XXXI.

GENERALUL, ÎN URMA CĂRUIA galopa Pierre, coborî panta, apoi o coti brusc spre stânga şi Pierre, pierzându-l din ochi, nimeri în rândurile unor infanterişti, care-i treceau chiar atunci prin faţă. Încercă să iasă din mijlocul lor, apucând-o când înainte, când spre stânga, când spre dreapta; dar peste tot erau numai soldaţi, cu chipurile la fel de îngrijorate, preocupate de ceva nevăzut, dar desigur important. Se uitau toţi cu aceeaşi nemulţumire şi nedumerire la grăsunul acesta cu pălărie albă, care Dumnezeu ştie ce căuta aici şi dădea cu calul peste dânşii.

— Ce-mi umbli aşa, prin mijlocul batalionului?! Răcni la el unul.

Un altul îi îmboldi cu patul puştii calul şi Pierre, cocoşându-se în şa şi abia stăpânindu-şi bidiviul care luase vânt, se trezi dintr-un salt dincolo de rândurile soldaţilor, la loc deschis.

În faţa lui era un pod şi lângă pod, trăgând cu puşca, alţi soldaţi. Pierre se apropie de ei. Fără să ştie, Pierre ajunse la podul de peste Kolocea, dintre Gorki şi Borodino, pe care francezii îl atacau acum, în primul iureş al bătăliei (după ce ocupaseră satul). Pierre văzu doar că în faţa lui era un pod şi că, de amândouă părţile podului, pe pajiştea cu brazde de iarbă cosită pe care le văzuse în ajun, prin fum, nişte soldaţi făceau nu ştiu ce; dar, în ciuda gloanţelor şi schijelor care plouau împrejuru-i, lui Pierre nici prin gând nu-i trecea că aici era chiar câmpul de luptă. Nu auzea detunăturile, nici vâjâitul gloanţelor venind din toate părţile, nici salvele care-i zburau pe deasupra creştetului, nu vedea nici inamicul de pe celălalt mal al râului, şi multă vreme nu văzu nici morţii şi răniţii, cu toate că mulţi cădeau chiar prin preajma lui. Cu un zâmbet, care nu i se mai ştergea de pe faţă, se uita jur împrejurul său.

— Ce tot umblă ăsta pe dinaintea frontului? Răcni iarăşi cineva spre el.

— Fă la stânga! Mai la dreapta! Îi strigau.

Pierre o luă spre dreapta şi întâlni pe neaşteptate un cunoscut, aghiotantul generalului Raevski. Aghiotantul îi azvârli o privire supărată, gata-gata să-l ia la rost, dar recunoscându-l îi făcu un semn din cap.

— Cum se face că aţi nimerit-o aici? Zise el şi-şi văzu mai departe de drum, cu calul său.

Pierre care nu se prea simţea la locul lui aici, fără nici o treabă, temându-se să nu mai stingherească iarăşi pe cineva, porni în goana calului după aghiotant.

— Ei, ce se întâmplă aici? Pot să merg şi eu cu dumneata? Întrebă el.

— Numaidecât, numaidecât, răspunse aghiotantul şi, dând pinteni calului, se îndreptă spre un colonel gras care se afla pe pajiştea cosită, îi comunică ceva şi abia după aceea se întoarse spre Pierre.

— Cum de aţi picat pe aici, conte? Îi spuse el, zâmbindu-i. Tot din curiozitate?

— Da, da, zise Pierre.

Dar aghiotantul, întorcându-şi calul în loc, porni mai departe.

— Pe aici, slavă Domnului, nu-i chiar cine ştie ce, zise aghiotantul, dar în flancul stâng, la Bagration, e un adevărat infern.

— Oare? Întrebă Pierre. Şi unde-i asta?

— Uite, poftiţi cu mine până pe dâmb; de la noi se vede. La bateria noastră e încă acceptabil, spuse aghiotantul. Ei, mergeţi?

— Da, merg cu dumneata, zise Pierre, rotindu-şi privirea jur împrejur şi căutându-şi din ochi gromul.

Abia acum văzu Pierre pentru prima oară răniţii, unii târându-se încă pe picioare, alţii purtaţi pe tărgi. Pe aceeaşi pajişte cu brazdele înmiresmate de iarba proaspăt cosită prin care trecuse în ajun, zăcea de-a curmezişul brazdelor de fân, cu capul sucit incomod, trupul unui soldat cu chivără căzută alături. Dar pe acesta de ce nu l-au ridicat, dădu să spună Pierre, însă, văzând chipul încruntat al aghiotantului, care privise tot într-acolo, tăcu.

