XXIX.

ÎNTORCÂNDU-SE DIN LINIILE frontului inspectate cu amănunţime pentru a doua oară, Napoleon spuse:

— Figurile au fost aşezate; partida de şah începe mâine.

Apoi porunci să i se dea punch şi, chemându-l pe Beausset, începu cu el o discuţie despre Paris şi despre unele schimbări pe care voia să le facă în maison de l'impératrice658, uimindu-l pe prefect prin memoria pentru cele mai mici amănunte ale relaţiilor de la curte.

Se interesă de tot felul de nimicuri, îl tachină pe Beausset pentru pasiunea călătoriilor şi flecari sigur de el şi cu nepăsare, aşa cum face un renumit chirurg stăpân pe meşteşugul său când îşi pune şorţul şi îşi suflecă mânecile, în vreme ce bolnavul este legat pe masa de operaţie. „Toată acţiunea este în mâinile mele şi în mintea mea, clară şi precisă. Când va fi să se înceapă acţiunea, o voi duce la bun sfârşit ca nimeni altul, dar acum pot glumi, deoarece cu cât voi fi mai glumeţ şi mai liniştit, cu atât veţi fi mai siguri, mai calmi şi mai uluiţi de geniul meu.”

Sfârşindu-şi de băut al doilea pahar de punch, Napoleon se retrase să se odihnească înainte de treaba serioasă care, după părerea lui, îi stătea în faţă pe a doua zi.

Era atât de preocupat de isprava ce-i stătea în faţă, încât nu putu dormi şi, oricât i se agravase din cauza umezelii nopţii guturaiul, pe la trei noaptea intră în încăperea cea mare a cortului, suflându-şi tare nasul. Întrebă dacă ruşii nu s-au retras cumva. I se răspunse că focurile inamicului se văd tot în aceleaşi locuri. Napoleon dădu din cap în semn de aprobare.

Aghiotantul de serviciu intră în cort.

— Eh bien, Rapp, croyez-vous que nous ferons de bonnes affaires aujourd'hui659, i se adresă Napoleon.

— Sans aucun doute, Sire660, răspunse Rapp.

Napoleon se uită la el.

— Vous rappelez-vous, Sire, ce que vous m'avez fait l'honneur de dire a Smolensk, zise Rapp, le vin est tiré, il faut le boire661.

Napoleon se încruntă şi rămase o vreme tăcut, cu capul sprijinit pe mână.

— Cette pauvre armée, zise el deodată, elle a bien diminué depuis Smolensk. La fortune est une franche courtisane, Rapp; je le disais toujours et je commence a l'éprouver. Mais la garde, Rapp, la garde est intacte? 662 spuse el întrebător.

— Oui, Sire, 663 răspunse Rapp.

Napoleon luă o pastilă, o băgă în gură şi se uită la ceas. N-avea somn şi până la ziuă mai era. Să-şi mai omoare timpul cu dispoziţii noi nu mai putea, căci totul era gata pregătit şi ordinele date, în curs de executare.

— A-t-on distribué les biscuits et le riz aux régiments de la garde? 664 întrebă sever Napoleon.

— Oui, Sire.665

— Mais le riz? 666

Rapp răspunse că a transmis ordinul împăratului cu privire la orez, dar Napoleon dădu nemulţumit din cap, ca şi cum nu i-ar fi venit a crede că ordinul îi fusese executat. Intră un servitor cu punchul. Napoleon porunci să se mai aducă un pahar şi pentru Rapp, şi începu să bea tăcut, sorbitură cu sorbitură, dintr-al său.

