XXV.

OFIŢERII DĂDURĂ SĂ SE RETRAGĂ, dar prinţul Andrei, ca şi cum n-ar fi dorit să rămână între patru ochi cu prietenul său, le propuse să rămână să bea ceai. Se aduseră nişte bănci şi se servi ceaiul. Ofiţerii se uitau, nu fără oarecare uimire, la trupul gras şi monumental al lui Pierre şi-i ascultau istorisirile despre Moscova şi despre poziţiile trupelor noastre, pe care reuşise să le vadă. Prinţul Andrei tăcea şi chipul său avea o expresie atât de puţin amabilă, încât Pierre se întreţinea mai mult cu blândul Timohin, comandantul de batalion, decât cu Bolkonski.

— Aşadar, tu ai înţeles întreg dispozitivul? Îl întrerupse prinţul Andrei.

— Da, adică oarecum, zise Pierre. În situaţia mea de civil, nu pot spune că l-am înţeles pe deplin, dar oricum, am înţeles dispoziţia generală.

— Eh bien, vous etes plus avancé que qui que ce soit635, spuse prinţul Andrei.

— A! Făcu nedumerit Pierre, uitându-se prin ochelari la prinţul Andrei. Ei, ce spui de numirea lui Kutuzov? Zise el.

— Ştiu doar atât că am fost foarte bucuros de această numire, zise prinţul Andrei.

— Bine, dar spune-mi, ce părere ai despre Barclay de Tolly? La Moscova se vorbea Dumnezeu ştie în ce termeni despre el. Dumneata ce crezi?

— Întreabă-i pe dumnealor, spuse prinţul Andrei, arătând spre ofiţeri.

Pierre se uită la Timohin cu zâmbetul condescendent şi întrebător, cu care se uitau toţi la Timohin, fără voia lor, când vorbeau cu dânsul.

— Am văzut iar lumina, înălţimea-ta, de când a venit în fruntea noastră serenissimul, spuse Timohin sfios şi întorcând mereu capul spre comandantul său de regiment.

— Cum aşa? Întrebă Pierre.

— Iată, bunăoară, de n-ar fi să vorbesc decât în privinţa lemnelor şi furajelor. Noi ne retragem tocmai de la Swiencjany şi n-avem voie, orice-o fi, să ne atingem nici de o aşchie, ori să luăm, acolo, o mână de fân. Bine, dar noi ne retragem şi, prin urmare, pune el mâna pe ele, nu-i aşa, luminăţie? Se adresă el prinţului său. Dar n-ai voie nici să te atingi. În regimentul nostru avem doi ofiţeri daţi în judecată pentru treburi de astea. Dar cum a venit serenissimul, în privinţa asta e simplu. Am văzut lumina…

— Dar de ce celălalt vă oprea?

Timohin se uită ruşinat împrejur, neştiind cum şi ce trebuia să răspundă la asemenea întrebare. Pierre îi adresă şi prinţului aceeaşi întrebare:

