XXI.

PIERRE COBORÎ DIN TRĂSURĂ şi, trecând pe lângă miliţionarii care lucrau, se urcă în vârful dâmbului de pe care, aşa cum îi spusese doctorul, se vedea câmpul de luptă.

Era pe la unsprezece dimineaţa. Soarele bătea din stânga şi puţin din spatele lui Pierre şi lumina puternic, prin aerul curat şi rarefiat, panorama ce i se deschidea în faţa ochilor, ridicată ca un imens amfiteatru.

Spre culmea şi spre stânga acestui amfiteatru, şerpuia drumul mare al Smolenskului, străbătând un sat cu o biserică albă, ce se afla la vreo cinci sute de paşi, înaintea dâmbului, în vale. (Era Borodino.) Dincolo de sat, drumul trecea pe un pod şi apoi, cu scoborâşuri şi urcuşuri, şerpuia urcând spre satul Valuevo ce se vedea la o distanţă de vreo şase verste (aici se afla acum Napoleon). Dincolo de Valuevo, la orizont, drumul era ascuns de o pădure cu verdele frunzişului îngălbenit din pricina depărtării. În pădurea aceasta de brazi şi mesteceni, în dreapta drumului, strălucea în lumina soarelui, departe, crucea şi clopotniţa mânăstirii Kolocea. Deasupra întregii întinderi albastre, în stânga şi în dreapta pădurii şi a drumului, se vedea, din loc în loc, fumul taberelor şi mase nedesluşite de trupe, ruseşti şi duşmane. Spre dreapta, de-a lungul râurilor Kolocea şi Moscova, se întindea un teren cu defileuri şi dealuri. Prin defileurile acestea se zăreau, în depărtare, satele Bezzubovo şi Zaharino. Spre stânga, terenul era mai neted, cu lanuri de grâu, şi se vedea fumegând satul Semionovskoe, căruia i se dăduse foc.

Tot ce văzu Pierre în dreapta şi în stânga era atât de nelămurit, încât nu-l satisfăcu pe deplin. Peste tot, în locul câmpului de luptă, pe care se aşteptase să-l vadă aici, nu descoperi decât fâneţe, poieni, trupe, păduri, fumul bivuacurilor, sate, coline şi pâraie, şi, oricâtă osteneală îşi dădu, nu putu descoperi în această privelişte vie poziţiile strategice şi nici măcar nu putu deosebi trupele noastre de ale duşmanului.

„Trebuie să întreb un cunoscător”, îşi zise el şi, adresându-se unui ofiţer care se uita curios la uriaşa lui statură de civil, întrebă:

— Permiteţi-mi să vă întreb, ce sat e acela din faţa noastră?

— Burdino, sau cum îi zice? Făcu ofiţerul, întrebându-şi la rândul lui camaradul.

— Borodino, răspunse celălalt, corectându-l.

Ofiţerul, dornic se vede de un prilej de a intra în vorbă, se apropie de Pierre.

— Acolo sunt ai noştri? Întrebă Pierre.

— Da, dar iată-i mai încolo şi pe francezi, spuse ofiţerul. Uite-i, ei sunt, se văd, uite-i!

— Unde? Unde? Întrebă Pierre.

— Se pot vedea cu ochiul liber. Uite-i colo!

Ofiţerul arătă cu mâna spre fumurile care se ridicau dinspre stânga, dincolo de râu, şi chipul său luă înfăţişarea aceea aspră şi serioasă pe care Pierre o văzuse pe chipurile multora dintre cei întâlniţi.

— Ah, aceia sunt francezii? Dar acolo? Pierre arătă spre stânga un dâmb în jurul căruia se vedeau trupe.

— Aceia sunt ai noştri.

— Ah! Ai noştri?! Dar acolo?

Şi Pierre arătă alt dâmb, departe, cu un copac mare, lângă un sat ce se zărea într-o văgăună unde fumegau de asemenea focuri şi parcă se mişca ceva negru.

— Acolo-i iarăşi el, spuse ofiţerul. (Era reduta de la Şevardino.) Ieri a fost a noastră şi acum e a lui.