— Nu mai am nici gust şi nici miros, zise el, ducând la nas paharul. Guturaiul ăsta mă scoate din sărite. Îmi tot dau zor cu medicina! Ce fel de medicină când nu sunt în stare să vindece măcar un guturai? Corvisard mi-a dat pastilele astea, dar nu-s bune de nimic. Ce pot ele vindeca? Nu se poate vindeca nimic. Notre corps est une machine a vivre. Il est organisé pour cela, c'est sa nature; laissez-y la vie a son aise, qu'elle s'y défend elle-meme; elle fera plus que şi vous la paralysiez en l'encombrant de remedes. Notre corps est comme une montre parfaite qui doit aller un certain temps; l'horloger n'a pas la faculté de l'ouvrir, il ne peut la manier qu'a tâtons et les yeux bandés. Notre corps est une machine a vivre, voila tout.667 Şi, ca şi cum odată ce ar fi alunecat pe panta definiţiilor, définitions, care-i plăceau atâta lui Napoleon, nu se mai putea opri, el dădu pe neaşteptate o nouă definiţie. Ştii dumneata, Rapp, ce-i arta războiului? Întrebă el. Arta de a fi la un moment dat mai puternic decât duşmanul. Voila tout.668

Rapp nu răspunse nimic.

— Demain nous allons avoir affaire a Koutousoff! 669 spuse Napoleon. Vom vedea! Îţi aminteşti, la Braunau, el comanda armata şi n-a încălecat o dată măcar, în trei săptămâni încheiate, ca să inspecteze fortificaţiile. Vom vedea!

Se uită la ceas. Era de-abia patru. De dormit, n-avea chef, punchul şi-l băuse şi n-avea nimic de făcut. Se ridică, se plimbă încoace şi încolo de câteva ori prin încăpere, îşi puse o tunică groasă şi pălăria şi ieşi din cort. Noaptea era întunecoasă şi umedă: o umezeală abia simţită se lăsa de sus. În apropiere pâlpâiau slab focurile gărzii franceze şi undeva, departe, în liniile ruşilor, sclipeau prin fum alte focuri. Era linişte pretutindeni şi se auzea clar tropotul şi freamătul înnăbuşit al trupelor franceze, care începeau să ocupe poziţiile.

Napoleon se plimbă prin faţa cortului, se uită la focuri, ascultând tropotele trupelor şi, trecând pe dinaintea unui soldat din gardă, înalt şi cu căciulă miţoasă, care sta de santinelă în faţa cortului, se opri în dreptul lui: soldatul încremeni la vederea împăratului ca o stană de stânca neagră.

— De câţi ani eşti în armată? Întrebă Napoleon cu tonul acela milităresc, puţin afectat, grosolan şi prietenos, cu care se adresa întotdeauna soldaţilor.

Soldatul îi răspunse.

— Ah! Un des vieux.670 Aţi primit orez la regiment?

— Am primit, majestate.

Napoleon clătină din cap şi se depărta.

Pe la cinci şi jumătate, Napoleon se îndreptă călare spre satul Şevardino.

Începuse să se lumineze, cerul se înseninase şi doar un singur nor mai rămăsese, spre răsărit. Focurile părăsite se mistuiau în lumina slabă a dimineţii.

Dinspre dreapta se auzi o bubuitură de tun izolată, care mugi o clipă şi se pierdu în liniştea generală. Trecură apoi câteva minute. Izbucni a doua, apoi a treia lovitură, şi văzduhul hăuli; a patra şi a cincea lovitură răsunară solemn, undeva la dreapta, mai aproape.

Încă nu apucase să se stingă ecoul primelor obuze, când se auziră altele şi altele, contopindu-se între ele şi întretăindu-se una pe alta.

Urmat de suită, Napoleon ajunse în faţa redutei de la Şevardino şi descălecă. Jocul începuse.

XXX.

ÎNTORCÂNDU-SE DE LA întâlnirea cu prinţul Andrei la Gorki, Pierre porunci gromului să fie gata cu caii şi să-l deştepte dis-de-dimineaţă. Apoi adormi îndată, după un paravan, în ungherul pe care i-l cedase Boris.

Când Pierre făcu ochi de-a binelea, a doua zi de dimineaţă nu mai era nimeni în izbă. Ochiurile geamurilor mici se cutremurau. Gromul sta lângă el în picioare şi îl zgâlţâia.