— Păi, ca să nu devastăm ţinuturile pe care le lăsăm în mâinile inamicului, spuse cu răutate, în bătaie de joc, prinţul Andrei. E foarte clar: nu-i permis să jefuieşti ţara ta şi nici să-ţi înveţi soldaţii cu jaful. Şi la Smolensk, tot aşa de bine a judecat că francezii ne pot învălui şi că au forţe mai mari. Dar el n-a fost în stare să priceapă, izbucni deodată prinţul Andrei, cu glas ascuţit, el n-a putut pricepe că noi ne-am bătut acolo întâia oară pentru pământul rusesc, că trupele au avut un moral cum niciodată n-am mai văzut la ele, că i-am respins două zile la rând pe francezi şi că acest succes ne-a înzecit forţele. El a dat ordin de retragere şi toate sforţările şi pierderile noastre au rămas fără folos. Nu s-a gândit la trădare; şi-a dat silinţa să iasă cât mai bine totul; pe toate le-a chibzuit, dar tocmai de aceea nu-i el omul potrivit. Nu-i omul potrivit acum, tocmai din pricină că prea le judecă pe toate temeinic şi minuţios, cum se întâmplă cu orice neamţ. Cum să-ţi spun eu ţie… Să presupunem, de pildă, că tatăl tău are un lacheu neamţ, foarte bun lacheu, care satisface toate cerinţele tatălui tău mai bine decât tine. Şi-l laşi să servească. Dar când tatăl ţi se îmbolnăveşte de moarte, alungi lacheul şi începi să-l îngrijeşti tu, cu mâinile tale nedeprinse cu munca, stângace; şi-i vei alina durerea mai bine decât un om dibaci, dar străin. Aşa şi cu Barclay. Cât timp Rusia a fost sănătoasă, o putea sluji un străin şi el a fost un foarte bun ministru; dar de îndată ce Rusia a fost primejduită, era nevoie de un fiu al ei, un om din ţara asta. Iar voi, acolo, la club, aţi născocit că Barclay e un trădător! Cu clevetiri de astea s-a izbutit doar ca mai târziu, când se va adeveri că bârfirea a fost mincinoasă, să se facă din el, pe loc, dintr-un trădător, un erou sau un geniu, ceea ce ar fi şi mai nedrept. E un neamţ cinstit şi, foarte corect.

— Dar se recunoaşte totuşi că-i un comandant iscusit, zise Pierre.

— Eu nu înţeleg ce însemnează un comandant iscusit, spuse ironic prinţul Andrei.

— Comandant iscusit, răspunse Pierre, e acela care a prevăzut toate eventualităţile… care adică ghiceşte toate gândurile adversarului.

— Dar asta nu-i cu putinţă, spuse prinţul Andrei, ca şi când ar fi rostit un adevăr demult dovedit.

Pierre se uită mirat la el.

— Totuşi, zise el, se spune că războiul e ca un joc de şah.

— Da, confirmă prinţul Andrei, cu deosebirea minimă că la şah te poţi gândi la fiecare mişcare cât pofteşti, că acolo eşti în afară de legile timpului şi pe deasupra cu deosebirea că la şah calul bate întotdeauna pionul şi că doi pioni sunt întotdeauna mai tari decât unul singur, pe când la război, un batalion e uneori mai puternic decât o divizie, iar alteori mai slab decât o companie. Valoarea comparativă şi relativă a trupelor nimeni n-o poate cunoaşte. Crede-mă, zise el, dacă soarta luptelor ar atârna de ordinele statelor-majore, aş fi acum acolo, la ştab, şi aş da ordine, pe când aşa, am cinstea să slujesc aici, în regiment, cu domnii aceştia, şi socotesc că soarta bătăliei de mâine atârnă de fapt de noi şi nu de ei… Izbânda n-a depins niciodată şi nu va depinde niciodată nici de poziţii, nici de armament, nici chiar de efectiv; de poziţii depinde mai puţin ca de orice…

— Dar de ce depinde atunci?

— De sentimentul care este în mine, în el, şi arătă spre Timohin, în fiecare soldat.

Prinţul Andrei îi aruncă o privire lui Timohin, care se uita nedumerit şi speriat la comandantul lui. În contrast cu muţenia şi rezerva lui de până atunci, prinţul Andrei părea acum foarte agitat. Era vădit că nu se mai putea opri să-şi exprime gândurile care-l năpădiseră deodată.

— Bătălia o câştigă cel care e hotărât s-o câştige cu tot dinadinsul. De ce-am pierdut noi bătălia de la Austerlitz? Pierderile noastre erau aproape egale cu ale francezilor, dar noi ne-am spus prea devreme că am pierdut-o, şi am pierdut-o de-a binelea. Şi lucrul acesta l-am spus pentru că acolo noi n-aveam de ce să ne batem, doream toţi să plecăm cât mai curând de pe câmpul de luptă. „Dacă am pierdut, hai să fugim!” şi am şi fugit. Dacă n-am fi spus lucrul acesta până spre seară, Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat! Mâine, însă, nu ne vom mai spune aşa! Tu zici: poziţia noastră, flancul nostru stâng e cam slab, cel drept e prea întins, continuă el, toate astea-s fleacuri, n-au nici o valoare! Şi ce ne aşteaptă mâine? O sută de milioane de eventualităţi, dintre cele mai diferite, care se vor rezolva într-o clipită prin faptul că, ori duşmanii, ori ai noştri vor fugi, şi că va fi ucis cutare sau cutărică. Iar tot ce facem noi acum nu-i decât pierdere de vreme. Adevărul este că domnii aceia, cu care ai vizitat poziţiile, nu numai că nu ajută mersului general al lucrurilor, dar chiar îl stânjenesc. Ei nu sunt preocupaţi decât de măruntele lor interese.

