XXXIV.

GENERALII LUI NAPOLEON – Davout, Ney şi Murat – care se aflau în apropierea acestui tărâm al focului şi care, uneori, pătrundeau chiar în el, trimiseseră de câteva ori în foc mase imense şi bine rânduite de trupe. Dar, contrar celor ce se întâmplaseră de obicei în toate bătăliile de mai înainte, în locul multaşteptatei ştiri despre punerea pe fugă a inamicului, aceste mase de soldaţi bine rânduite se înapoiau de acolo ca nişte gloate dezordonate, cu frica în oase. Erau regrupate odată mai mult şi trimise din nou, dar de fiecare dată se împuţinau oamenii.

Pe la amiază, Murat îşi trimise la Napoleon aghiotantul să-i ceară întăriri.

Napoleon şedea la poalele dâmbului şi bea punci, când sosi la el aghiotantul lui Murat cu asigurarea că, dacă majestatea-sa le va mai da o divizie, ruşii vor fi zdrobiţi.

„Întăriri?” se întrebă Napoleon, cu o mirare severă, ca şi cum n-ar fi înţeles cuvintele aghiotantului, uitându-se la acest tânăr frumos, cu pletele negre şi creţe (întocmai cum le purta Murat). „Întăriri! Se gândi Napoleon. Ce fel de întăriri mai cer, când au în mâinile lor jumătate din toată armata, azvârlită împotriva unei aripi slabe şi neîntărite a ruşilor!”

— Dites au roi de Naples, spuse Napoleon sever, qu'il n'est pas midi et que je ne vois pas encore clair sur mon échiquier. Allez…673

Tânărul aghiotant, un băieţandru frumos, cu plete lungi, fără să-şi ia mâna de la pălărie, oftă din greu şi porni la galop înapoi, acolo unde se omorau oamenii.

Napoleon se ridică şi, chemându-l pe Caulaincourt şi pe Berthier, începu să se întreţină cu ei despre lucruri care n-aveau de-a face cu bătălia.

Pe la mijlocul discuţiei, care începuse să-l intereseze pe Napoleon, privirile lui Berthier se îndreptară către un general cu suită, care, pe un cal numai spumă, se apropia la galop de dâmbul lor. Era Belliard. Acesta, descălecând, se apropie cu paşi grăbiţi de împărat şi începu să-i argumenteze cu voce tare şi hotărâtă absoluta necesitate a întăririlor. Se jura pe onoarea lui că ruşii sunt pierduţi, dacă împăratul mai dă o divizie.

Napoleon strânse din umeri şi, fără să răspundă nimic, continuă să se plimbe. Belliard începu să vorbească tare şi agitat cu generalii din suită, care-l înconjuraseră.

— Dumneata prea eşti aprins, Belliard, zise Napoleon, apropiindu-se iar de generalul nou sosit. Nu-i greu să te înşeli în vâltoarea focului. Du-te şi cercetează şi apoi vino la mine.

N-apucase Belliard să iasă bine din raza privirilor lor, când din cealaltă parte sosi un nou trimis de pe câmpul de bătălie.

— Eh bien, qu'est-ce qu'il y a? 674 spuse Napoleon, cu tonul omului scos din sărite de necontenitele piedici ce i se pun în cale.

— Sire, le prince…675 începu adjutantul.

— Cere întăriri? Îl întrerupse Napoleon cu un gest mânios. Aghiotantul înclina din cap în semn de confirmare şi începu să-şi facă raportul; dar împăratul îi întoarse spatele, schiţă doi paşi, apoi se răzgândi, se întoarse îndărăt şi îl chemă pe Berthier. Trebuie să dăm din rezerve, spuse el, cu un uşor gest al braţelor în lături. Dumneata ce crezi, pe cine să trimitem? Îl întrebă pe Berthier, pe acest oison que j'ai fait aigle676, cum îl numea el mai târziu.

— Sire, dacă am trimite divizia lui Claparede? Spuse Berthier, care ţinea minte pe de rost toate diviziile, regimentele şi batalioanele.

