XIX.

LA 24 A AVUT LOC BĂTĂLIA de la reduta Şevardino, la 25 nu s-a tras nici un foc din nici o parte, iar la 26 august se dădu bătălia de la Borodino.

Pentru ce şi cum au fost date şi primite bătăliile de la Şevardino şi Borodino? La ce a folosit bătălia de la Borodino? Nici pentru francezi, nici pentru ruşi ea n-a avut vreun sens. Rezultatul imediat al acestei bătălii a fost şi a trebuit să fie, pentru ruşi, că noi înşine am grăbit căderea Moscovei (lucru de care ne temeam cel mai mult pe lume), iar pentru francezi că au grăbit pierzania întregii lor armate (ceea ce şi pentru ei era mai de temut decât orice altceva pe lume). Rezultatul acesta era cât se poate de evident de pe atunci şi, cu toate acestea, Napoleon a dat şi Kutuzov a primit bătălia, Dacă ar fi fost ca toţi conducătorii de oşti să se călăuzească după principiile raţiunii, s-ar părea că pentru Napoleon ar fi trebuit să fie limpede ca lumina zilei faptul că, la două mii de verste depărtare de ţara sa şi primind o bătălie în care nu era exclusă eventualitatea să piardă un sfert din armată, mergea la moarte sigură; şi tot atât de limpede trebuia să fie pentru Kutuzov faptul că, primind bătălia şi riscând, de asemenea, să-şi prăpădească un sfert din armată, avea să piardă cu siguranţă Moscova. Pentru Kutuzov, lucrul acesta era tot atât de matematic sigur pe cât de sigur e la jocul de dame că vei pierde atunci când ai o piesă mai puţin şi vrei să faci schimb şi că, deci, nu trebuie să faci schimbul.

Când adversarul are şaisprezece piese, iar tu ai paisprezece, eşti numai cu o optime mai slab decât el; când însă vei schimba cu treisprezece piese, el va deveni de trei ori mai puternic decât tine.

Până la bătălia de la Borodino, forţele noastre erau, faţă de cele franceze, în raport de aproximativ cinci la şase, iar după bătălie – în raport de unu la doi; adică, până la bătălie noi am avut o sută de mii de oameni şi francezii o sută douăzeci de mii, iar după bătălie noi am avut cincizeci de mii şi ei o sută de mii. Cu toate acestea, înţeleptul şi încercatul Kutuzov a primit bătălia. Tot aşa, Napoleon, genialul comandant de oşti, cum i se spune, a dat bătălia şi a pierdut un sfert din armată, întinzându-şi şi mai mult frontul. Dacă cineva afirmă că, ocupând Moscova, Napoleon avea de gând să încheie campania, aşa cum făcuse ocupând Viena, împotriva acestei afirmaţii sunt multe argumente. Înşişi istoricii lui Napoleon povestesc că el a voit să se oprească încă de la Smolensk, că era conştient de pericolul ce-l prezentau poziţiile sale atât de întinse şi că ştia bine că ocuparea Moscovei nu avea să încheie campania, căci la Smolensk văzuse şi în ce hal îi erau lăsate oraşele ruseşti şi că nu primea nici un răspuns la repetatele lui declaraţii că ar dori să înceapă tratative.

Dând şi primind bătălia de la Borodino, Kutuzov şi Napoleon au procedat în mod spontan şi absurd. Iar istoricii, după ce faptele s-au întâmplat, au adus o mulţime de argumente iscusit ticluite, pentru a demonstra clarviziunea şi genialitatea celor doi conducători de oşti, care, în realitate, dintre toate instrumentele oarbe ce săvârşesc evenimente mondiale, au fost factorii cei mai orbi şi mai lipsiţi de libertatea voinţei.

Cei vechi ne-au lăsat clasicele lor poeme eroice, în care eroii constituie tot ceea ce are mai interesant istoria, şi noi tot nu ne putem încă deprinde cu ideea că, în vremurile noastre, o asemenea concepţie a istoriei nu mai are nici un rost.