Pierre nu-şi găsi gromul şi porni, împreună cu aghiotantul, în jos de-a lungul albiei râului, spre movila lui Raevski. Calul începu să-i rămână mai în urmă de al aghiotantului şi să-şi salte ritmic călăreţul.

— Se vede că nu prea sunteţi deprins să călăriţi, conte? Întrebă aghiotantul.

— Da' de unde, nici gând, dar nu ştiu ce are că prea saltă tare, spuse nedumerit Pierre.

— A! Păi e rănit, făcu aghiotantul, la piciorul drept din faţă, mai sus de genunchi. Un glonte, probabil. Felicitările mele, conte, zise el, le bapteme du feu.671

Trecură prin fum, pe lângă corpul al şaselea de armată, prin spatele artileriei care înaintase şi trăgea necontenit, asurzind lumea cu salvele ei, şi ajunseră lângă o pădurice. În pădurice era răcoare, linişte şi miros de toamnă. Pierre şi aghiotantul descălecară şi porniră la deal pe jos.

— E aici domnul general? Întrebă aghiotantul, după ce ajunseră la o movilă.

— Până adineauri era, a plecat într-acolo, se grăbiră câţiva să răspundă, arătând spre dreapta.

Aghiotantul întoarse către Pierre o privire care părea să spună că nu ştie ce să se mai facă acum cu el.

— Nu te nelinişti, spuse Pierre. Mă urc pe dâmb… Se poate?

— Duceţi-vă. De acolo se vede tot, şi pericolul nu e aşa de mare. Trec eu mai târziu să vă iau.

Pierre se urcă spre baterie, în vreme ce aghiotantul o porni mai departe. De atunci n-au mai dat ochi unul cu altul. Mult mai târziu, Pierre a aflat că aghiotantul şi-a pierdut în ziua aceea o mână.

Dâmbul pe care se urcase Pierre era renumitul loc, rămas celebru mai târziu la ruşi sub numele de bateria de pe movilă sau bateria lui Raevski, iar la francezi sub denumirea de la grande redoute, la fatale redoute, la redoute du centre, 672 în jurul căruia au căzut cu zecile de mii, şi pe care francezii îl considerau drept punctul cel mai vrednic de atenţie al poziţiei.

Reduta aceasta consta din însăşi movila, care fusese întărită cu şanţuri din trei părţi. În şanţurile săpate erau postate zece tunuri, cu ţevile trecând prin deschiderile făcute în meterez, care băteau necontenit.

În linie cu movila, de amândouă părţile, erau alte tunuri, care băteau de asemenea fără întrerupere. Ceva mai în urma tunurilor erau trupele de infanterie. Ajuns în vârful movilei, lui Pierre nici prin gând nu-i trecea că spaţiul acesta mic, brăzdat de şanţuri, pe care erau postate şi trăgeau tot timpul câteva tunuri, era punctul cel mai însemnat al bătăliei.

Lui Pierre, dimpotrivă, i se părea (tocmai pentru că se afla el acolo) că locul acesta era unul dintre punctele cele mai lipsite de însemnătate ale bătăliei.

Ajuns la dâmb, Pierre se aşeză la capătul şanţului care înconjura bateria şi se uită, cu un zâmbet de inconştientă bucurie, la ceea ce se petrecea în jurul său. În răstimpuri, tot zâmbind, se ridica şi se plimba prin baterie dându-şi toată osteneala să nu împiedice de la lucru soldaţii, care forfoteau încoace şi încolo pe lângă el, cu săculeţe şi încărcături de la chesoane la tunuri. Tunurile bateriei acesteia trăgeau necontenit, unul după altul, asurzind cu zgomotul lor pe cei din preajmă şi întunecând cu fumul lor împrejurimile.

În contrast cu înfiorarea ce se simţea printre soldaţii infanteriei de acoperire, aici, în baterie, unde o mână de oameni, despărţiţi de ceilalţi printr-un şanţ, lucrau de zor, se simţea o însufleţire, una şi aceeaşi la toţi, ca un spirit de familie.