Napoleon dădu din cap în semn de aprobare.

Aghiotantul o porni la galop spre divizia lui Claparede şi, în câteva minute, tânăra gardă, rămasă îndărătul dâmbului, se puse în mişcare. Napoleon se uita tăcut în direcţia ei.

— Nu, se întoarse el deodată spre Berthier, nu-l pot trimite pe Claparede. Trimite divizia lui Friant, zise el.

Deşi trimiterea diviziei lui Friant în locul celei a lui Claparede nu prezenta nici un avantaj, ci dimpotrivă, era un neajuns vădit şi o întârziere să mai opreşti acuma divizia lui Claparede şi s-o înlocuieşti cu a lui Friant, totuşi dispoziţia fu executată întocmai. Napoleon nu vedea că, faţă de armata sa, el juca acum rolul doctorului care mai mult împiedică vindecarea cu doctoriile lui, rol pe care el însuşi îl înţelegea atât de bine şi îl condamna.

Divizia lui Friant dispăru, ca şi celelalte, în fumul câmpului de luptă. Din toate părţile continuau să sosească aghiotanţi şi toţi, ca şi când s-ar fi vorbit, aduceau aceleaşi ştiri. Toţi cereau întăriri, toţi spuneau că ruşii se menţin pe poziţii şi că au dezlănţuit un feu d'enfer677 care topeşte armata franceză.

Napoleon şedea îngândurat pe un scaun pliant.

Monsieur de Beausset, amatorul de călătorii, care flămânzise de dimineaţă, se apropie de împărat şi îşi îngădui respectuos să propună majestăţii-sale să ia o gustare.

— Nădăjduiesc că pot acum felicita pe majestatea-voastră pentru izbândă, spuse el.

Napoleon clătină tăcut din cap în semn de tăgadă. Monsieur de Beausset, presupunând că semnul de tăgadă se referea la izbândă şi nu la gustare, îşi permise să observe pe un ton glumeţ, totuşi respectuos, că nu există pe lume motive care să poată împiedica un om să dejuneze, atunci când stă în puterea lui s-o facă.

— Allez-vous…678 spuse brusc Napoleon, întunecat, şi îi întoarse spatele.

Un surâs de beatitudine, în care era şi compătimire, şi căinţă, şi entuziasm, străluci pe chipul domnului de Beausset, care se retrase spre ceilalţi generali, cu paşi care parcă n-atingeau pământul.

Napoleon încerca un sentiment apăsător, asemenea aceluia de care e cuprins întotdeauna jucătorul norocos care, atunci când aruncă banii fără nici o socoteală, câştigă mereu şi care, tocmai când îşi calculează toate probabilităţile jocului, simte că, cu cât chibzuieşte mai bine, cu atât merge mai la sigur cu pierderile.

Trupele erau aceleaşi, generalii aceiaşi, pregătirile aceleaşi, ordinea de bătaie aceeaşi, proclamation courte et énergique679 aceeaşi, el însuşi era acelaşi, ştia lucrul acesta, ştia că era chiar mult mai experimentat şi mai iscusit acum decât fusese înainte şi că inamicul, până şi el, era acelaşi care fusese la Austerlitz şi la Friedland; dar braţul lui ridicat pentru o lovitură grozavă cădea fără putere, ca printr-un farmec…

Toate procedeele de alte daţi, care fuseseră întotdeauna încununate de succes: şi concentrarea bateriilor asupra unui singur punct, şi atacul rezervelor pentru ruperea liniilor, şi atacul cavaleriei des hommes de fer680, toate aceste procedee fuseseră folosite şi de data aceasta, şi nu numai că nici vorbă nu era de izbândă, dar din toate părţile îi veneau tot aceleaşi şi aceleaşi ştiri că generalii lui sunt ucişi sau răniţi, că sunt neapărat necesare întăriri, că ruşii nu pot fi respinşi şi că armata este dezorganizată.