La întrebarea a doua, cum de s-a dat bătălia de la Borodino şi bătălia premergătoare acesteia, cea de la Şevardino, există de asemenea un mod de a prezenta lucrurile, pe cât de bine determinat şi de ştiut de toată lumea, pe atât de fals. Toţi istoricii descriu astfel evenimentul:

Armata rusă, în retragerea ei de la Smolensk, şi-ar fi căutat, chipurile, poziţia cea mai bună pentru bătălia decisivă, şi poziţia aceasta ar fi fost, chipurile, găsită la Borodino.

Ruşii ar fi întărit, chipurile, de mai înainte această poziţie în stânga şoselei (Moscova-Smolensk), într-un unghi aproape drept faţă de acest drum, între Borodino şi Utiţa, chiar pe locul unde a avut loc bătălia.

În faţa acestei poziţii, se zice, ar fi fost aşezat pe dealul dinspre Şevardino, în scopul supravegherii mişcărilor inamicului, un post înaintat întărit. În ziua de 24, Napoleon ar fi atacat, se zice, acest post înaintat şi l-ar fi cucerit, iar la 26 a atacat întreaga armată rusă care se afla pe poziţii pe câmpul de la Borodino.

Aşa se spune în cărţile de istorie şi toate-s minciuni sfruntate, cum lesne se poate încredinţa oricine şi-ar da osteneala să pătrundă în miezul lucrurilor.

Ruşii n-au căutat poziţia cea mai bună; dimpotrivă, în retragerea lor, ei au lăsat în urmă poziţii mult mai bune decât cea de la Borodino. Ei nu s-au oprit la niciuna dintre aceste poziţii, şi din pricină că nu voia Kutuzov să se oprească pe o poziţie care nu fusese aleasă de el, şi pentru că necesitatea unei bătălii a întregului popor nu se manifestase în mod vădit, şi din pricină că nu se apropiase încă Miloradovici cu miliţionarii săi, şi din atâtea alte nenumărate pricini. Fapt este că poziţiile anterioare fuseseră mai puternice decât aceea de la Borodino (cea unde s-a dat lupta) şi că această poziţie, nu numai că nu era puternică, dar nu era deloc mai bună decât oricare altă poziţie din împărăţia Rusiei, pe care căzând la întâmplare am fi însemnat-o cu un ac pe hartă.

Ruşii nu numai că nu întăriseră poziţiile la Borodino, în unghi drept pe stânga drumului (adică pe locul unde s-a dat lupta), dar nici nu le-a trecut prin gând, până la 25 august 1812, că bătălia s-ar fi putut da aici. Dovadă faptul că, în primul rând, nu numai că în ziua de 25 acolo nu erau fortificaţii, dar fortificaţiile începute la 25 nu erau terminate nici în ziua de 26. În al doilea rând, altă dovadă este poziţia redutei de la Şevardino: această redută, situată în faţa poziţiei pe care s-a dat bătălia, n-avea nici un sens. De ce a fost întărită, mai mult decât toate celelalte puncte, această redută? Şi de ce, apărată la 24 august până noaptea târziu, s-au risipit acolo atâtea eforturi, fără alt rezultat decât că s-au pierdut şase mii de oameni? Pentru observarea mişcărilor inamicului ajungeau patrulele de cazaci. În al treilea rând, ca dovadă că poziţia pe care a avut loc bătălia n-a fost aleasă cu premeditare şi că reduta de la Şevardino n-a fost un punct înaintat al acestei poziţii, slujeşte faptul că Barclay de Tolly şi Bagration erau încredinţaţi, până la 25 august, că reduta de la Şevardino este flancul stâng al poziţiei şi faptul că însuşi Kutuzov, în raportul scris pe care-l face la cald, îndată după bătălie, numeşte reduta flancul stâng al poziţiei. Şi de-abia mai târziu, când s-au întocmit pe larg rapoartele asupra luptei de la Borodino, s-a născocit (probabil pentru justificarea greşelilor comandantului suprem, care trebuia să fie infailibil) afirmaţia falsă şi ciudată cum că reduta de la Şevardino ar fi fost un post înaintat (când, de fapt, ea n-a fost altceva decât un punct întărit al flancului stâng) şi că bătălia de la Borodino ar fi fost primită de noi pe o poziţie întărită şi aleasă dinainte, pe când, în realitate, ea s-a desfăşurat într-un punct cu totul neaşteptat şi aproape lipsit de întărituri.