Apariţia cu totul neostăşească a lui Pierre, cu pălăria albă, îi izbise la început într-un chip neplăcut pe aceşti oameni. Trecând pe lângă el, soldaţii îl priveau pieziş, cu mirare şi chiar cu spaimă. Un ofiţer superior de artilerie, înalt, cu picioarele lungi şi cu faţa ciupită de vărsat, îşi făcu înadins de lucru pe lângă tunul de la margine, se apropie de Pierre şi-l privi curios.

Un ofiţeraş tinerel, cu faţa rotundă, încă băieţaş în toată puterea cuvântului, de-abia ieşit, cum se vedea, din şcoală, comandând cu deosebit zel cele două tunuri ce-i fuseseră încredinţate, i se adresă cu severitate:

— Fiţi bun şi faceţi loc, domnule, zise el, aici nu-i voie!

Soldaţii clătinară şi ei din cap cu dezaprobare, uitându-se la Pierre. Dar când toţi se convinseră că omul acesta cu pălărie albă nu numai că nu făcea nimic ci, ori sta cuminte pe dâmbul şanţului, sau se ferea politicos, cu un zâmbet sfios, din calea soldaţilor, şi se plimba prin baterie pe sub ploaia de obuze tot atât de liniştit ca pe bulevard, atunci, încetul cu încetul, sentimentul lor de dezaprobatoare nedumerire faţă de el începu să se schimbe într-un soi de duioasă şi şăgalnică bunăvoinţă, asemenea dragostei pe care o au soldaţii faţă de animalele lor, câini, cocoşi, ţapi şi, în genere, faţă de animalele aciuate pe lângă unităţile militare. Pe Pierre, soldaţii îl primiră numaidecât cu gândul în familia lor şi-i deteră denumirea de „boierul nostru”. Poreclindu-l aşa, începură să râdă binevoitor între ei, pe seama lui.

O ghiulea scormoni pământul la doi paşi de Pierre. El, scuturându-şi ţărâna azvârlită de ghiulea pe haine, se uita zâmbind în jurul său.

— Şi cum, nu vi-i frică, zău, boierule? I se adresă lui Pierre un soldat roşcovan la faţă şi spătos, arătându-şi dinţii albi şi puternici.

— Dar ce, ţie ţi-e frică? Întrebă Pierre.

— Cum să nu-mi fie? Răspunse soldatul. Ghiuleaua nu te iartă. Cum te-atinge, cum ţi-a dat maţele afară. Cum dracu să nu te temi? Zise el râzând.

Câţiva soldaţi cu chipuri vesele şi prietenoase se opriră lângă Pierre. Parcă nu s-ar fi aşteptat ca Pierre să vorbească la fel cu toţi oamenii şi descoperirea aceasta i-ar fi umplut de bucurie.

— Asta-i treabă de noi, de soldaţi. Dar dumneata, boierule, e de mirare, zău aşa, boierule!

— La locuri toţi! Strigă ofiţeraşul cel tinerel la soldaţii adunaţi roată în jurul lui Pierre.

Ofiţeraşul acesta, se vede, îndeplinea pentru prima sau a doua oară în viaţa lui asemenea însărcinare, căci prea vorbea răspicat şi reglementar şi cu soldaţii şi cu superiorii lui.

Salvele de tun şi focurile de armă se înteţeau pe tot câmpul de luptă, mai cu seamă spre stânga, acolo unde erau fleşele, posturile înaintate ale lui Bagration, dar de pe locul unde era Pierre nu se putea vedea aproape nimic din pricina fumului împuşcăturilor. Pe lângă aceasta, toată atenţia lui Pierre se concentra asupra acelui cerc oarecum familiar, aparte de toate celelalte, care forma bateria. Sentimentul de inconştientă bucurie pe care-l încercase întâi, stârnit de priveliştea şi de zgomotele câmpului de luptă, acum mai cu seamă după vederea soldatului care zăcea singuratic pe brazdele de fân, fusese înlocuit în sufletul lui Pierre de un alt sentiment. Şezând acum pe taluzul şanţului, studia figurile celor din jurul său.

Până la ceasurile zece, vreo douăzeci de oameni erau şi evacuaţi din baterie, două tunuri erau scoase din luptă, iar ghiulelele care nimereau bateria şi gloanţele care veneau de departe, vâjâind şi şuierând, deveneau din ce în ce mai dese. Oamenii din baterie, însă, păreau că nici nu ie observă; nu se auzeau din toate părţile decât vorbe vesele şi glume.