Altădată, după două-trei dispoziţii date, după două-trei fraze spuse, mareşalii şi aghiotanţii veneau voioşi în goana calului să-l felicite şi îi anunţau capturarea de către ei a unor corpuri întregi de armată, des faisceaux de drapeaux et d'aigles ennemis681 şi tunuri, şi convoaie, iar Murat îi cerea doar învoirea să dea drumul cavaleriei pentru luarea trenurilor regimentare ale duşmanului. Aşa se întâmplase la Lodi, la Marengo, la Arcole, la Jena, la Austerlitz, la Wagram şi aşa mai departe, în multe alte locuri. Acum însă, cu armata lui se petrecea ceva ciudat.

Cu toată ştirea cuceririi avanposturilor ruse, Napoleon vedea că lucrurile nu se petrec la fel, nu se petrec deloc la fel ca în bătăliile lui de altădată. Vedea că acelaşi simţământ îl încercau toţi cei din jurul său, oameni cu experienţă în meşteşugul armelor. Chipurile tuturor erau triste, toţi se fereau să dea ochii unii cu alţii. Singur Beausset putea să nu înţeleagă însemnătatea celor ce se întâmplau. Napoleon însă, cu îndelungata-i experienţă a războiului, ştia foarte bine ce înseamnă o bătălie necâştigară încă de către cel ce atacă, după opt ceasuri de sforţări maxime. Ştia ca aceasta însemna o bătălie pierdută şi că cea mai neînsemnată întâmplare putea acum, când rezultatul bătăliei era atât de nesigur, să-i aducă pieirea şi lui şi armatei lui.

Când îşi depăna în minte firul întâmplărilor acestei ciudate campanii ruseşti, în care nu fusese câştigată nici o bătălie, în care, timp de două luni, nu luase nici drapele, nici tunuri, nici corpuri de armată, când se uita la chipurile celor din jurul său care arătau o tristeţe ascunsă şi când asculta rapoartele care spuneau că ruşii se ţin încă tari pe poziţiile lor, îl cuprindea un sentiment de groază, asemenea acelora care ne chinuie în vis, şi îi veneau în cap toate întâmplările nenorocite, care l-ar fi putut duce la pierzanie. Ruşii puteau să-i atace aripa stânga, puteau să-i străpungă centrul; vreo ghiulea rătăcită îl putea ucide şi pe el. Orice era cu putinţă. În bătăliile lui de altădată nu se gândea decât la posibilităţile diferite ale izbânzilor; acum însă, sumedenie de întâmplări nenorocite i se prezentau închipuirii şi el se aştepta la oricare dintre ele. Da, era întocmai ca în vis, când i se pare omului că-l atacă un răufăcător, şi omul, în vis, îşi adună forţele şi îl loveşte crunt pe răufăcătorul lui, cu o lovitură aşa de straşnică, încât e convins că-l va nimici pe duşman, dar îşi simte mâna neputincioasă şi slabă căzându-i ca o zdreanţă, şi groaza morţii, căreia nu i te poţi împotrivi, îl cuprinde pe bietul om lipsit de ajutor.

Ştirea că ruşii atacă aripa stângă a armatei franceze a trezit în Napoleon o groază de felul acesta. Şedea tăcut la poalele dâmbului pe scaunul său pliant, cu capul în piept şi cu coatele proptite pe genunchi. Berthier se apropie de el şi îi propuse să meargă de-a lungul liniilor, ca să-şi dea singur seama de situaţia bătăliei.

— Cum? Ce spui? Zise Napoleon, Da, dă ordin să-mi aducă imediat calul.

Încalecă şi o porni spre Semionovskoe.

Prin fumul de praf de puşcă ce se risipea încet, pe toată distanţa străbătută de Napoleon, zăceau în bălţi de sânge cai şi oameni răzleţi sau în pâlcuri. Asemenea grozăvii, atâţia morţi pe un spaţiu atât de restrâns, încă nu văzuseră până atunci nici Napoleon şi nici vreunul dintre generalii lui. Vuietul tunurilor, care nu mai încetase vreme de zece ore în şir, îi obosise auzul şi dădea priveliştii o deosebită gravitate (întocmai ca muzica la tablourile vivante). Ajuns pe înălţimea de la Semionovskoe, Napoleon văzu prin fum, rânduri-rânduri, oameni în uniforme de o culoare cu care ochii lui nu erau deprinşi. Erau ruşii.

