XXXII.

NEMAIŞTIIND DE SPAIMA UNDE-I e capul, Pierre sări în sus şi o luă la fugă înapoi, spre baterie, ca la unicul adăpost împotriva tuturor grozăviilor ce-l înconjurau.

În timp ce intra într-un şanţ, Pierre observă că în baterie tunurile amuţiseră, dar că nişte oameni tot mai trebăluiau ceva pe acolo. Pierre n-avu vreme să priceapă ce fel de oameni erau. Îl văzu pe colonelul care stătea cu spatele la el, trântit pe parapet, ca şi cum s-ar fi uitat în jos la ceva, şi mai văzu cum un soldat, pe care-l ştia, striga: „Fraţilor!” zbătându-se să scape din mâinile unor oameni ce-l ţineau. Şi mai văzu şi alte lucruri ciudate.

Dar el nu reuşise să priceapă că fusese ucis colonelul, că soldatul care striga „fraţilor!” era luat prizonier şi că sub ochii lui un alt soldat fusese străpuns în spate cu baioneta. Abia pătrunse în şanţ că şi văzu repezindu-se spre el un om slăbuţ, galben, cu faţa asudată şi îmbrăcat în uniformă albastră care, cu sabia în mână, îi striga ceva. Ferindu-se instinctiv de o izbitură, pentru că, nevăzându-se unul pe altul, fugeau unul spre celălalt, Pierre întinse mâinile şi apucă pe acest om (era un ofiţer francez) cu o mână de umăr şi cu alta de gât. Ofiţerul, scăpând sabia din mână, îl apucă pe Pierre de guler.

Câteva secunde se uitară cu ochii speriaţi fiecare la chipul necunoscut al celuilalt, întrebându-se amândoi, nedumeriţi, ce fac şi ce au de făcut. „Oare eu sunt luat prizonier, sau el e prizonierul meu?” se gândeau şi unul şi celălalt. Probabil însă că ofiţerul francez înclina mai mult spre gândul că prizonierul e el, fiindcă mâna puternică a lui Pierre, împinsă de o frică involuntară, îi strângea din ce în ce mai cu putere beregata. Francezul tocmai voia să spună ceva când, dintr-o dată, chiar deasupra capetelor lor, se auzi şuierând îngrozitor o ghiulea, şi lui Pierre i se păru că francezului îi zburase capul, atât de repede şi-l plecase în jos.

Pierre îşi aplecă şi el capul şi dădu drumul mâinilor. Fără să se mai gândească care pe care-l luase prizonier, francezul o rupse de fugă înapoi spre baterie, iar Pierre o luă la vale, împiedicându-se de morţii şi răniţii, care i se părea că-l prind de picioare. Dar n-apucă s-ajungă în vale că văzu venind spre el grupuri compacte de soldaţi ruşi care, cu strigăte voioase, împiedicându-se şi căzând, alergau vijelios spre baterie. (Acesta a fost atacul pe care şi l-a atribuit Ermolov, spunând că numai datorită vitejiei şi norocului său a fost cu putinţă fapta aceasta, atacul, în timpul iureşului căruia el ar fi aruncat pe dâmb cruci de-ale ordinului sfântul Gheorghe, pe care le avea în buzunar.)

Francezii care ocupaseră bateria fugiră. Trupele noastre în strigăte de „ura”, îi fugăriră atât de departe, încât cu greu mai putură fi opriţi.

Fură luaţi şi prizonieri în baterie. Printre ei se afla şi un general francez, rănit, în jurul căruia făcură cerc ofiţerii. Mulţime de răniţi, unii cunoscuţi lui Pierre, alţii necunoscuţi, ruşi şi francezi, cu chipurile schimonosite de durere, treceau, unii târându-se singuri, alţii purtaţi pe tărgi. Pierre se urcă pe dâmbul unde-şi petrecuse mai bine de un ceas, dar din grupul acela de soldaţi care-l primiseră între ei ca într-o familie, nu mai găsi pe niciunul. Erau aici o mulţime de morţi, necunoscuţi de el. Totuşi pe câţiva îi recunoscu. Ofiţeraşul cel tinerel sta tot aşa, chircit, pe marginea parapetului, într-o baltă de sânge. Soldatul cel roşcovan la faţă mai mişca încă, dar nu-l ridica nimeni.

Pierre fugi devale.

„Nu, nu se poate, acuma vor înceta, acum au să se îngrozească de ceea ce au făcut!” îşi zicea Pierre, alergând fără nici o ţintă după oamenii care cărau pe tărgi, de pe câmpul de luptă, răniţii.

Dar soarele, întunecat de fum, era încă sus, iar în faţă şi mai ales spre stânga, lângă Semionovskoe, fierbea prin fum ceva, pe când împuşcăturile şi canonada nu numai că nu slăbeau, dar se înteţeau la disperare, ca un om care, deznădăjduit, ar striga din ultimele puteri ce i-au mai rămas.