Lucrurile s-au întâmplat, după toate probabilităţile, astfel: poziţia aleasă era cea de pe râul Kolocea, care taie şoseaua principală nu în unghi drept, ci în unghi ascuţit, aşa încât flancul stâng era la Şevardino, cel drept în împrejurimile cătunului Novoe, iar centrul la Borodino, în preajma confluenţei râurilor Kolocea şi Voina. Poziţia aceasta, care avea acoperirea râului Kolocea, pentru armata ce avea rolul de a opri inamicul ce înainta pe şoseaua Smolenskului spre Moscova, sare în ochii oricui priveşte harta câmpiei de la Borodino, uitând împrejurările în care a decurs bătălia.

Napoleon, pornind în ziua de 24 spre Valuevo, n-a văzut (cum se spune în cărţile de istorie) poziţiile ruşilor de la Utiţa spre Borodino (n-a putut să vadă poziţia aceasta pentru că ea n-a existat) şi n-a văzut postul înaintat al armatei ruse, ci s-a izbit, în timp ce urmărea ariergarda rusă, de flancul stâng al poziţiilor ruseşti, de reduta Şevardino, şi a trecut prin surprindere râul Kolocea. Şi ruşii, neavând vreme să declanşeze un atac general, şi-au retras aripa stângă de pe poziţiile ce ocupau şi au ocupat altă poziţie, care nici prevăzută, nici întărită nu fusese. Odată trecut pe ţărmul stâng ai râului Kolocea, în stânga şoselei, Napoleon a schimbat tot câmpul viitoarei acţiuni de la dreapta spre stânga (stânga ruşilor), mutându-l între Utiţa, Semionovskoe şi Borodino (pe această câmpie care n-are în ea nimic mai avantajos decât oricare altă câmpie din Rusia), şi pe această câmpie s-a dat bătălia de la 26 august. În linii mari, planul presupus al bătăliei şi cel al bătăliei reale se pot vedea pe hartă.

Dacă Napoleon n-ar fi ieşit în seara zilei de 24 pe malul râului Kolocea şi n-ar fi dat, în aceeaşi seară, ordin să fie atacată reduta, ci ar fi început atacul a doua zi dimineaţă, nu s-ar fi îndoit nimeni că reduta de la Şevardino constituia flancul stâng al poziţiei noastre şi bătălia s-ar fi desfăşurat aşa cum ne aşteptam noi. În acest caz, noi am fi apărat, probabil, cu şi mai mare îndârjire reduta Şevardino, flancul nostru stâng; l-am fi atacat pe Napoleon în centru sau dinspre dreapta şi, în ziua de 24, s-ar fi dat bătălia decisivă pe poziţia care fusese dinainte aleasă şi fortificată.

Dar, cum atacul asupra flancului nostru stâng a avut loc de cu seară, ca urmare a retragerii ariergărzii noastre, adică imediat după ciocnirea de lângă Gridneva, şi cum comandanţii ruşi n-au vrut sau n-au apucat să înceapă bătălia generală atunci, în chiar seara zilei de 24, această primă şi principală acţiune din bătălia de la Borodino a fost pierdută încă de la 24 şi ea a dus, desigur, şi la pierderea bătăliei din 26.

După pierderea redutei de la Şevardino, în dimineaţa zilei de 25, noi ne-am trezit fără nici o poziţie la flancul stâng şi puşi în situaţia unei imperioase nevoi de a retrage aripa noastră stângă şi de a o întări în pripă, unde s-a nimerit.