Ruşii stăteau în rânduri strânse, în dosul satului Semionovskoe şi al dâmbului, iar tunurile lor nu conteneau să bubuie şi să împrăştie fum asupra liniilor franceze. Nu mai era o bătălie. Era continuarea unui măcel, care nu putea duce la vreun rezultat nici pentru ruşi şi nici pentru francezi. Napoleon îşi opri calul şi căzu din nou pe gânduri, ca atunci când fusese trezit de Berthier; n-avea nici o putere să oprească acţiunea care se desfăşura în faţa şi în jurul lui, pe care o crezuse condusă de el şi depinzând de el, şi acţiunea aceasta i se păru pentru prima oară, în urma neizbânzii, inutilă şi groaznică.

Unul dintre generali, apropiindu-se de Napoleon, îşi permise să-i propună să vâre în foc vechea gardă. Ney şi Berthier, care se aflau lângă Napoleon, schimbară priviri între dânşii, zâmbind dispreţuitor la propunerea absurdă a acelui general.

Napoleon lăsă capul în piept şi tăcu multă vreme.

— A huit cent lieues de France je ne ferai pas démolir ma garde682 spuse el şi, întorcându-şi calul, porni spre Şevardino.

XXXV.

KUTUZOV ŞEDEA CU CAPUL în piept, revărsat cu toată greutatea trupului său pe banca aşternută cu o scoarţă, tot pe locul unde-l văzuse dimineaţa Pierre. Nu dădea nici un fel de ordine, ci se mulţumea să aprobe sau să respingă ceea ce i se propunea.

„Da, da, faceţi aşa”, răspundea el la diferite propuneri. „Da, da, dragul meu, du-te de vezi”, se adresa când unuia, când altuia din anturajul său, ori: „Nu, nu trebuie, mai bine mai aşteptăm”, spunea el. Asculta rapoartele ce i se prezentau, dădea şi ordine, când i le cereau subalternii; dar, în timp ce asculta rapoartele, părea că nu-l interesează sensul cuvintelor ce i se spuneau, ci altceva, ceva care era cuprins în expresia feţei, în tonul celui ce-i dădea raportul. Dintr-o îndelungată experienţă de militar ştia – şi cu mintea lui bătrânească pricepea – că un om singur nu poate conduce sute de mii de oameni, care se luptă cu moartea, şi mai ştia că soarta unei bătălii nu o hotărăsc ordinele date de comandantul suprem, nici locul unde sunt desfăşurate trupele, nici numărul de tunuri sau de morţi, ci forţa aceea insezisabilă pe care o numim moralul armatei; şi el urmărea această forţă şi o conducea pe cât îi sta în putinţă.

Expresia generală a feţei lui Kutuzov reflecta o atenţie concentrată şi calmă şi o încordare care biruia cu greu oboseala trupului său trudit şi bătrân.

La unsprezece dimineaţa i se aduse vestea că avanposturile ocupate de francezi fuseseră reluate de ruşi, dar că prinţul Bagration a fost rănit. Kutuzov scoase un strigăt de uimire şi clătină din cap.

— Du-te la prinţul Piotr Ivanovici şi află cu de-amănuntul ce-i şi cum, îi spuse el unuia dintre aghiotanţi, după aceasta se întoarse către prinţul de Würtemberg, care stătea în spatele lui. N-aţi vrea, excelenţă, să preluaţi comanda armatei a doua?

Foarte curând după plecarea prinţului, atât de curând încât e probabil că el nici nu ajunsese încă bine la Semionovskoe, aghiotantul prinţului se întoarse şi îi raportă screnissimului că prinţul cere trupe.

Kutuzov se încruntă şi îi trimise lui Dohturov ordin să ia comanda armatei a doua; iar pe prinţul de Würtemberg, de care, cum spunea el, nu se putea lipsi în aceste clipe grele, îl rugă să se întoarcă la el. Când i se aduse ştirea că Murat e luat prizonier şi cei de la statul-major veniră să-l felicite, Kutuzov zâmbi.

