XVIII.

CÂND SE ÎNTOARSE ACASĂ, Pierre găsi două afişe de-ale lui Rastopcin, aduse în ziua aceea.

În cel dintâi se spunea că zvonul, după care contele Rastopcin ar fi împotriva plecărilor din Moscova, nu corespundea adevărului şi că, dimpotrivă, contele Rastopcin era bucuros că plecau cucoanele de neam mare şi nevestele negustorilor. „Mai puţină panică, mai puţine zvonuri, se spunea în afiş, căci răspund eu cu capul că mişelul nu va călca în Moscova.” Aceste cuvinte îi dădură întâia oară lui Pierre certitudinea clară că francezii vor fi curând la Moscova. În cel de-al doilea, afiş se spunea că marele cartier general rus este la Viazma, că contele Wittgenstein îi bătuse pe francezi şi că, întrucât o mare parte dintre locuitori doresc să se înarmeze, s-au pregătit la arsenal, pentru ei, arme: săbii, pistoale şi puşti, pe care le pot găsi la un preţ convenabil. (Tonul acestor afişe începuse să nu mai fie aşa de glumeţ cum fusese al celor anterioare, care prezentaseră isprăvile lui Cighirin.) Pe Pierre, aceste afişe îl puseră pe gânduri. Se vedea că norul acela de furtună pe care-l dorise din băierile inimii şi care stârnea totuşi în el o involuntară groază, norul acela se vedea că se apropia.

„Să mă înrolez în armată şi să plec pe front sau să mai aştept?” se întreba Pierre a suta oară. Luă pachetul de cărţi de pe masă şi începu să facă o pasienţă.

— Dacă-mi iese pasienţa, îşi spunea el, amestecând cărţile şi privind în gol, dacă iese, înseamnă: că… ce înseamnă?

Nu reuşi să hotărască ce înseamnă, că la uşa cabinetului răsună vocea verişoarei sale, prinţesa cea mai mare, care întreba dacă se poate intra.

— Atunci înseamnă că trebuie să plec pe front, îşi spuse Pierre. Intră, intră, adăugă el, adresându-se prinţesei.

(Singură prinţesa cea mare, aceea cu talia lungă şi chipul ca împietrit, mai locuia acum în casă la Pierre, celelalte două mai mici se măritaseră.)

— Iartă-mă, mon cousin629, că vin la dumneata, spuse ea cu un glas ce trăda emoţie şi reproş totodată. Dar trebuie să ne hotărâm până la urmă într-un fel. Ce-i asta? Au plecat toţi din Moscova şi poporul se răzvrăteşte. Noi ce mai aşteptăm?

— Dimpotrivă, totul pare a fi cum nu se poate mai bine, ma cousine630, spuse Pierre pe tonul acela glumeţ, pe care se obişnuia să-l adopte vorbind cu dânsa şi pe care şi-l îngăduia în relaţiile cu ea, veşnic ruşinat cum era să joace întotdeauna faţă de prinţesă rolul de binefăcător.

— Da, da, cum nu se poate mai bine… Halal de aşa bine! Varvara Ivanovna mi-a povestit astăzi ce fapte eroice săvârşesc trupele noastre. Într-adevăr, istoria le va pomeni cu cinste. Dar şi în popor a intrat duhul răscoalei, nu mai ascultă de nimeni; până şi camerista mea, şi ea a început să se obrăznicească. Curând au să ne pună mâna în gât, în felul ăsta! Pe stradă nici nu te mai poţi încumeta să te arăţi. Dar, ceea ce le pune vârf la toate, e că mâine-poimâine, francezii sunt aici; ce mai aşteptăm? Te rog un singur lucru, mon cousin, spuse prinţesa, dă ordin să fiu dusă la Petersburg; oricum aş fi eu, dar tot n-am poftă să rămân pe mâna lui Bonaparte.

— Dar nu mai vorbi aşa, ma cousine; de unde-ai scos toate astea? Dimpotrivă…

— Eu nu vreau să mă închin lui Napoleon al dumitale. Facă alţii ce-or vrea! Dacă dumneata nu vrei să faci pentru mine lucrul acesta…

— Fac, de ce nu, pe loc dau dispoziţii…

Prinţesa era, se vede, necăjită că n-avea pe cine să se supere. Tot şoptind ceva, se aşeză pe un scaun.

— Dar eşti greşit informată, zise Pierre. În oraş e linişte şi nu-i nici un fel de pericol. Iată, chiar acum citeam… Piere îi arătă afişele. Contele scrie că răspunde cu capul şi că inamicul nu va călca în Moscova.