— Plăcintă! Strigă un soldat, la auzul unei grenade care se apropia şuierând.

— Nu aici! La pedestraşi! Adăugă altul, râzând cu hohote când văzu că grenada zburase dincolo de ei şi nimerise în rândurile infanteriştilor.

— Ce, te ai bine cu ea? Glumi alt soldat pe socoteala unui mujic care se trântise la pământ, cât timp îi zbură ghiuleaua pe deasupra capului.

Câţiva soldaţi se adunaseră pe valul de pământ şi se uitau la ceea ce se petrecea în faţa lor.

— Vezi, şi-au ridicat şi avanposturile, spuse unul, arătând dincolo de valul de pământ: Vezi, s-au retras.

— Vedeţi-vă de treabă, se răsti la ei un subofiţer bătrân. Dacă s-au retras, înseamnă că au de lucru îndărătul liniilor.

Şi subofiţerul, apucându-l pe unul dintre soldaţi de umăr, îl împinse cu un genunchi în spate. Se auziră râsete.

— La piesa numărul cinci, fii gata! Strigă cineva dintr-o parte.

— Hei rup, băieţi, o dată voiniceşte, ca la edec! Se auziră strigătele voioase ale celor care urneau tunul.

— Hait, cât p-aci să-i zboare boierului pălăriuţa, râse pe socoteala lui Pierre şugubăţul cel roşcovan, arătându-şi dinţii. Afurisito! Ocărî el ghiuleaua care zburase o roată şi piciorul unui om.

— Haideţi, măi, mormolocilor! Râdea altul de miliţionarii veniţi să ridice răniţii, care se tupilau de frica ghiulelelor.

— Ori nu vi-i gustoasă caşa? Of, aţi înţepenit, corbilor, strigau soldaţii la miliţionarii care înmărmuriseră în faţa soldatului cu piciorul rupt.

— Acu-i acu, băiete, îşi băteau ei joc de mujici. Nu vă place deloc, hai?

Pierre băgă de seamă că însufleţirea generală creştea cu fiecare ghiulea care lovea în plin, cu fiecare victimă.

Ca dintr-un nor de furtună care e tot mai aproape, fulgere din ce în ce mai dese şi mai luminoase, ca o rezistenţă dârză faţă de cele ce se petreceau, scăpărau pe feţele tuturor acestor oameni, fulgerele unui foc ascuns care se înteţeşte.

Pierre nu se mai uita înaintea lui, la câmpul de luptă, şi nu mai căuta să afle ce se petrece acolo; era adâncit cu totul în contemplarea acestui foc, care se înteţea mereu şi pe care-l simţea arzând întocmai şi în sufletul său.

La ora zece, infanteriştii din faţa bateriei, care stătuseră prin tufişuri şi pe malul râului Kamenka, începură să se retragă. Din locul unde era bateria se vedea bine cum fugeau înapoi prin dreptul ei, purtându-şi răniţii pe puşti. Un general se urcă pe movilă urmat de suita lui, vorbi cu colonelul, se uită supărat la Pierre şi se lăsă iarăşi de vale, ordonând infanteriştilor de acoperire a bateriei, care erau îndărătul ei, să se culce la pământ, ca să nu fie atât de expuşi tirului. Ca urmare a acestui ordin, în rândurile infanteriei, la flancul drept, se auziră tobe, strigăte de comandă şi din locul bateriei se văzu cum şirurile de soldaţi înaintează.

Pierre se uita prin parapetul şanţului. Un chip îi sări în ochi, dintre toate. Era un tânăr ofiţer care, cu obrazul palid, venea de-a-ndăratelea, cu sabia lăsată în jos şi aruncând în juru-i priviri îngrijorate.

Rândurile de infanterişti se învăluiră în fum. Se auziră strigătele lor prelungi şi o ploaie de împuşcături. După câteva minute, o mulţime de răniţi, mergând pe jos sau purtaţi pe tărgi, trecură pe lângă baterie, venind dintr-acolo. Obuzele începură să curgă şi mai des asupra bateriei. Câţiva oameni zăceau, neridicaţi încă. Pe lângă tunuri, mai preocupaţi şi mai însufleţiţi, forfoteau soldaţii. Lui Pierre nu-i mai da nimeni nici o atenţie. O dată, de două ori, mai răcniră la el soldaţii, pentru că le sta în cale. Ofiţerul superior trecea încruntat, cu paşi mari şi repezi, de la un tun la altul. Ofiţeraşul cel tinerel, îmbujorându-se şi mai tare la faţă, striga comenzile cu şi mai multă sârguinţă. Soldaţii aduceau încărcăturile, se întorceau, încărcau tunurile şi îşi îndeplineau toţi misiunile cu o încordată eleganţă. În mersul lor săltau ca pe arcuri.