— Aşteptaţi, domnilor, spuse el. Bătălia e câştigată şi nu-i nimic neobişnuit în prinderea unui prizonier ca Murat. Dar mai bine să mai aşteptăm până să ne bucurăm.

Totuşi, el trimise un aghiotant să ducă vestea aceasta în rândurile trupelor.

Când de la flancul stâng sosi Şcerbinin cu vestea că francezii au ocupat avanposturile şi satul Semionovskoe, Kutuzov pricepu, după zgomotele câmpului de luptă şi după expresia feţei lui Şcerbinin, că-l aşteaptă veşti rele; se sculă, ca şi când ar fi vrut să-şi mai dezmorţească picioarele şi, luându-l pe Şcerbinin de braţ, îl trase la o parte.

— Du-te, dragul meu, îi spuse el lui Ermolov, du-te şi vezi ce putem face.

Kutuzov era la Gorki, în centrul poziţiilor armatei ruseşti. Atacurile îndreptate de Napoleon asupra flancului nostru stâng fuseseră de câteva ori respinse. În centru, francezii nu putuseră înainta mai departe de Borodino. La flancul stâng, cavaleria lui Uvarov pusese francezii pe fugă.

Către ora trei după-amiază, atacurile francezilor conteniră. Pe feţele tuturor celor veniţi de pe câmpul de luptă, ca şi pe feţele celor ce stăteau prin preajma sa, Kutuzov citea o încordare dusă la extrem. Kutuzov era mulţumit de succesul zilei, care întrecuse aşteptările. Dar puterile fizice îl părăseau pe bătrân. De câteva ori, capul i se aplecă atât de jos, încât parcă i-ar fi căzut, şi aţipi. I se servi masa.

Aghiotantul imperial Wolzogen, cel pe care-l auzise prinţul Andrei spunând, când trecuse pe lângă el, că războiul trebuie „im Raum verlegen”683 şi pe care-l ura atâta Bagration, sosi în timp ce Kutuzov lua masa şi se apropie de el. Wolzogen venea din partea lui Barclay cu un raport despre mersul luptei la flancul stâng. Înţeleptul Barclay de Tolly, văzând pâlcurile de răniţi şi de răzleţiţi de unităţi dindărătul liniilor şi cântărind bine toată situaţia, trăsese concluzia că bătălia era pierdută şi cu vestea aceasta îşi trimisese favoritul la comandantul suprem.

Kutuzov mesteca anevoie găina friptă şi se uita printre gene la Wolzogen, cu priviri şăgalnice.

Wolzogen, călcând nepăsător, cu un zâmbet dispreţuitor pe buze, se apropie de Kutuzov abia atingându-şi cozorocul cu mâna.

Îl trata pe serenissim cu un soi de nepăsare afectată, care voia să spună că el, ca om cu o înaltă cultură militară ce era, le lăsa ruşilor dreptul de a-şi face un idol din bătrânul acesta bun de nimica, dar că ştia el bine cu cine are de-a face. „Der alte Herr (cum îl numeau pe Kutuzov nemţii între ei) macht sich ganz bequem”684, gândi Wolzogen şi, uitându-se cu asprime la farfuriile din faţa lui Kutuzov, începu să-i raporteze bătrânului domn situaţia de la flancul stâng, aşa cum îi ordonase Barclay şi cum o văzuse şi o înţelesese el însuşi.

— Toate punctele poziţiei noastre sunt în mâinile inamicului şi noi n-avem cum să-l respingem fiindcă ne lipsesc trupele; soldaţii noştri fug şi nu-i putem opri, raportă el.