— Ah, contele ăsta al dumitale, începu furioasă prinţesa, e un făţarnic, un mişel care a îndemnat singur poporul la răscoală. N-a scris oare tot el, în afişele astea prosteşti, că orice suspect să fie netam-nesam târât de chică la poliţie? (Ce prostie!) Cine-l va prinde, zice, cinste şi mărire lui! Iată unde ne-a dus patriotismul lui! Varvara Ivanovna îmi spunea că numai cât n-au omorât-o pentru că vorbise franţuzeşte…

— Ei, asta cam aşa e… Dar şi dumneata, prea le pui toate la inimă, zise Pierre şi începu să-şi facă pasienţa.

În ciuda faptului că pasienţa îi ieşise, Pierre nu plecă pe front, ci rămase la Moscova, care era acum aproape pustie; era veşnic într-o stare de nelinişte şi de nehotărâre, aşteptând, cu spaimă şi cu bucurie totodată, să se întâmple ceva groaznic.

A doua zi, prinţesa plecă spre seară, iar la Pierre veni administratorul său general cu ştirea că, pentru găsirea banilor necesari echipării regimentului promis, trebuia negreşit ipotecată, dacă nu chiar vândută, o moşie. Administratorul general îi pusese din capul locului lui Pierre problema că toate aceste cheltuieli cu regimentul i-ar putea aduce ruina. Pierre abia-şi putea ascunde zâmbetul, ascultând spusele administratorului.

— Ei bine, vinde, spuse el. Ce să fac? Nu-mi pot lua cuvântul înapoi acum!

Cu cât era mai proastă situaţia generală şi, mai ales, situaţia lui personală, cu atât lui Pierre îi părea mai bine, căci cu atât era mai evident că mult aşteptata catastrofă se apropia. Aproape niciunul dintre cunoscuţii lui Pierre nu mai era în oraş. Julie plecase, prinţesa Maria plecase şi ea. Singuri Rostovii mai rămăseseră dintre prietenii lui apropiaţi; dar la ei Pierre nu se mai ducea.

În ziua aceea ca să-i mai treacă timpul, Pierre se duse în satul Voronţovo, să vadă balonul cel mare, construit de Leppich, menit să-i aducă vrăjmaşului pieirea, şi un balon de probă care urma să fie înălţat a doua zi. Balonul nu era încă gata, dar, după cum aflase Pierre, era construit după dorinţa împăratului. Împăratul îi scria lui Rastopcin despre balon următoarele: „Aussitot que Leppich sera pret, composez lui un équipage pour sa nacelle d'hommes surs et intelligents et dépechez un courrier au général Koutousoff pour l'en prévenir. Je l'ai instruit de la chose.

Recommandez je vous prie, a Leppich d'etre bien attentif sur l'endroit ou il descendra la premiere fois, pour ne pas se tromper et ne pas tomber dans les mains de l'ennemi. Il est indispensable qu'il combine ses mouvements avec le général-en chef”631

Întorcându-se acasă de la Voronţovo şi tăind câmpul de execuţii de la marginea oraşului în piaţa Bolotnaia, Pierre văzu o mulţime de lume adunată la stâlp. Opri trăsura şi coborî. Era o execuţie: un bucătar francez, învinuit de spionaj. Cazna abia luase sfârşit şi călăul tocmai îl dezlega de stâlp pe cel biciuit, care gemea jalnic. Era un om gras, cu favoriţi roşcaţi, cu ciorapi albaştri şi haină verde. Alt condamnat, un om firav şi palid, îşi aştepta rândul. Amândoi, cum se putea judeca şi după chipurile lor, erau francezi. Cu o expresie tot atât de speriată şi la fel de palid ca şi francezul cel firav, Pierre îşi făcu loc prin mulţime.

— Ce-i asta? Cine-a ordonat? Pentru ce? Întrebă el.

Dar atenţia mulţimii – funcţionari, târgoveţi, negustori, mujici şi femei în cojoace şi blăni – era îndreptată atât de lacom spre ceea ce se petrecea la stâlp, încât nimeni nu-i răspunse. Omul cel gras se ridică, încruntându-se, strânse din umeri şi, vrând probabil să se arate tare de înger, începu să-şi pună haina fără să se uite în jurul său; dintr-o dată, însă, buzele începură să-i tremure şi izbucni în plâns, înciudat pe el însuşi, aşa cum plâng oamenii în vârstă şi sanguini. Mulţimea începu să vorbească tare, pentru ca, după cum i se păru lui Pierre, să-şi înăbuşe sentimentul de milă.