— Aşadar, care-i poziţia noastră?

— Poziţia? Spuse ofiţerul cu un zâmbet de satisfacţie. Despre asta vă pot da eu toate lămuririle, căci eu am construit aproape toate întăriturile noastre. Iată, vedeţi, centrul nostru este la Borodino, iată, aici. Şi arătă spre satul din faţă, cu biserica albă. Aici e trecerea peste Kolocea. Şi acolo, vedeţi unde e fânul acela abia cosit, rămas nestrâns, în brazde, e podul. Acesta-i centrul nostru. Flancul nostru drept e acolo, uite-l (şi arătă în jos spre dreapta, departe în vale). Acolo e râul Moscova şi acolo am construit noi trei redute, foarte puternice. Iar flancul stâng… aici ofiţerul se opri. Vedeţi, e greu să vă explic… Ieri, flancul nostru stâng a fost, uite colo, la Şevardino, vedeţi, acolo unde-i stejarul; acum însă noi ne-am retras aripa stângă mai îndărăt şi iat-o, e colo, colo, vedeţi satul acela, unde e fum? E Semionovskoe; şi apoi aici, şi arătă movila lui Raevski. Numai că m-aş mira să se dea aici bătălia. El şi-a masat trupele aici, asta ca să ne înşele pe noi; dar va încerca, socot eu, prin dreapta Moscovei. De altfel, oriunde s-ar da bătălia, mulţi dintre noi mâine nu vor mai fi! Spuse ofiţerul.

Un subofiţer bătrân, care se apropiase cât vorbise, aştepta tăcut să-şi termine şeful său vorba; aici însă; nemulţumit se vede de cuvintele ofiţerului, îl întrerupse.

— Trebuie să mergem după gabioane, spuse el sever.

Ofiţerul, parcă pus în încurcătură, ca şi cum ar fi înţeles că avea de ce să se gândească la mulţimea celor care mâine nu vor mai răspunde la apel, dar că nu trebuie să-şi dea gândurile pe faţă, spuse grăbit:

— Da, da, trimite tot compania a treia.

Apoi, către Pierre:

— Dar dumneavoastră ce sunteţi? Nu sunteţi unul dintre doctori?

— Nu, am venit şi eu aşa, răspunse Pierre şi porni la vale, trecând iarăşi pe lângă miliţionari.

— Ah, blestemaţii! Mormăi ofiţerul, care venea pe urma lui, astupându-şi nasul cu mâna şi trecând repede pe lângă oamenii care lucrau.

— Iată-i… vin… O aduc… Iat-o… acum intră… se auziră deodată glasuri, şi ofiţerii, soldaţii şi miliţionarii fugiră înainte pe drum.

De sub dealul de la Borodino apăru o procesiune religioasă. În fruntea tuturor, prin praful drumului, mergeau încolonaţi infanteriştii cu chiverele în mâini şi cu armele înclinate spre pământ. În urma infanteriştilor se auzeau cântări bisericeşti.

Pe lângă Pierre, întrecându-l, trecură în întâmpinarea procesiunii în fugă, fără şepci, soldaţi şi miliţionari.

— O poartă pe Maica Domnului! Ocrotitoarea… Maica Domnului de la Iver…

— Maica Domnului de la Smolensk, corectă cineva.

Miliţionarii, atât cei care erau în sat, cât şi cei care lucrau în baterie, aruncară cu toţii cazmalele şi se repeziră întru întâmpinarea procesiunii. Batalionul de infanterişti, care înainta prin praful şoselei, era urmat de preoţi în odăjdii, de un bătrânel cu potcap, de diaconi şi dascăli, iar după ei ofiţerii şi soldaţii duceau într-un chivot o icoană cu chipul înnegrit. Era o icoană luată de la Smolensk, care însoţise de atunci tot timpul oştirea. În urma, în jurul şi înaintea icoanei, din toate părţile mergeau, se înghesuiau, îşi făceau semnul crucii şi băteau mătănii grupuri de militari cu capetele descoperite.