Dar nu numai că la 26 august trupele ruseşti n-aveau decât apărarea unor întărituri slabe şi neterminate; mai mult; inconvenientul acestei situaţii a sporit şi prin faptul că, nedând importanţa cuvenită celor întâmplate (pierderea poziţiei din flancul stâng şi mutarea viitorului câmp de bătaie de la dreapta spre stânga), comandanţii ruşi au continuat să rămână pe vechea lor poziţie, mult prea întinsă, de la satul Novoe până la Utiţa şi, ca urmare, au fost nevoiţi să-şi împingă trupele de la dreapta spre stânga chiar în timpul luptei. În felul acesta, în tot cursul bătăliei, ruşii au opus întregii armate franceze îndreptate asupra aripii noastre stângi, forţe de două ori mai slabe. (Acţiunile lui Ponjatowski asupra Utiţei şi ale lui Uvarov asupra flancului drept al francezilor au constituit acţiuni izolate de mersul general al acestei bătălii.)

Aşadar, bătălia de la Borodino s-a desfăşurat cu totul altfel de cum este descrisă (anume ca să se poată acoperi greşelile comandanţilor noştri, şi în felul acesta să se micşoreze gloria armatei ruse şi a poporului rus). Bătălia de la Borodino nu s-a dat de pe o poziţie aleasă şi întărită şi cu forţe doar ceva mai reduse decât ale francezilor, ci, în urma pierderii redutei de la Şevardino, bătălia de la Borodino a fost primită de ruşi la câmp deschis, pe un loc aproape lipsit de întărituri, cu forţe de două ori mai slabe decât ale francezilor, adică în condiţiuni în care nu numai că era imposibil să te baţi zece ore şi să menţii bătălia nedecisă, dar era cu neputinţă să-ţi treacă prin gând să ţii armata trei ore în şir, fără s-o expui dezastrului absolut şi completei derute.

XX.

LA 25 DIS-DE-DIMINEAŢĂ Pierre plecă din Mojaisk. Pe coasta unui deal înalt, abrupt şi povârnit, trecând prin dreptul catedralei în care se slujea şi se trăgeau clopotele, Pierre se dădu jos din trăsură şi o luă pe jos. În urma lui cobora panta un regiment de cavalerie cu cântăreţii în frunte. Înspre el, urca dealul un convoi de căruţe cu răniţii în lupta din ajun. Mujicii care mânau căruţele, alergau când într-o parte, când într-alta a căruţelor, strigând la cai şi plesnindu-i cu bicele. Căruţele, în care zăceau câte trei şi câte patru soldaţi răniţi, se hurducau prin bolovanii aruncaţi drept pavaj pe panta abruptă. Răniţii, bandajaţi cu cârpe, palizi, cu buzele strânse şi sprâncenele încruntate, zdruncinaţi şi izbiţi unii de alţii în fundul căruţei, se ţineau de loitre. Aproape toţi se uitau cu o curiozitate naivă şi copilărească la pălăria albă şi la fracul verde al lui Pierre.

Vizitiul lui Pierre se răstea supărat la convoiul de răniţi s-o ţină pe o singură parte a drumului. Regimentul de cavalerie cobora dealul cântând şi, ajungând în dreptul trăsurii lui Pierre, îngustă şi mai mult trecerea. Pierre rămase locului, înghesuit la o margine a drumului săpat în deal. Datorită povârnişului, soarele nu ajungea până la drumul săpat adânc între două maluri, aşa că aici era încă răcoare şi umezeală; deasupra creştetului, Pierre avea dimineaţa senină de august şi se auzea dangăt voios de clopote. O căruţă cu răniţi se opri la marginea drumului, chiar în dreptul lui Pierre. Căruţaşul, încălţat cu opinci, se repezi gâfâind dinapoia căruţei şi puse o piatră sub roata fără şină de fier, apoi începu să îndrepte şleaurile căluţului său vlăguit.