— E bucătarul nu ştiu cărui prinţ…

— Ce-i, musiu, pare-mi-se că sosul rusesc e cam acru pentru francezi. Ţi s-au strepezit dinţii, spuse de lângă Pierre un conţopist zbârcit, când francezul izbucni în plâns.

Conţopistul se uită împrejur, aşteptând probabil să-i fie apreciată gluma. Câţiva râseră; alţii continuară să se uite speriaţi la călăul care-l despuia pe al doilea osândit.

Pierre smiorcăi din nas, se încruntă şi, întorcându-se brusc, o porni înspre trăsură şi, cât timp merse pe jos, până să-şi ia locul pe perne, bombăni întruna ceva ca pentru sine. Pe drum tresări de câteva ori şi exclamă ceva aşa de tare, încât vizitiul îl întrebă:

— Ce porunciţi?

— Încotro ai luat-o? Strigă Pierre la vizitiul care apucase să intre în Lubianka.

— La comandantul suprem, cum aţi poruncit, răspunse vizitiul.

— Tâmpitule! Dobitocule! Începu Pierre să-şi ocărască vizitiul, lucru care i se întâmpla foarte rar. Acasă, am spus; şi cât mai repede, nerodule! Trebuie să plec chiar azi, îşi continuă el vorba în gând.

La vederea francezului pedepsit şi a mulţimii din jurul stâlpului, Pierre se hotărâse definitiv să nu mai rămână la Moscova şi să plece pe front chiar în aceeaşi zi, încât îşi închipui ori că îi şi spusese vizitiului lucrul acesta, ori că vizitiul trebuia să-l fi ştiut de la sine.

Ajuns acasă, Pierre îi porunci lui Evstafievici, care ştia câte în lună şi în stele, se pricepea la toate şi era un vizitiu vestit în toată Moscova, să plece cu el chiar în noaptea aceea spre Mojaisk, unde era armata, şi să-i fie trimişi într-acolo caii lui de călărie. Dar lucrul acesta nu se putea face cât ai bate din palme, de aceea, după părerea lui Evstafievici, Pierre trebuia să-şi amâne plecarea pe a doua zi, ca să dea timp cailor de schimb să iasă în şosea.

În ziua de 24 august, după atâta vreme urâtă cerul se însenină şi, în după-amiaza zilei, Pierre plecă din Moscova. Noaptea, la Perhuşkovo, unde poposi ca să schimbe caii, Pierre află că în seara aceea avusese loc o mare bătălie. Lumea povestea că aici, în Perhuşkovo, se cutremurase pământul de bubuituri. Nu-i putu da însă nimeni răspuns la întrebarea în legătură cu rezultatul bătăliei. (Lupta aceasta fusese cea de la Şevardino, din ziua de 24.) În zorii zilei, Pierre ajunse la Mojaisk.

Toate casele din Mojaisk erau ocupate de trupe care cantonau. La hanul unde lui Pierre îi ieşiră întru întâmpinare gromul său şi un vizitiu, trimişi înainte, nu era loc de mas; era înţesat de ofiţeri peste tot.

În Mojaisk, ca şi dincolo de Mojaisk, erau numai trupe în marş sau poposind. Peste tot cazaci, infanterişti călăreţi, furgoane, chesoane şi tunuri. Pierre era grăbit să plece înainte şi, cu cât se depărta mai mult de Moscova şi cu cât se afunda mai mult în acest ocean de trupe, cu atât îl copleşea mai greu neliniştea şi îl învăluia un sentiment nou de bucurie necunoscut până atunci. Era un sentiment asemănător aceluia pe care-l mai încercase şi la palatul Slobodski, pe vremea vizitei împăratului la Moscova, sentimentul, că trebuie să întreprindă neapărat ceva, că trebuie să jertfească ceva. Încerca acum bucuria conştiinţei că tot ceea ce constituie fericirea oamenilor, confortul, bogăţia, viaţa însăşi chiar, sunt fleacuri de care te lepezi bucuros, în comparaţie cu altceva. Cu ce anume, însă, Pierre nu-şi putea da seama şi nici nu căuta să-şi explice pentru ce şi pentru cine găsea el că e o rară fericire să jertfească totul. Nu-l preocupa scopul pentru care voia să se jertfească; jertfa în sine constituia pentru el izvorul noului simţământ de bucurie.