XXII.

CLĂTINAT DE ÎMBULZEALA mulţimii care-l prinsese la mijloc, Pierre se uita împrejurul lui.

— Conte, Piotr Kirilâci! Cum de sunteţi aici? Se auzi o voce.

Pierre întoarse capul.

Boris Drubeţkoi, scuturându-şi cu mâna genunchii murdăriţi de ţărână (şi-i murdărise, probabil, îngenunchind şi el în faţa icoanei), se apropie zâmbind de Pierre. Era îmbrăcat elegant, cu o uşoară nuanţă de campanie. Purta o tunică lungă şi cravaşa prinsă de umăr, întocmai cum purta şi Kutuzov.

Kutuzov, între timp, se apropiase de sat şi se aşezase la umbră lângă cea mai apropiată casă, pe o bancă adusă la repezeală de un cazac, şi pe care alt cazac aşternuse grăbit un covoraş. Imensa şi strălucita lui suită făcuse cerc în jurul comandantului suprem.

Icoana se urni mai departe, petrecută de mulţime. Pierre se opri stând de vorbă cu Boris, la vreo treizeci de paşi de Kutuzov.

Îl lămuri că-şi pusese în gând să ia parte la luptă şi să viziteze poziţiile.

— Iată ce să faceţi, spuse Boris. Je vous ferai les honneurs du camp.632 Mai bine decât de oriunde veţi putea vedea de pe locul unde va fi contele Benigsen. Eu sunt, doar, ataşat pe lângă el. Îi voi raporta. Iar dacă vreţi să vizitaţi poziţiile, n-aveţi decât să poftiţi cu noi! Mergem chiar acum să inspectăm flancul stâng. Pe urmă ne înapoiem, şi vă rog respectuos să primiţi a fi găzduit la noapte de mine; vom face şi o partidă. Mi se pare că pe Dmitri Sergheici îl cunoaşteţi? Uite, chiar aici stă.

Boris arătă a treia casă din Gorki.

— Dar mie mi-ar fi plăcut să văd flancul drept; am auzit că-i foarte puternic, spuse Pierre. Aş fi vrut să trec pe la toate poziţiile, începând de la râul Moscova.

— Bine, puteţi face asta mai târziu; principalul este însă să cunoaşteţi flancul stâng…

— Da, da. Dar unde-i regimentul prinţului Bolkonski? N-ai putea dumneata să-mi arăţi? Întrebă Pierre.

— Regimentul lui Andrei Nikolaevici? Trecem chiar pe lângă el. Vă conduc eu la dânsul.

— Dar ce-i cu flancul stâng? Întrebă Pierre.

— Să vă spun drept, entre nous633, Dumnezeu ştie ce-i cu flancul nostru stâng, zise Boris, coborând confidenţial tonul; contele Benigsen plănuise cu totul altceva. El se gândise să întărească dâmbul de colo, îl vedeţi? Cu totul altfel… dar, şi Boris ridică din umeri, serenissimul n-a vrut, sau poate că l-a influenţat cineva. Vedeţi că… Boris nu apucă să sfârşească, fiindcă în vremea asta se apropie de Pierre, Kaisarov, adjutantul lui Kutuzov. A! Paisi Sergheici, făcu Boris, adresându-i-se lui Kaisarov cu un zâmbet larg. Iată, încerc să-i explic contelui poziţia. E uluitor cât de bine a putut ghici serenissimul planurile francezilor!

— Vorbiţi de flancul stâng? Zise Kaisarov.

— Da, da, exact. Flancul nostru stâng e acum foarte, foarte puternic.

Cu toate că, după venirea lui la comandament, Kutuzov izgonise de la statul-major pe toţi cei de prisos, Boris reuşise să se aranjeze aici după schimbările făcute de serenissim, ca ataşat pe lângă contele Benigsen. Acesta, ca toţi cei pe lângă care avusese Boris vreun post până acum, îl considera pe tânărul prinţ Drubeţkoi drept un om nepreţuit.

În conducerea armatei erau două partide opuse, bine determinate: partidul lui Kutuzov şi partidul lui Benigsen, şeful de stat-major. Boris făcea parte din partidul al doilea şi, deşi îi arăta lui Kutuzov o stimă slugarnică, nimeni nu era mai meşter decât el să lase să se înţeleagă că bătrânelul nu e bun de nimic şi că toată acţiunea era condusă de Benigsen. Acum sosise clipa hotărâtoare a bătăliei, care trebuia ori să-l nimicească pe Kutuzov şi să-i treacă lui Benigsen puterea, ori, dacă Kutuzov ar fi câştigat chiar bătălia, să dea tuturor de înţeles că, de fapt, toate-s opera lui Benigsen. În orice caz, ziua de mâine trebuia să aducă o mulţime de decorări şi să scoată în frunte oameni noi. Din pricina asta Boris fu nervos şi agitat toată ziua.

