XXIV.

ÎN AMURGUL ACESTA SENIN al zilei de 25 august, prinţul Andrei şedea întins, sprijinindu-şi capul pe mână, într-o şură dărăpănată din satul Kneazkovo, la marginea poziţiei regimentului său. Se uita printr-o spărtură a peretelui ruinat la mestecenii bătrâni de peste treizeci de ani, înşiraţi de-a lungul unui gard, cu crengile de jos retezate, la câmpul cu purcoaiele de ovăz împrăştiate şi la tufişul din care se înălţau fumurile vetrelor de la bucătăriile soldaţilor.

Oricât de searbădă, de nefolositoare şi de apăsătoare i se părea acum prinţului Andrei viaţa, se simţea la fel de tulburat şi cuprins de enervare ca şi cu şapte ani în urmă, în ajunul bătăliei de la Austerlitz.

Ordinele primite cu privire la bătălia de a doua zi le transmisese. Altceva de făcut nu mai avea. Dar gânduri foarte simple şi clare, şi tocmai de aceea îngrozitoare, nu-i dădeau pace. Ştia că bătălia de a doua zi trebuia să fie cea mai cumplită din câte-i fusese dat să cunoască şi, pentru prima oară în viaţă, posibilitatea morţii sale îi apăru aproape sigură, viu, simplu şi groaznic, fără nici o legătură cu existenţa pământească şi fără reprezentarea efectului pe care moartea lui l-ar avea asupra altora, ci în legătură doar cu el însuşi, cu sufletul lui. Şi de la înălţimea acestei reprezentări, tot ceea ce-l chinuise şi îl preocupase până atunci se lumină dintr-o dată de o lumină albă şi rece, fără umbre, fără perspectivă, fără contururi distincte. Întreaga lui viaţă i se păru un panopticum luminat de o lumină artificială, prin sticla căruia privise mult timp. Acum vedea dintr-o dată, fără nici o sticlă, la lumina vie a zilei, aceste tablouri prost pictate. „Da, da, iată-le, astea-s imaginile mincinoase care mi-au dat emoţii, m-au încântat şi m-au chinuit odinioară, îşi spuse el, alegându-şi în închipuire tablourile principale din acest panopticum al vieţii sale şi privindu-le acum la lumina – rece şi albă ca a zilei – a gândului limpede al morţii. Iată-le, aceste chipuri grosolan zugrăvite care mi s-au părut atât de frumoase şi de pline de taină. Gloria, binele obştesc, dragostea pentru o femeie, însăşi patria, cât de măreţe mi s-au părut aceste tablouri şi ce pline de sens adânc! Şi, când colo, toate sunt atât de simple, de şterse şi de grosolane în lumina rece şi albă a acestei dimineţi care, o simt, se înalţă pentru mine.” Trei mari dureri din viaţa lui îi reţineau cu deosebire atenţia: iubirea lui pentru femeie, moartea tatălui său şi invazia francezilor care cotropiseră jumătate din Rusia. „Iubirea! Fetişcana aceea, care mi s-a părut înzestrată din belşug cu puteri tainice. Cât am iubit-o! Ce poetice vise de dragoste şi de fericire alături de dânsa îmi făceam! O, ce copil am fost! Spuse el tare, cu mânie. Credeam într-o iubire ideală, care trebuia să-mi păstreze credinţa ei un an de zile, cât am lipsit! Ca amărâta turturea din fabulă, trebuia să se topească de dorul meu. Şi de fapt, totul e cu mult mai simplu… E îngrozitor de simplu, dezgustător!

Tata, tot aşa, a tot clădit la Lâsâe Gorî şi a crezut că-şi are acolo locul lui, pământul lui, atmosfera lui, mujicii lui; dar a venit Napoleon şi, fără să ştie măcar că există, l-a azvârlit ca pe un ciot din cale-i; Lâsâe Gorî i-a fost dărâmat şi, împreună cu el, viaţa lui întreagă. Şi prinţesa Maria spune că asta e o încercare trimisă de Sus. Pentru ce însă această încercare, când el nu mai este şi nici nu va mai fi? Niciodată, în veci, nu va mai fi! El nu mai este! Atunci, pentru cine această încercare? Patria, pieirea Moscovei! Şi eu, mâine voi fi ucis, şi poate nici măcar de un francez, ci chiar de unul dintr-ai noştri, aşa cum şi-a descărcat ieri un soldat arma chiar lângă urechea mea, şi vor veni francezii, mă vor lua de cap şi de picioare şi mă vor azvârli într-o groapă, ca să nu putrezesc sub nasul lor, şi se vor statornici noi condiţiuni de viaţă, cu care alţii se vor obişnui şi eu nu voi şti de ele şi nici urmă de mine nu va mai fi.”

Se uită la şirul de mesteceni cu frunzişul lor verde-gălbui neclintit şi cu scoarţa lor albă, ce strălucea în soare. „Să mor, să mă omoare mâine, să nu mai exist… să existe toate astea, iar eu să nu mai fiu.” Şi îşi închipui aievea toată viaţa aceasta fără de el. Şi mestecenii, cu lumina şi umbra lor, şi norii creţi, şi fumul acesta de la bivuacuri, totul în jur se transfigura pentru el, devenind ceva înspăimântător şi ameninţător. Îi trecu un fior rece prin şira spinării. Ridicându-se repede, ieşi din şură şi începu să umble încoace şi încolo.

De după şură se auziră voci.

— Cine-i acolo? Strigă prinţul Andrei.

Timohin, căpitanul cel cu nas roşu, fostul comandant de companie al lui Dolohov şi acum, din lipsă de ofiţeri, comandant de batalion, intră sfios în şură, urmat de adjutantul şi de casierul regimentului.

Prinţul Andrei sări în picioare şi, după ce ascultă ceea ce aveau de raportat ofiţerii, le mai dădu câteva ordine şi se pregătea tocmai să-i concedieze, când din dosul şurii se auzi o voce cunoscută, şoptind ceva parcă.

— Que diable634 spuse vocea, căci omul se împiedicase pesemne.

Privind afară, prinţul Andrei îl văzu pe Pierre, care venea la el şi care se împiedicase de o prăjină azvârlită pe jos şi era cât pe ce să cadă. În general, prinţului Andrei nu-i făcea plăcere să întâlnească oameni din lumea sa şi mai ales pe Pierre, care-i amintea clipele grele trăite în timpul ultimei sale treceri prin Moscova.

— Ia uite! Zise el. Cu ce ocazie? Nu mă aşteptam să te văd.

În timp ce vorbea aşa, în ochii şi pe chipul lui se citea mai mult decât răceală, un fel de vrăjmăşie, pe care Pierre o simţi numaidecât. Venise aici cu sufletul cuprins de cea mai mare însufleţire, dar, văzând expresia de pe chipul prinţului Andrei, se simţi ruşinat şi stânjenit.

— Am venit… şi eu aşa… ştii… am venit… mă interesează, spuse Pierre, repetând, pentru a nu ştiu câta oară în ziua aceea acest lipsit de orice sens „mă interesează”. Am vrut să văd şi eu bătălia.

— Da, da, dar cum rămâne cu spusele fraţilor masoni despre război? Cum poate fi evitat? Zise în bătaie de joc prinţul Andrei. Ei, ce mai e pe la Moscova? Ce-i cu ai mei? Au sosit, în sfârşit, la Moscova? Întrebă el, de data asta cu seriozitate.

— Au sosit. Mi-a spus Julie Drubeţkaia. Am fost pe la ei, dar nu i-am găsit. Au plecat la moşia de lângă Moscova.