Un soldat bătrân, rănit, cu mâna bandajată, care mergea pe jos în urma căruţei, se prinse cu mâna cea sănătoasă de loitră şi se uită la Pierre.

— Ce zici, om bun, aici or să ne lase, sau ne duc la Moscova? Întrebă el.

Pierre era atât de furat de gânduri, încât nici n-auzi întrebarea. Se uita când la regimentul de cavalerie, care acum se întâlnise cu convoiul de răniţi, când la căruţa de lângă el, în care doi răniţi şedeau ridicaţi de mijloc, iar un al treilea zăcea întins. Unul dintre cei doi soldaţi care şedeau era, probabil, rănit la obraz. Tot capul îi era bandajat cu cârpe şi la unul dintre obraji avea o umflătură cât un cap de copil. Gura şi nasul îi erau strâmbate într-o parte. Soldatul se uita spre catedrală şi se închina. Celălalt, un recrut, băietan tânăr, blond şi alb la faţă, ca şi cum nici o picătură de sânge n-ar fi curs pe sub pielea lui subţire, se uita la Pierre cu un zâmbet blând, împietrit; al treilea zăcea pe burtă şi faţa nu i se vedea. Cavaleriştii cântăreţi ajunseră chiar în dreptul căruţei.

— Vai s-a dus… s-a prăpădit… S-a tot dus printre străini… intonau ei un cântec săltăreţ, soldăţesc.

Ca şi cum i-ar fi acompaniat, dar cu o veselie de altă natură, se răspândeau în înălţimi sunetele metalice ale clopotelor. Şi tot cu o veselie aparte scăldau creasta dealului din faţă razele de soare. Dar sub mal, lângă căruţa cu răniţi unde stătea Pierre şi lângă căluţul care sufla greu, era umed, întuneric şi trist.

Soldatul cu umflătura în obraz se uita mânios la cavaleriştii care cântau:

— Of, sclivisiţi mai sunt! Rosti el cu reproş în glas.

— Azi am mai văzut şi mujici nu numai soldaţi! Au început să-i ia şi pe mujici, spuse cu un zâmbet trist soldatul de lângă căruţă, adresându-i-se lui Pierre. Azi toţi îs o apă şi-un pământ… vor să dea năvală cu tot norodul… Tot de Moscova şi iar de Moscova auzi. Vor să le pună odată capăt la toate!

Oricât de confuz vorbea soldatul, Pierre înţelese tot ce voia să spună şi clătină din cap în semn de aprobare.

Drumul se mai liberă, Pierre ajunse în vale şi o porni cu trăsura mai departe.

Mergea şi se uita de amândouă părţile drumului, căutând să dea cu ochii de vreo figură ştiută, dar peste tot vedea doar chipuri necunoscute de militari de tot soiul, care se uitau cu aceeaşi mirare la pălăria albă şi la fracul lui verde.

Abia după ce merse cale de vreo patru verste, dădu cu ochii, în sfârşit, de cel dintâi cunoscut şi îl salută cu bucurie. Cunoscutul era un medic militar din conducerea serviciului sanitar. Venea spre Pierre într-o trăsură cu alt medic mai tânăr şi când îl văzu pe Pierre spuse cazacului de pe capră, care ţinea loc de vizitiu, să oprească.

— Conte! Cum de-aţi ajuns dumneavoastră pe aici, luminăţie? Întrebă doctorul.

— Am vrut să văd şi eu…

— Da, da, o să aveţi ce vedea…

Pierre opri, se dădu jos din trăsură şi începu să discute cu doctorul, explicându-i că are de gând să ia parte la bătălie.

Doctorul îl sfătui să se adreseze direct serenissimului.

— De ce să vă aflaţi în timpul bătăliei, Dumnezeu ştie unde, în necunoscut, spuse el, schimbând priviri cu tânărul său coleg. Serenissimul, oricum, vă cunoaşte şi vă va primi cu bunăvoinţă. Aşa să faceţi, conte, spuse doctorul.

Părea obosit şi grăbit.