Ajunşi în vârful dealului, se opriră; cei care purtau icoana susţinută pe nişte ştergare se schimbară, dascălii înteţiră iarăşi jarul în cădelniţe şi slujba începu. Razele fierbinţi ale soarelui cădeau vertical; un vântuleţ uşor şi răcoros se zbenguia prin părul capetelor goale şi flutura panglicile ce împodobeau icoana; cântările răsunau slab sub cerul liber. O imensă mulţime de ofiţeri, soldaţi şi miliţionari, toţi descoperiţi, înconjurau icoana. În spatele preoţilor şi al dascălilor, pe un loc lăsat liber de mulţime, se aflau persoanele oficiale. Un general pleşuv cu ordinul Sfântul Gheorghe atârnat pe piept stătea chiar îndărătul preotului şi, fără să-şi facă semnul crucii (era probabil neamţ), aştepta cu răbdare sfârşitul slujbei pe care credea necesar să o asculte, de bună seamă pentru stimularea patriotismului poporului rus. Alt general sta într-o poză militărească şi îşi mişca mâna în dreptul pieptului, uitându-se împrejurul său. Pierre, care se oprise în mijlocul unei cete de mujici, observă în cercul acestor feţe oficiale şi câţiva cunoscuţi. Dar nu la ei se uita. Îşi îndreptase toată atenţia spre înfăţişarea serioasă a soldaţilor şi a miliţionarilor din grup, care sorbeau toţi din ochi, la fel de nesăţios, icoana. Cum începură dascălii obosiţi (oficiau pentru a douăzecea oară aceeaşi slujbă) să cânte alene şi maşinal: „Mântuieşte din nevoi pre robii tăi, născătoare de Dumnezeu”, iar preotul şi diaconul le ţinură şi ei isonul: „Că toţi, după Dumnezeu, la tine scăpăm, ca la un zid nestricat, şi ocrotitoare”, pe chipurile tuturor se aşternu iarăşi aceeaşi expresie de adâncă înţelegere a însemnătăţii clipei ce se apropia, pe care Pierre o văzuse întipărită pe feţele foarte multora dintre cei întâlniţi de el, în dimineaţa aceea, sub dealul Mojaiskului. Şi tot mai des se plecau capetele şi tot mai tare se auzeau oftaturile şi bătăile cu mâna în piepturile celor ce-şi făceau semnul crucii.

Mulţimea din jurul icoanei se dădu deodată la o parte şi Pierre se văzu înghesuit din toate părţile. Cineva, de bună seamă o persoană foarte importantă, judecând după graba cu care-i făcură loc toţi, venea spre icoană.

Era Kutuzov, care inspecta poziţiile. Întorcându-se la Tatarinovo, se abătu pe la procesiune. Pierre îl recunoscu numaidecât după silueta sa, care se deosebea de a celorlalţi.

Cu un surtuc lung, ce-i îmbrăca trupul mare şi gras, adus de spate, cu capul cărunt descoperit şi cu ochiul lui alb şi scurs, înecat în grăsimea feţei, Kutuzov se apropie de grup cu mersul lui rar şi legănat şi se opri îndărătul preotului. Îşi făcu din obişnuinţă semnul crucii, îşi aplecă, suflând din greu, capul sur şi atinse pământul cu mâna. În spatele lui Kutuzov era Benigsen şi toată suita. Cu toată prezenţa comandantului suprem, care atrăsese atenţia tuturor gradelor superioare, miliţionarii şi soldaţii, fără să-şi îndrepte privirile spre el, se rugară mai departe.

Când se sfârşi molitva, Kutuzov se apropie de icoană, se lăsă greoi în genunchi, bătu o mătanie şi se chinui apoi multă vreme să se ridice, fără rezultat din cauza corpolenţei lui şi a slăbiciunii vârstei. Capul cărunt îi tremura de efort. În sfârşit, se ridică şi, lipindu-şi de icoană buzele ţuguiate, cu o smerenie copilărească şi naivă, se înclină iară şi iarăşi atinse pământul cu mâna. Generalii îi urmară pilda; apoi ofiţerii, iar după ei, împingându-se unul pe altul, suflând din greu şi îmbulzindu-se, cu chipuri emoţionate, soldaţii şi miliţionarii.