— Stăpâne… Luminăţia-ta! Stăpâne… repeta cu insistenţă gromul, zgâlţâindu-l de umăr şi fără să-l privească, pierzându-şi de bună seamă nădejdea că-l va putea trezi.

— Ce-i? A şi început? E timpul? Întrebă Pierre, trezindu-se.

— Vă rog ascultaţi bubuiturile, spuse gromul, un soldat lăsat la vatră, boierii au şi plecat, toţi; chiar serenissimul a trecut demult.

Pierre se îmbrăcă în grabă şi ieşi în cerdac. Afară era cer senin, răcoare, rouă şi voioşie. Soarele, abia scăpat de sub norul ce-l acoperise, arunca raze de lumină, frânte pe la jumătate, pe şindrilele caselor de peste drum, în praful cu broboane de rouă de pe uliţă, pe zidurile clădirilor, pe garduri şi pe spinările cailor lui Pierre, care aşteptau la poartă. Din curte, bubuitul tunurilor se auzea mai clar. Pe uliţă se ivi la trap un aghiotant, urmat de un cazac.

— Ce mai stai, conte, e timpul! Strigă aghiotantul. Poruncind gromului să vină în urma lui cu calul, Pierre porni pe jos spre dâmbul de pe care privise în ajun câmpul de luptă. Pe dâmb, găsi o mulţime de militari, auzi vorba franţuzească a celor de pe la comandamente şi zări capul sur al lui Kutuzov, cu şapca lui albă cu banta roşie şi ceafa albă vârâtă între umeri. Kutuzov cerceta cu ocheanul şoseaua principală din faţa lui.

Urcând treptele, Pierre ajunse în vârful dâmbului şi se opri, uitându-se drept înainte, înmărmurit de admiraţie în faţa splendorilor priveliştii. Era aceeaşi panoramă pe care o admirase în ajun, tot de pe dâmbul acesta; acum însă tot acest câmp era numai trupe şi fum de tunuri, în timp ce razele piezişe ale soarelui dogoritor ce se înălţa spre stânga, în spatele lui Pierre, aruncau pretutindeni, în aerul curat al dimineţii, o lumină aurie cu reflexe trandafirii şi lungi umbre negre. Departe, pădurile care conturau panorama, parcă dăltuită dintr-o piatră preţioasă galbenă-verzuie, îşi profilau în zare vârfurile dinţate, iar printre ele, dincolo de Valuevo, îşi făcea drum şoseaua principală a Smolenskului, înţesată de trupe. Ceva mai aproape străluceau holde aurii şi crânguri. Pretutindeni, în faţă, la dreapta, la stânga, nu vedeai decât trupe. Toată priveliştea aceasta era plină de viaţă, majestuoasă, surprinzătoare. Dar ceea ce-l uluia pe Pierre, mai presus de orice, era însuşi câmpul de luptă, satul Borodino şi vâlcelele de pe amândouă malurile râului Kolocea.

Deasupra Kolocei, în Borodino şi pe amândouă laturile lui, mai cu seamă spre stânga, acolo unde, printre malurile mlăştinoase, Voina se vărsa în apele Kolocei, pluteau neguri care, la ivirea soarelui strălucitor din nori, începuseră să se destrame şi să se lumineze, înfrumuseţând magic lucrurile ce se zăreau prin ele şi accentuându-le contururile. Negurilor acestora li se adăugă fumul tunurilor, şi prin fum şi ceaţă scăpărau razele soarelui de dimineaţă, pretutindeni, când pe apă, când prin rouă, când pe baionetele trupelor înghesuite pe malurile râului şi în satul Borodino. Prin ceaţa asta se vedea biserica albă şi ici-colo acoperişurile caselor din Borodino ori, pe alocuri, mase compacte de soldaţi, chesoane verzi şi tunuri. Şi toate acestea se mişcau sau păreau în mişcare, căci ceaţa şi fumul pluteau pe deasupra întregii întinderi. Întocmai ca în spaţiul acoperit de neguri al văilor din jurul satului Borodino, şi dincolo de el, mai sus şi mai ales spre stânga, de-a lungul întregului front, prin păduri, pe câmpii, prin văi, pe crestele înălţimilor, se vedeau, ţâşnind ca din senin, când răzleţi, când în şiruri, când mai deşi, când mai rari, nouraşi de fum care se umflau, creşteau, se încolăceau şi se uneau unii cu alţii cât vedeai cu ochii.