— În asemenea momente? Spuse cu reproş Pierre.

— Da, tocmai în asemenea momente, repetă prinţul Andrei, fiindcă pentru ei acesta-i momentul potrivit ca să dea peste cap un rival şi să primească o cruciuliţă sau o panglică în plus. După mine, iată ce va fi mâine: o sută de mii de ruşi şi o sută de mii de francezi se încaieră şi fapt e că acela care se va bate mai cu furie şi care se va cruţa cel mai puţin acela va învinge. Şi dacă vrei, îţi pot spune că, orice-ar fi pe acolo, pe la ştab, şi oricât ar încurca cei de sus treburile, noi mâine tot câştigăm bătălia! Orice s-ar întâmpla, mâine câştigăm bătălia!

— Aşa-i, luminăţie, ăsta-i curatul adevăr, interveni Timohin. Nu ne vom cruţa! În batalionul meu, credeţi-mă, soldaţii n-au vrut nici să audă de votcă: nu-i zi de băut, zic ei.

Toţi tăcură.

Ofiţerii se ridicară. Prinţul Andrei ieşi odată cu ei şi dădu adjutantului ultimele ordine. După ce plecară ofiţerii, Pierre se apropie de prinţul Andrei, dar nici n-apucă să-i spună ceva, că pe şosea, nu departe de şură, se auzi tropot de copite; erau trei cai, şi prinţul Andrei recunoscu în călăreţi pe Wolzogen şi pe Klausewitz, însoţiţi de un cazac. Trecură chiar pe lângă şură, continuând să vorbească între ei, aşa că Pierre şi Andrei auziră fără să vrea următoarele fraze:

— Der Krieg muss im Raum verlegt werden. Der Ansicht kann ich nicht genug Preis geben636, spunea unul.

— O, ja, rosti cealaltă voce, der Zweck ist nur den Feind zu schwächen, so kann man gewiss nicht den Verlust der Privat Personen în Achtung nehmen.637

— O, ja, întări prima voce.

— Da, im Raum verlegen638, repetă prinţul Andrei, pufnind mânios, după ce trecură călăreţii. Im Raum639 mi-au rămas tata, fiul şi sora la Lâsâe Gorî. Lui de asta nu-i pasă. Iată ce-ţi spuneam eu. Nemţii aceştia, mâine, nu vor câştiga bătălia, ci se vor strădui din toate puterile să facă prostii cât mai multe pentru că în capetele lor nemţeşti n-au nimic altceva decât raţionamente, care nu preţuiesc nici cât o ceapă degerată, şi în inimă n-au tocmai acel lucru, singurul de care va fi nevoie mâine, adică ceea ce are Timohin. Au lăsat în mâinile lui toată Europa şi acum au venit să ne dea nouă lecţii; halal profesori! Izbucni el iar, aproape răcnind.

— Aşadar, dumneata crezi că bătălia de mâine va fi câştigată? Întrebă Pierre.

— Da, da, răspunse cu gândul aiurea prinţul Andrei. Singurul lucru pe care l-aş face dacă aş avea puterea, începu el iar, ar fi că n-aş mai lua prizonieri. Ce înseamnă prizonieri? Ăsta-i cavalerism. Francezii mi-au devastat casa şi se duc acum să devasteze Moscova, m-au insultat şi mă insultă în fiecare clipă. Sunt vrăjmaşii mei; sunt toţi nişte criminali, aşa-i văd eu. Şi tot aşa gândeşte şi Timohin, şi cu el întreaga armată. Trebuiesc executaţi. Dacă-mi sunt duşmani, nu-mi mai pot fi prieteni, oricare ar fi discuţiile purtate atunci la Tilsit.