Kutuzov, oprindu-se din mestecat, se uită la Wolzogen cu uimire, ţintă, ca şi când n-ar fi înţeles ce i se spunea. Observând tulburarea des alten Herrn685, Wolzogen spuse zâmbind:

— Nu m-am socotit în drept să ascund excelenţei-voastre ceea ce am văzut cu ochii mei… Trupele noastre sunt complet dezorganizate…

— Ai văzut dumneata? Ai văzut dumneata? strigă Kutuzov încruntat, ridicându-se grăbit şi repezindu-se la Wolzogen. Cum în… cum îndrăzneşti şi dumneata?! Cum îndrăzneşti? strigă Kutuzov, înecându-se şi făcând gesturi de ameninţare cu mâinile lui tremurânde. Cum îndrăzneşti dumneata, stimate domn, să-mi spui asta mie? Dumneata habar n-ai! Comunică-i din partea mea generalului Barclay că ştirile lui nu sunt juste şi că adevăratul mers al bătăliei îmi este cunoscut mie, comandantul suprem, mai bine decât lui.

Wolzogen vru să obiecteze ceva, dar Kutuzov îl întrerupse:

— Inamicul e respins la flancul stâng şi înfrânt la cel drept. Dacă dumneata ai văzut prost, apoi, stimate domn, te rog să nu-ţi mai permiţi să-mi vorbeşti mie despre ce nu ştii! Du-te, te rog, şi spune-i din partea mea generalului Barclay intenţia mea fermă de a-l ataca mâine pe inamic, zise cu severitate Kutuzov. Tăceau toţi; nu se auzea decât respiraţia grea a bătrânului general, care vorbea gâfâind. E respins pretutindeni, lucru pentru care-i mulţumesc lui Dumnezeu şi vitejiei armatei noastre. Inamicul e înfrânt şi mâine îl vom izgoni de pe pământul sfânt al Rusiei, spuse Kutuzov, făcându-şi semnul crucii, şi deodată icni din pricina lacrimilor care-l podidiseră.

Wolzogen, dând din umeri şi strâmbând din buze, se retrase tăcut la o parte mirat über diese Eingenommenheit des alten Herrn.686

— Dar, iată-l şi pe eroul meu, spuse Kutuzov, arătând spre generalul care, în vremea asta, urca dâmbul, un bărbat gras, frumos, cu părul negru.

Era Raevski, care petrecuse toată ziua în punctul principal al câmpului de luptă de la Borodino.

Raevski raportă că trupele se ţin dârz pe poziţiile lor şi că francezii nu îndrăznesc să mai atace.

Auzind acestea, Kutuzov spuse în franţuzeşte:

— Vous ne pensez donc pas comme les autres que nous sommes obligés de nous retirer? 687

— Au contraire, votre altesse, dans les affaires indécises c'est toujours le plus opiniâtre qui reste victorieux, răspunse Raevski, et mon opinion…688

— Kaisarov! Se adresă Kutuzov aghiotantului său. Stai jos şi scrie ordinul de zi pentru mâine. Iar tu, se adresă el altui aghiotant, du-te şi anunţă unităţile de-a lungul frontului că mâine atacăm noi.

Până să termine convorbirea cu Raevski şi dictarea ordinului, Wolzogen se şi întoarse de la Barclay şi raportă că generalul Barclay de Tolly ar dori să aibă o confirmare scrisă a ordinului dat de feldmareşal.

Kutuzov, fără să se uite la Wolzogen, porunci să fie scris ordinul pe care fostul comandant suprem dorea să-l aibă, pe bună dreptate, pentru a-şi putea declina orice răspundere.

Şi, datorită acelei nedefinite şi misterioase legături, care întreţine în rândurile unei întregi armate acelaşi spirit, numit moralul armatei, spirit care constituie nervul principal al războiului, cuvintele lui Kutuzov, ordinul lui cu privire la atacul de a doua zi se răspândi într-o clipită în rândurile întregii oştiri.

Ajunse până la capătul ultimei verigi a acestui lanţ, cuvintele şi ordinul lui Kutuzov erau departe de a mai fi aceleaşi. În poveştile pe care şi le spuneau unul altuia, în cele mai răzleţe unghere ale frontului, nu mai rămăsese nimic echivalent cu ceea ce spusese Kutuzov, dar înţelesul cuvintelor lui se răspândi pretutindeni, pentru că ceea ce spusese Kutuzov izvora nu din calcule iscusite, ci din sentimentul care trăia deopotrivă în adâncul sufletului comandantului suprem, ca şi în sufletul fiecăruia dintre soldaţii ruşi.