— Aşadar, dumneata crezi… Am vrut să te mai întreb unde e poziţia? Zise Pierre.

— Poziţia? Făcu doctorul. Asta nu mai intră în competenţa mea. Treceţi dincolo de Tatarinovo şi veţi vedea o mulţime de oameni care sapă. Acolo aveţi să daţi de o movilă: din vârful ei se vede tot, zise el.

— Şi se vede de acolo? Dacă dumneata cumva…

Dar doctorul îl întrerupse şi se apropie de trăsură.

— Eu v-aş fi condus, dar zău, am treburi până aici (doctorul arătă cu un gest spre gât), mă reped până la comandantul corpului. Nu ştiţi cum merg la noi lucrurile? Ştiţi, conte, mâine se dă bătălia; la o sută de mii de oameni trebuie să socotim cel puţin douăzeci de mii de răniţi şi n-avem brancarde, paturi, sanitari şi medici nici pentru şase mii. Avem zece mii de căruţe, e drept, dar parcă numai căruţe ne trebuiesc? Poftim de fă faţă, dacă-ţi dă mâna.

Gândul acesta ciudat că din rândul miilor de oameni vii, sănătoşi, tineri şi bătrâni, câţi se uitaseră la pălăria lui cu mirare şugubeaţă, douăzeci de mii erau osândiţi la schingiuire şi moarte (poate chiar aceia pe care-i văzuse), îl izbi pe Pierre.

„Mâine vor fi morţi, poate… de ce se gândesc la orice altceva decât la moarte?” Şi, deodată, printr-o tainică legătură de idei, îşi reprezentă viu povârnişul de la Mojaisk, căruţele cu răniţi, dangătul clopotelor, razele piezişe ale soarelui şi cântecul cavaleriştilor.

„Cavaleriştii se duc să intre în foc, se încrucişează în drum cu răniţii şi le fac vesel cu ochiul fără să se gândească o clipă la ceea ce-i aşteaptă. Iar dintre aceştia, douăzeci de mii sunt osândiţi să moară şi ei mai stau să se mire de pălăria mea! Ciudat lucru!” îşi zicea Pierre, mergând mai departe, spre Tatarinovo.

În faţa unui conac, pe stânga drumului, aşteptau câteva trăsuri, furgoane şi grupuri de ordonanţe şi de santinele. Aici era cantonamentul serenissimului. În clipa când sosi Pierre, comandantul suprem lipsea şi nu era aproape nimeni la statul-major. Toţi erau la sfeştanie. Pierre o porni mai departe, spre Gorki.

Urcând dealul şi intrând pe ulicioara satului, Pierre văzu atunci, întâia oară, mujicii miliţionari cu crucea pe căciuli şi îmbrăcaţi cu cămăşi albe; mujicii aceştia, veseli şi asudaţi, lucrau de zor, vorbind tare şi râzând în hohote, pe o movilă uriaşă din dreapta drumului, pe care creştea iarbă.

Unii dintre ei săpau cu hârleţele dâmbul, alţii cărau pe nişte scânduri pământul cu roaba, alţii stăteau cu mâinile în sân.

Doi ofiţeri le dădeau ordine din vârful movilei. Când îi văzu pe aceşti mujici, pe care noua lor situaţie era vădit că îi înveselea încă, Pierre îşi aminti iarăşi convoiul de soldaţi răniţi de la Mojaisk şi abia acum i se lămuri ce voise să spună soldatul acela care zicea că vor să dea năvală cu tot norodul. Priveliştea acestor mujici bărboşi, care lucrau pe câmpul de luptă, cu cizmele lor ciudate şi grosolane, cu cefele asudate, unii dintre ei cu gulerele cămăşilor ţărăneşti răsfrânte şi sucite, de sub care li se vedea pielea arsă de soare de pe clavicule – priveliştea aceasta îl impresionă pe Pierre mai mult decât tot ce văzuse şi auzise până atunci despre solemnitatea şi sensul momentului de faţă.