— Da, da, rosti Pierre, uitându-se cu ochi strălucitori la prinţul Andrei, sunt cu totul, absolut cu totul de acord cu dumneata!

Întrebarea care-l chinuise toată ziua pe Pierre, încă de pe dealul Mojaiskului, i se păru acum cât se poate de limpede şi pe deplin rezolvată. Pierre înţelese acum rostul şi însemnătatea războiului acestuia şi a bătăliei ce urma să se dea. Tot ce văzuse în ziua aceea, toate chipurile cu expresii serioase, semnificative, pe care le observase în treacăt, îi apăreau acum într-o lumină nouă. El înţelese acea căldură latentă (latente), cum se spune în fizică, a patriotismului, aflată în inimile tuturor celor pe care-i văzuse şi care-i explica acum pentru ce aceşti oameni se pregăteau, atât de liniştit şi parcă uşuratic, de moarte.

— Să nu se ia prizonieri, continuă prinţul Andrei. Acest lucru ar fi de ajuns să schimbe singur întreg războiul şi l-ar face mai puţin crud. Pe când aşa, noi ne-am jucat de-a războiul şi facem paradă de mărinimie, iată partea proastă. Mărinimia şi sensibilitatea aceasta se aseamănă cu mărinimia şi sensibilitatea unei cucoane, căreia i se face rău când vede că se taie un viţel; e atât de bună la inimă, încât nu poate vedea sânge, dar aceasta n-o împiedică să mănânce cu poftă viţelul gătit cu sos. Ni se tot vorbeşte despre codul războiului, despre cavalerism, despre imunitatea parlamentarilor, despre cruţarea celor loviţi de nenorocire, şi aşa mai departe. Toate acestea sunt fleacuri. Am văzut eu, în 1805, cavalerismul şi imunitatea parlamentarilor; ne-au înşelat ei pe noi, i-am înşelat şi noi pe ei. Pradă vetrele în ţară străină, pun în circulaţie bancnote false, dar ceea ce este mai grav decât toate e că ni se omoară copiii şi părinţii, şi ni se vorbeşte de codul războiului şi de mărinimie faţă de duşman. Să nu se mai facă nici un prizonier, ci fiecare să ucidă şi să ştie că se duce la moarte! Cine a ajuns ca mine, la această concluzie, datorită aceloraşi suferinţe…

Prinţul Andrei, care-şi spusese că i-ar fi absolut indiferent dacă francezii ar lua şi Moscova aşa cum luaseră Smolenskul, îşi curmă vorba, simţind pe neaşteptate un nod în gât. Se plimbă de câteva ori încoace şi încolo prin şură, tăcut, dar când îşi reluă firul vorbei, ochii îi străluceau ca de friguri, iar buzele îi tremurau.

