lui Obolenski şi plecase la Belaia Ţerkov, unde se formează regimentul. Acum, părinţii l-au mutat în regimentul meu şi îl aşteaptă să sosească de la o zi la alta. Contele vrea demult să plece, dar contesa nu consimte pentru nimic în lume, până nu-şi vede băiatul.

— I-am văzut alaltăieri, la Arharovi; Nathalie s-a făcut iarăşi frumoasă şi veselă. A cântat o romanţă. Ce uşor uită unii oameni!

— Ce să uite? Întrebă Pierre cu nemulţumire.

Julie zâmbi.

— Ştii, conte, cavaleri ca dumneata nu se mai găsesc decât în romanele doamnei de Souza.

— Cum cavaler? Pentru ce? Întrebă Pierre, înroşindu-se.

— Ei, hai, destul, dragă conte; c'est la fable de tout Moscou. Je vous admire, ma parole d'honneur.623

— Amendă! Amendă! Sări miliţionarul.

— Bine, bine. Nu se mai poate vorbi aici. Ce plictisitor!

— Qu'est-ce qui est la fable de tout Moscou? 624 întrebă Pierre supărat, ridicându-se.

— Ce să mai lungim vorba, conte. Ştii dumneata!

— Nu ştiu nimic, zise Pierre.

— Eu ştiu că ai fost bun prieten cu Nathalie şi de aceea… Nu, eu am fost totdeauna mai prietenă cu Vera. Cette chere Véra! 625

— Non, madame, 626 continuă Pierre cu un ton de nemulţumire. Nu mi-am luat absolut deloc rolul de cavaler al contesei Rostova şi de aproape o lună nici n-am mai dat pe la ei. Dar nu înţeleg cruzimea…

— Qui s'excuse, s'accuse627, spuse Julie, zâmbind şi fluturând o bucăţică de cârpă destrămată şi, ca să aibă ea ultimul cuvânt, se grăbi să schimbe vorba. Ce-am auzit chiar astăzi: biata Marie Bolkonski a sosit ieri la Moscova. Ai aflat că şi-a pierdut tatăl?

— Cum se poate! Unde-i? Grozav aş fi dorit s-o văd, spuse Pierre.

— Mi-am petrecut seara de ieri cu ea. Azi sau mâine dimineaţă pleacă la moşia lor de lângă Moscova, împreună cu nepoţelul ei.

— Ei, ce spune? Cum se simte? Întrebă Pierre.

— Nimic, e tristă. Dar ştii cine i-a fost salvatorul? E un întreg roman. Nicolas Rostov. Fusese înconjurată, voiau s-o omoare, oamenii ei fuseseră răniţi. El s-a aruncat în mijlocul lor şi a salvat-o…

— Încă un roman, spuse miliţionarul. Hotărât lucru, fuga asta generală parcă s-a întâmplat anume ca să se mărite toate fetele bătrâne. Catiche e una, prinţesa Bolkonski – alta.

— Ştiţi, eu cred cu tot dinadinsul că e un petit peu amoureuse du jeune homme.628

— Amendă! Amendă! Amendă!

— Dar cum vrei să spun asta pe ruseşte?