După Kaisarov se mai apropiară de Pierre şi alţi cunoscuţi de-ai lui, şi el nu mai prididea să le răspundă la întrebările ce-i puneau despre Moscova şi nu reuşea nici să asculte atâtea noutăţi câte i se povesteau. Pe chipurile tuturora se citea însufleţire şi nelinişte. Lui Pierre i se părea, însă, că pricina tulburării pe care-o exprimau unele dintre aceste figuri sta mai mult în consideraţii referitoare la succesul lor personal, şi nu-i ieşea din minte cealaltă expresie a tulburării, pe care o văzuse pe alte chipuri, şi care era grăitoare nu pentru chestiuni personale, ci obşteşti, chestiuni de viaţă şi de moarte. Kutuzov zări silueta lui Pierre şi grupul ce se formase în jurul său.

— Chemaţi-l la mine, spuse Kutuzov.

Un aghiotant îi comunică dorinţa serenissimului şi Pierre se îndreptă spre bancă. Dar înaintea lui, izbuti să se apropie de Kutuzov un soldat de rând, miliţionar. Era Dolohov.

— Ăsta ce caută aici? Întrebă Pierre.

— Mare pişicher e ăsta! Unde nu-l afli?! Răspunse cineva. E degradat. Acuma umblă morţiş să se reabiliteze. A înaintat nu ştiu ce proiecte şi într-o noapte s-a strecurat până la avanposturile inamicului… dar e viteaz…

Pierre, scoţându-şi pălăria, se înclină respectuos în faţa lui Kutuzov.

— M-am gândit că dacă raportez luminăţiei-voastre, mă puteţi goni, sau îmi puteţi spune că ştiţi dinainte ceea ce raportez, dar nu face nimic, spunea Dolohov.

— Aşa, aşa.

— Dar dacă am dreptate, atunci aduc un serviciu patriei pentru care sunt gata să mor.

— Aşa… aşa…

— Şi dacă luminăţia-voastră va avea nevoie cumva de un om care nu-şi cruţă pielea, o rog să binevoiască a-şi aminti de mine… Poate că-i voi fi de folos!

— Aşa… aşa… repetă Kutuzov, uitându-se la Pierre zâmbitor cu ochiul cel sănătos, care se îngustase.

În timpul acesta, Boris, cu abilitatea lui de curtean, se strecură lângă Pierre în preajma comandantului suprem şi, cu aerul cel mai firesc, cu glas domol, ca şi cum ar fi continuat convorbirea începută, îi spuse lui Pierre:

— Miliţionarii şi-au pus cămăşi albe, curate, ca să se pregătească de moarte. Ce eroism, conte!

Boris îi spusese aceste cuvinte lui Pierre fără îndoială ca să fie auzite de serenissim. Ştia că ele aveau să atragă atenţia lui Kutuzov şi într-adevăr serenissimul se întoarse spre dânsul:

— Ce tot spui tu acolo despre miliţionari?

— Spun, serenissime, că şi-au pus cămăşi albe ca să se pregătească pentru mâine de moarte.

— A! Admirabil, fără de seamăn popor, zise Kutuzov, închizând ochii şi dând din cap. Fără de seamăn popor! Repetă el oftând. Ai chef să miroşi puţin praful de puşcă? I se adresă el lui Pierre. Da, e un miros plăcut. Am cinstea să fiu un admirator al soţiei dumitale. E sănătoasă? Cantonamentul meu îţi stă la dispoziţie.

Şi, aşa cum li se întâmplă adesea bătrânilor, Kutuzov începu să privească în gol, ca şi când ar fi uitat ce avea de spus sau de făcut.

Dar, amintindu-şi, se vede, ce căuta să-şi amintească, el îl chemă la sine pe Andrei Sergheici Kaisarov, fratele aghiotantului său.

— Cum sună, cum sună versurile acelea, versurile acelea ale lui Marin, cum sună, hai? Cum? Acelea pe care le-a scris despre Gherakov: „Vei fi profesor la colegiu…” Spune-mi-le, spune-le, îl îndemnă Kutuzov, pregătindu-se vădit să râdă puţin.

Kaisarov declamă versurile… Kutuzov, surâzător, dădea din cap în tactul ritmului.

Când Pierre se depărtă de Kutuzov, Dolohov, apropiindu-se de el, îl apucă de mână.

— Sunt foarte fericit că vă întâlnesc aici, conte, îi spuse tare, deosebit de hotărât şi solemn, fără să-l stânjenească prezenţa celorlalţi. În ajunul zilei în care numai Dumnezeu ştie cui dintre noi îi e sortit să mai rămână în viaţă, sunt fericit de prilejul ce mi se oferă să vă spun că regret neînţelegerile care au avut loc între noi şi că aş dori să n-aveţi nici un resentiment împotriva mea. Vă rog să mă iertaţi.

Pierre se uita zâmbind la Dolohov şi nu ştia ce să-i răspundă. Dolohov, cu lacrimi în ochi, îl îmbrăţişă şi îl sărută.

Boris îi şopti ceva generalului său şi contele Benigsen, îndreptându-se spre Pierre, îi propuse să meargă cu el de-a lungul liniilor…

— Va fi interesant pentru dumneavoastră, spuse el.

— Desigur, foarte interesant, răspunse Pierre.

Peste o jumătate de ceas, Kutuzov plecă la Tatarinovo, iar Benigsen cu suita sa, din care făcea parte şi Pierre, porni călare să inspecteze liniile.