— Dacă nu s-ar face paradă de mărinimie în război, nu ne-am mai bate decât atunci când am avea pentru ce să ne ducem la moarte sigură, ca acum. Atunci nu s-ar mai face război numai pentru că Pavel Ivanâci l-a jignit pe Mihail Ivanâci. Iar dacă e război, ca acum, apoi război să fie! Şi, în cazul acesta, şi îndârjirea trupelor ar fi cu totul alta decât acum. Atunci toţi nemţii ăştia din Westfalia şi din Hessa, pe care-i mână Napoleon, n-ar veni după el în Rusia, iar noi nu ne-am mai duce să ne batem prin Austria şi prin Prusia, fără să ştim nici noi pentru ce. Războiul nu-i o amabilitate; e cel mai hidos lucru pe lume şi trebuie să pricepem odată asta şi să nu ne mai jucăm de-a războiul. Această groaznică necesitate trebuie acceptată cu gravitate şi seriozitate. Aici e totul: trebuie să lăsăm minciuna la o parte şi, dacă-i război, război să fie şi nu jucărie. Dar aşa, războiul e cea mai plăcută distracţie a leneşilor şi a uşuraticilor… Casta militară e cea mai stimată dintre toate. Dar ce este războiul, de ce anume ai nevoie ca să reuşeşti în el şi care-s moravurile castei militare? Scopul războiului este omorul. Armele lui; spionajul, trădarea şi încurajarea ei, ruinarea cetăţenilor prădaţi şi jefuiţi pentru îndestularea armatei; minciuna şi înşelăciunea – aşa-numitele stratageme militare. Moravurile castei militare sunt: suprimarea libertăţii – poreclită disciplină – trândăvia, ignoranţa, cruzimea, desfrâul, beţia. Şi, cu toate acestea, e casta cea mai sus-pusă, respectată de toţi. Toţi împăraţii, afară de al chinezilor, poartă surtuc milităresc şi dau celui care a ucis mai mulţi oameni cea mai mare răsplată… Se întâlnesc, aşa cum se va întâmpla mâine, ca să se omoare unul pe altul; vor omorî şi vor schilodi zeci de mii de oameni şi apoi vor oficia slujbe de mulţumire pentru că au omorât o mulţime de oameni, al căror număr îl mai şi umflă. Ei trâmbiţează victoria, presupunând că cu cât sunt mai mulţi oameni ucişi, cu atât mai mare le este meritul. Cum i-o fi ascultând şi cum s-o fi uitând la ei Dumnezeu, de acolo! Strigă prinţul Andrei cu un glas subţiat şi ascuţit. Ah, dragul meu, în ultimul timp viaţa a devenit o povară pentru mine. Văd că am început să înţeleg prea multe. Nu se cade, nu-i e dat omului să guste din pomul cunoştinţei binelui şi răului… Ei, dar nu mai e mult! Adăugă el. Văd că adormi de-a-n picioarele, e timpul să mă culc şi eu. Pleacă la Gorki, spuse deodată prinţul Andrei.

— O, nu! Răspunse Pierre, uitându-se cu ochi speriaţi şi compătimitori la prinţul Andrei.

— Pleacă, pleacă: înainte de luptă trebuie să tragi un somn, repetă prinţul Andrei. Se repezi la Pierre, îl îmbrăţişă şi îl sărută. Pleacă! Strigă el, însoţindu-l spre uşă. Du-te! Ne-om mai vedea ori nu, cine ştie… Şi, întorcându-se brusc, intră în şură.

Se întunecase de-a binelea, şi Pierre nu putu să observe expresia de pe chipul prinţului Andrei: mărturisea ea oare mânie sau duioşie?

Pierre stătu aşa tăcut, câtva timp, gândindu-se dacă trebuia să se întoarcă după dânsul, sau să plece la culcare. „Nu, n-are nevoie de mine! Hotărî el. Şi ştiu doar că asta-i ultima dată când ne vedem.” Oftă adânc şi porni înapoi spre Gorki.

Prinţul Andrei, după ce se întoarse în şură, se întinse pe covorul aşternut pe jos, dar nu putu adormi.