Şi, aflând că a doua zi aveam să atacăm noi inamicul şi auzind din cercurile supreme ale armatei confirmarea tocmai a ceea ce doreau ei, cei istoviţi şi şovăielnici se liniştiră şi prinseră inimă.

XXXVI.

REGIMENTUL PRINŢULUI Andrei făcea parte din rezerva care, până pe la orele două, stătuse în dosul satului Semionovskoe sub focul puternic al artileriei, fără să intre însă în acţiune. După ora unu, regimentul, care-şi pierduse mai bine de două sute de oameni, fu împins înainte, în spaţiul dintre Semionovskoe şi bateria de pe movilă, într-un lan de ovăz călcat în picioare, unde în ziua aceea îşi găsiră moartea mii de oameni şi asupra căruia, pe la orele două, fusese îndreptat puternicul foc concentric al câtorva sute de tunuri inamice.

Fără să se mişte din loc şi fără să tragă măcar o salvă, regimentul pierdu încă o treime din oameni. Din faţa lor şi mai ales dinspre dreapta, tunurile bubuiau mereu în mijlocul unei mase compacte de fum, care nu se mai risipea, şi din misteriosul nor de fum ce acoperea tot terenul dinaintea lor ţâşneau necontenit, cu şuierături iuţi şi stridente, ghiulele şi grenade care răbufneau mărunt. Din când în când, ca pentru a mai da un pic de răgaz oamenilor, câte un sfert de oră la rând toate ghiulelele şi grenadele zburau pe deasupra capetelor lor, fără să-i ţintească; alteori însă, într-un singur minut regimentul pierdea câţiva oameni; şi necontenit erau traşi la o parte morţii şi evacuaţi răniţii.

După fiecare nouă lovitură rămânea tot mai mică probabilitatea de a supravieţui pentru cei ce nu fuseseră încă ucişi. Regimentul stătea încolonat pe batalioane, la intervale de câte trei sute de paşi, dar cu toate acestea toţi soldaţii se găseau în aceeaşi stare de spirit. Toţi oamenii din regiment erau deopotrivă de tăcuţi şi de posomorâţi. Rareori mai răsuna printre rânduri câte o voce, dar şi vocea aceea amuţea de îndată ce se auzea o lovitură ce nimerea în plin şi strigătul: „Brancardieri!” Cea mai mare parte din timp, potrivit ordinului, oamenii şedeau la pământ; care-şi scotea chivără, desfăcându-i cu grijă cureluşele şi iarăşi şi-o potrivea în cap; care lua humă uscată şi, frecând-o în palme, îşi curăţa baioneta; care îşi slobozea centironul şi îşi schimba locul cataramelor, sau îşi îndrepta stăruitor moletierele şi şi le înfăşură iarăşi pe pulpe. Câţiva făceau căsuţe din bulgări de pământ sau lucrau împletituri din paiele de pe câmp. Păreau cu toţii absorbiţi de îndeletnicirile acestea. Atunci când erau răniţi sau ucişi unii dintre ei, atunci când cei căzuţi erau duşi pe tărgi, atunci când ai noştri se înapoiau din foc, ori când se vedeau prin pătura de fum mişcându-se masele compacte ale duşmanului, nimeni nu dădea atenţie acestor împrejurări. Când însă trecea artileria şi cavaleria noastră sau se vedea infanteria noastră înaintând, exclamaţii de încurajare se auzeau din toate părţile. Dar ceea ce-i interesa mai mult erau unele evenimente cu totul desprinse de moment, fără nici o legătură cu bătălia. Atenţia acestor suflete chinuite părea că se mai odihneşte, stăruind asupra întâmplărilor mărunte ale vieţii obişnuite. O baterie de artilerie trecu prin faţa regimentului. La unul dintre chesoanele bateriei, calul rotaş se încurcase în şleauri. „Măi, bagă de seamă la rotaş! Descurcă-l! Acuşi cade… Uite la ei, că nu văd!”… strigară deodată toţi soldaţii regimentului, din rânduri. Altă dată, atenţia generală se concentra asupra unui căţeluş castaniu, cu coada dârz ridicată, care venise Dumnezeu ştie de unde şi alerga acum prin faţa rândurilor, până când răbufni prin preajmă o ghiulea şi bietul căţeluş, schelălăind, vârî coada între picioare şi o luă la fugă într-o parte. Tot regimentul prinse a hohoti de râs şi a chiui. Dar distracţii de felul acesta nu durau decât un minut-două şi oamenii stăteau de mai bine de opt ceasuri fără hrană şi fără nici o ocupaţie, ţinuţi sub ameninţarea permanentă a morţii, aşa că feţele lor palide şi încruntate se îngălbeneau şi se posomorau din ce în ce.