Norul de furtună se dezlănţuise şi pe feţele tuturora ardea năpraznic focul acela a cărui înteţire o aşteptase Pierre. Pierre era lângă ofiţerul superior. Ofiţeraşul cel tinerel alergă, cu mâna la chivără, spre superiorul său.

— Am onoare a vă raporta, domnule colonel, că nu mai avem decât opt încărcături. Ordonaţi să mai continuăm focul? Întrebă el.

— Mitralii! Strigă superiorul, fără să-i răspundă, uitându-se peste valul de pământ.

Deodată se întâmplă ceva: ofiţeraşul scoase un geamăt şi, chircindu-se, căzu la pământ ca o pasăre împuşcată din zbor. Lui Pierre totul i se făcu tulbure în faţa ochilor, toate i se păreau ciudate şi neclare.

Una după alta şuierau şi izbeau în parapet, în soldaţi şi în tunuri, ghiulelele. Pierre, care până acum parcă nu auzise sunetele acestea, nu mai auzea acum nimic altceva decât zgomotul proiectilelor. În dreapta, în coasta bateriei, soldaţii fugeau strigând „ura”, dar nu înainte, ci înapoi, după cum i se părea lui Pierre.

O ghiulea lovi chiar muchea parapetului în faţa căruia sta Pierre, scormoni pământul şi, chiar sub ochii lui, zbură asemenea unei mici mingi negre pentru ca în aceeaşi clipă să se înfunde şi pocni, izbindu-se de ceva. Câţiva miliţionari care tocmai urcaseră până la baterie o rupseră la fugă îndărăt.

— Toate piesele gata pentru mitralii! Strigă ofiţerul.

Subofiţerul se repezi la comandant şi îi şopti (cu îngrijorarea cu care şopteşte majordomul stăpânului său la masă că s-a sfârşit vinul) că nu mai era muniţie.

— Tâlharii, ia uite-i ce fac! Strigă ofiţerul, întorcându-se către Pierre. Faţa comandantului era roşie şi asudată, ochii lui încruntaţi zvârleau scântei. Repede fugi la rezerve, adu chesoanele! Strigă el la unul dintre soldaţii săi, ocolind mânios privirile lui Pierre.

— Mă duc eu, spuse Pierre.

Ofiţerul, fără să-i răspundă, porni cu paşi mari spre celălalt capăt al bateriei.

— Încetaţi tragerea… Aşteptaţi, strigă el.

Soldatul, căruia i se ordonase să se ducă după muniţii, se ciocni de Pierre.

— Ei, boierule, nu-i locul dumitale aici, spuse el şi o porni la vale.

Pierre o luă la fugă după soldat, ocolind locul unde căzuse ofiţeraşul cel tinerel.

O ghiulea, două, trei ghiulele trecură pe deasupra lui, căzându-i în faţă, în lături, în spate. Pierre ajunse jos. „Încotro mă duc?” se gândi el deodată, ajungând aproape de nişte chesoane verzi. Se opri stând în cumpănă dacă trebuie să meargă înainte sau înapoi. Deodată, ceva îl ghionti cu străşnicie în piept şi îl aruncă la pământ. În aceeaşi clipă, îl învălui licărirea unui foc mare şi răsună un zgomot asurzitor, bubuituri, trosnete şi şuierături.

Când îşi veni în fire, Pierre şedea trântit pe spate, sprijinit cu mâinile de pământ; chesonul, prin preajma căruia se afla, dispăruse; nu mai rămăseseră decât câteva scânduri verzi arse de flăcări, nişte zdrenţe împrăştiate pe iarba pârjolită. Unul dintre cai o luă speriat la goană de lângă el, căutând să se scuture de resturile hulubelor, pe când celălalt, întocmai ca şi Pierre, zăcea la pământ şi necheza prelung, sfâşietor.