Închise ochii. Una după alta, amintirile se înşirau. La una dintre ele se opri îndelung cu multă plăcere. Îşi reaminti viu o seară petrecută la Petersburg. Nataşa, plină de însufleţire, înfrigurată, îi povestea cum, vara trecută, ducându-se după hribi, se rătăcise într-un codru des. Îi descria fără prea multă legătură, de-a valma, şi desişul pădurii, şi sentimentele ei, şi convorbirea cu prisăcarul pe care-l întâlnise, şi la fiecare frază îşi întrerupea povestirea, spunând: „Nu, nu pot, nu povestesc aşa cum a fost, nu, dumneata nu poţi înţelege”, fără să ţină seama că el o liniştea, spunându-i că înţelege, şi într-adevăr înţelegea tot ce voia ea să spună. Pe Nataşa o nemulţumeau cuvintele ei; simţea că nu i-a reuşit să exprime simţământul de teamă şi de poezie pe care-l încercase în ziua aceea şi pe care ar fi vrut să-l redea incandescent. „Era atât de minunat bătrânul, şi atât de întuneric în pădure… şi atât de blânde îi erau… nu, nu-s în stare să-ţi descriu”, spunea ea, înroşindu-se tulburată. Prinţul Andrei zâmbi şi acum, cu acelaşi zâmbet cu care-i zâmbise atunci, privind-o în ochi. „Eu o înţelegeam, îşi zise el. Nu numai că o înţelegeam, dar ceea ce iubeam la ea era tocmai această forţă sufletească, această sinceritate a ei, sufletul, pe care trupul parcă-l încătuşa… Tocmai sufletul acesta al ei l-am iubit eu în fata asta… l-am iubit atâta şi-am fost atât de fericit… Şi deodată, îşi aminti de sfârşitul acestei iubiri. Lui nu-i trebuia nimic din toate acestea. El n-a înţeles şi n-a văzut nimic din toate acestea. A văzut în ea doar o fetiţă drăgălaşă şi mai ales fragedă cu care n-a crezut de cuviinţă să-şi lege soarta. Iar eu? Şi el tot mai trăieşte, de atunci, vesel şi fericit.”

Ca ars, prinţul Andrei sări în sus şi prinse a se plimba iarăşi prin faţa şurii.

XXVI.

ÎN ZIUA DE 25 AUGUST, în ajunul bătăliei de la Borodino, prefectul palatului împăratului francezilor, monsieur de Beausset şi colonelul Fabvier sosiră, cel dintâi de la Paris, celălalt de la Madrid, la Valuevo, unde era cartierul general al lui Napoleon.

După ce-şi îmbrăcă uniforma de curtean, monsieur de Beausset porunci să fie dusă, înaintea lui, în cortul împăratului, lada pe care el i-o adusese, şi intră în prima încăpere a cortului lui Napoleon, unde începu să desfacă lada, stând de vorbă cu adjutanţii care făcuseră cerc în jurul lui.

Fabvier nu intrase în cort; rămăsese la intrare, de vorbă cu câţiva generali pe care îi cunoştea.

Împăratul Napoleon nu ieşise încă din dormitor, unde îşi termina toaleta. Un valet îl freca pe trup cu peria şi el, sforăind şi gâfâind, îşi întorcea spre dânsul când spinarea cărnoasă, când pieptul lui păros şi gras. Un alt valet, ţinând în mână o sticlă, stropea din ea cu apă de colonie trupul bine îngrijit al împăratului, cu o expresie care parcă spunea că el singur ştie cât şi unde anume trebuia să stropească cu apă de colonie. Părul scurt al împăratului era ud şi atârna încâlcit pe frunte. Faţa însă, deşi galbenă şi puhavă, exprima mulţumire trupească: Allez ferme, allez toujours…640 spunea el, gâfâind şi îndesându-se în peria valetului care-l fricţiona. Aghiotantul, care intrase în dormitor ca să raporteze împăratului câţi prizonieri fuseseră luaţi în lupta din seara trecută, după ce-şi făcuse datoria raportând ce avea de spus, rămase în uşă, aşteptând să i se permită să plece. Napoleon, încruntându-se, îl privi pe sub sprâncene.

— Point de prisonniers, repetă el cuvintele aghiotantului. Ils se font démolir. Tant pis pour l'armée russe, zise el. Allez toujours, allez ferme641, spuse el, gârbovindu-se şi lăsând să-i fricţioneze valetul umerii graşi.

— C'est bien! Faites entrer monsieur de Beausset, ainsi que Fabvier642, spuse el aghiotantului, făcându-i semn cu capul.

— Oui, Sire643, şi aghiotantul dispăru pe uşa cortului.

Doi valeţi îmbrăcară în grabă pe majestatea-sa, şi Napoleon, în uniforma albastră a gărzii, intră cu paşi grăbiţi şi apăsaţi în încăperea de primire.