Fumurile împuşcăturilor şi, lucru ciudat, zgomotele lor, dădeau priveliştii tot farmecul.

Puff! Ţâşnea dintr-o dată un fum rotund, des, cu joc de nuanţe viorii, cenuşii şi alb-lăptoase şi apoi – bumm! Răsuna peste o secundă zgomotul ce însoţea fumul.

„Puf-puf” – se înălţau alţi doi nouraşi de fum, care se atingeau şi se contopeau; şi iar „bum-bum” – confirmau zgomotele ceea ce văzuseră ochii.

Pierre căuta din ochi fumul dintâi, pe care-l lăsase cât un ghemuleţ, rotund şi îndesat, şi în locul lui nu mai găsea decât nişte rotocoale de fum ce se abăteau într-o parte, apoi puf… (cu pauză) puf-puf, mai ţâşneau şi alte trei-patru fumuri şi, fiecărei serii, la aceleaşi intervale, bum… bum-bum, îi răspundeau sunete plăcute, apăsate, sigure. Părea când că fumurile acestea fug, când că ele stau pe loc şi că prin dreptul lor trec în goană păduri, câmpii şi baionete sclipitoare. Dinspre stânga, de pe câmpii şi din tufişuri, răsăreau necontenit aceşti nori mari, urmaţi de ecourile lor solemne, iar puţin mai aproape, de prin văi şi păduri, ţâşneau fumurile mici ale puştilor, care n-apucau să se mai rotunjească şi îşi făceau şi ele auzite, exact la fel, ecourile lor mărunte. Trah-ta-ta-tah – trosneau, deşi foarte des, destul de neregulat şi de sărăcăcios, puştile în comparaţie cu bubuitul tunurilor.

Pierre simţi dorinţa să fie şi el acolo, în fum, prin sclipătul baionetelor, prin mijlocul forfotei şi zgomotelor acestora. Se uită la Kutuzov şi la suita lui ca să-şi compare impresiile proprii cu ale altora. Toţi se uitau întocmai ca şi el, drept înainte, şi erau cuprinşi de acelaşi sentiment. Pe feţele tuturor strălucea aceeaşi căldură latentă (chaleur latente) a sentimentului, pe care-o observase Pierre în ajun şi pe care o înţelesese deplin abia după convorbirea lui cu prinţul Andrei.

— Pleacă, drăguţă, du-te. Domnul cu tine, spuse Kutuzov, fără să-şi ia ochii de la câmpul de luptă, adresându-se unui general de alături.

Auzind ordinul, generalul trecu pe lângă Pierre ca să coboare de pe movilă.

— Spre vad, spuse rece şi sever generalul, drept răspuns la întrebarea unuia dintre ofiţerii de stat-major, care voise să ştie unde se duce.

„Şi eu, şi eu”, îşi zise Pierre şi o porni pe urmele generalului.

Generalul încălecă pe calul adus de un cazac. Pierre se apropie de gromul său, care-i ţinea caii. După ce întrebă care e mai cuminte, Pierre se urcă pe el, se agăţă de coama lui, îşi îndesă călcâiele în burta calului şi îşi arcui pulpele, apoi, simţind că-i cad ochelarii şi că nu mai e în stare să-şi ia mâna din coama calului şi de pe dârlogi, o luă la galop pe urmele generalului, stârnind zâmbetele ofiţerilor de stat-major, care se uitau din vârful dâmbului la el.