Beausset, în vremea asta, îşi grăbea mâinile să prididească a pune pe două scaune darul trimis de împărăteasă, împăratul se îmbrăcase şi ieşise însă atât de neaşteptat de repede, încât el nu isprăvise de pregătit surpriza.

Napoleon băgă numaidecât de seamă ce trebăluiau ei şi bănui că nu-s cu totul gata. Nevrând să-l lipsească de plăcerea de a-i face lui o surpriză, se prefăcu că nu-l observă pe domnul de Beausset şi îl chemă la el pe Fabvier. Tăcut, sever şi încruntat, Napoleon ascultă ceea ce-i spunea Fabvier despre vitejia şi devotamentul trupelor sale, care se luptaseră lângă Salamanca, la celălalt capăt al Europei şi care n-aveau decât un singur gând: să fie vrednice de împăratul lor, şi o singură teamă: să nu-i displacă. Rezultatul luptei fusese jalnic. În timp ce Fabvier povestea, Napoleon făcea observaţii ironice, ca şi cum nici nu s-ar fi aşteptat să se petreacă altfel lucrurile în lipsa lui.

— Greşeala asta trebuie s-o îndrept la Moscova, zise Napoleon. A tantôt644, adăugă el şi îl chemă pe Beausset, care în timpul acesta pregătise surpriza, punând ceva pe scaune şi acoperind totul cu un plocat.

De Beausset se ploconi adânc cu reverenţa franceză de curte, pe care numai bătrânii servitori ai Bourbonilor mai ştiau să o facă, se apropie de împărat şi îi dete un plic.

Napoleon i se adresă cu voie bună şi îl ciupi de ureche.

— Te-ai grăbit, sunt foarte mulţumit. Ei, ce spune Parisul? Întrebă el, schimbându-şi brusc înfăţişarea severă de până atunci, în cea mai prietenoasă faţă.

— Sire, tout Paris regrette votre absence645, răspunse, aşa cum se cuvenea, de Beausset.

Deşi ştia că de Beausset trebuia să-i spună aceste cuvinte sau ceva asemănător, deşi în clipele lui de luciditate ştia că toate astea nu erau sincere, lui Napoleon îi făcu plăcere să audă lucrul acesta de la de Beausset. Şi îl mai învrednici încă odată cu cinstea de a-l ciupi de ureche.

— Je suis fâché de vous avoir fait faire tant de chemin646, zise el.

— Sire! Je ne m'attendais pas a moins qu'a vous trouver aux portes de Moscou647, spuse Beausset.

Napoleon zâmbi şi, ridicând distrat capul, se uită spre dreapta. Un aghiotant cu pas săltat se apropie cu o tabacheră de aur şi i-o prezentă. Napoleon o luă.

— Da, a fost un prilej bun pentru dumneata, zise el, ducând la nas tabachera deschisă; ştiu că-ţi place să călătoreşti; peste trei zile vei vedea Moscova. Dumneata, probabil, nu te-ai aşteptat să vezi capitala asiatică. Vei face o călătorie plăcută.

Beausset făcu o plecăciune de recunoştinţă pentru această atenţie faţă de predilecţia sa pentru călătorii (pe care abia acum şi-o descoperea).

— A! Dar ce-i asta? Zise Napoleon, băgând de seamă că toţi curtenii şi aghiotanţii se uitau la ceva, acoperit cu un plocat. Beausset, cu abilitatea lui de curtean, făcu doi paşi îndărăt, fără să-i întoarcă de fel spatele, şi în acelaşi timp trase plocatul de pe cele două scaune, rostind:

— Darul oferit majestaţii-voastre de către împărăteasă.

Era portretul, pictat de Gérard în culori vii, al micuţului fiu al lui Napoleon din căsătoria sa cu fiica împăratului Austriei, fiu pe care, nu se ştie de ce, toţi îl numeau regele Romei.

Copilul, un băieţaş splendid, cu păr buclat şi cu ochi de Isus în braţele madonei sixtine, era înfăţişat jucând bilboquet648. Bila reprezenta globul pământesc, iar beţigaşul, în cealaltă mână, reprezenta sceptrul.

Deşi nu era destul de limpede ce anume voise pictorul să exprime atunci când îl înfăţişase pe aşa-numitul rege al Romei împungând globul pământesc cu un beţigaş, alegoria i se păru lui Napoleon, ca şi celor care văzuseră tabloul la Paris, destul de clară şi îi plăcu mult.

— Roi de Rome649, spuse el, arătând spre portret cu o graţioasă mişcare a mâinii. Admirable! 650

Apoi, cu acea uşurinţă, caracteristică italienilor, de a-şi schimba după plac expresia feţei, se apropie de portret, luându-şi o poză de îngândurată duioşie. Simţea că ceea ce făcea şi spunea acum aparţinea istoriei. Şi i se păru că lucrul cel mai nimerit pe care-l poate face acum este ca el – cu toată măreţia lui, datorită căreia fiul său putea să facă bilă de bilboquet din globul pământesc – el, să exprime, prin contrast cu această măreţie, numai simpla duioşie de părinte. Ochii i se înceţoşară; se dădu puţin înapoi, căutând din ochi un scaun (scaunul se şi strecură sub el) şi se aşeză drept în faţa portretului. Fu de ajuns gestul său pentru ca toţi să iasă în vârful picioarelor, lăsându-l pe marele om singur cu sine şi cu sentimentele sale.

După ce stătu aşa câtva timp şi pipăi, fără să ştie nici el pentru ce, asperităţile culorilor de pe portret, se ridică şi îi chemă din nou pe Beausset şi pe aghiotantul de serviciu. Ordonă să se scoată portretul afară din cort, pentru ca soldaţii din vechea gardă, care-i străjuiau de jur împrejur cortul, să nu fie lipsiţi de fericirea de a vedea pe regele Romei, fiul şi moştenitorul adoratului lor împărat.

Aşa cum se şi aşteptase, în timp ce el îşi lua gustarea cu domnul de Beausset, care fusese învrednicit cu această cinste, în faţa cortului se auziră strigătele entuziaste ale ofiţerilor şi ale soldaţilor din vechea gardă, adunaţi dinaintea portretului.

— Vive l'Empereur! Vive le Roi de Rome! Vive l'empereur! 651 se auzeau strigătele lor entuziaste.

După gustare, Napoleon îşi dictă, în prezenţa lui Beausset, ordinul de zi către armată.

— Courte et énergique652, spuse Napoleon când îşi citi proclamaţia, care fusese scrisă de-a dreptul, fără corecturi.

Ordinul de zi suna: „Soldaţi! Iată bătălia pe care aţi dorit-o atâta! Victoria depinde de voi. Ea ne e neapărat necesară; ea ne va aduce tot ce ne trebuie, încartiruire plăcută şi înapoiere cât mai grabnică în patrie. Luptaţi aşa cum aţi luptat la Austerlitz, la Friedland, la Vitebsk şi la Smolensk. Fie ca posteritatea îndepărtată să-şi aducă aminte cu mândrie de faptele voastre de astăzi. Să se spună despre fiecare din voi: a luat parte la marea bătălie de la Moscova!”

— De la Moskwa! Repetă Napoleon şi, invitând la plimbarea lui călare pe domnul de Beausset, căruia îi plăceau atâta călătoriile, ieşi în faţa cortului, unde caii aşteptau înşeuaţi.

— Votre Majesté a trop de bonté653, spuse Beausset, ca răspuns la invitaţia împăratului de a-l însoţi: îi era somn, călărea prost şi se temea chiar să călărească.

Dar Napoleon făcu un semn cu capul spre acest mare călător şi Beausset nu mai avu încotro. Când împăratul ieşi din cort, strigătele de entuziasm în faţa portretului fiului său se făcură şi mai puternice. Napoleon se încruntă.

— Luaţi-l, spuse el, arătând portretul cu un gest de majestuoasă graţie. E prea devreme pentru el să vadă un câmp de luptă.

Beausset, închizând ochii şi plecându-şi capul, oftă adânc, arătând prin aceasta cât de bine ştie să preţuiască şi să înţeleagă spusele împăratului.