Prinţul Andrei, la fel de încruntat şi de palid ca toţi oamenii din regimentul lui, se plimba cu mâinile la spate şi cu capul în pământ încoace şi încolo, de la un hat la altul, pe pajiştea de lângă un lan de ovăz. De dat vreun ordin sau de făcut ceva, n-avea. Totul se petrecea de la sine. Morţii erau ridicaţi, răniţii evacuaţi şi rândurile se strângeau la loc. Dacă se îndepărtau câteva clipe, soldaţii se înapoiau grăbiţi la locurile lor. La început, prinţul Andrei, socotind de datoria lui să-şi îmbărbăteze oamenii şi să le dea exemplu, se plimba printre rânduri; pe urmă se convinse însă că n-are ce-i învăţa. Toate puterile sufletului său, întocmai ca ale oricăruia dintre soldaţi, erau instinctiv îndreptate către un singur ţel: să nu se mai gândească la grozăvia situaţiei în care se aflau. Ba se plimba pe pajişte, târându-şi picioarele, luând în botul cizmei iarba şi uitându-se la praful care-i acoperea încălţămintea, ba făcea paşi mari, căutând să calce pe urmele lăsate pe pajişte de cosaşi, ba îşi număra paşii, socotind de câte ori trebuia să meargă de la un hat la altul ca să facă o verstă, ba rupea frunzele de pelin de pe hat şi, frecându-le în palme, le mirosea parfumul tare şi amar. Din preocupările zilei trecute nu mai rămăsese nimic. Nu se gândea la nimic. Asculta cu urechea obosită tot aceleaşi şi iar aceleaşi zgomote, desluşind şuieratul obuzelor de vuietul bubuiturilor, se uita la chipurile atât de cunoscute ale oamenilor din batalionul întâi şi aştepta. „Iat-o… asta vine iar la noi! Îşi zicea el, trăgând cu urechea la un şuierat ce se apropia din ce în ce prin norul de fum. Una, încă una! Alta! A nimerit…” Se oprea şi se uita la rândurile soldaţilor. „Nu, a trecut mai departe. Dar uite, asta a nimerit.” Şi iarăşi începea să se plimbe, căutând să facă paşi cât mai mari, aşa fel ca din şaisprezece paşi să ajungă până la hat.

Un şuierat şi o izbitură! La cinci paşi de el, o ghiulea scormoni pământul uscat şi se înfundă în ţărână. Îl trecură fiori reci prin spate. Se uită din nou la rândurile soldaţilor. Răpusese, desigur, pe mulţi, căci se adunase o mulţime de oameni în faţa batalionului al doilea.

— Domnule adjutant, strigă el, dă ordin să nu se îmbulzească.

Adjutantul, executând ordinul, se apropie din nou de prinţul Andrei. Din partea cealaltă venea călare un comandant de batalion.

— Fereşte! Se auzi un strigăt înspăimântat de soldat şi, ca o pasăre în zbor iute, ce se lasă la pământ piscuind, la doi paşi de prinţul Andrei, lângă calul comandantului de batalion, bufni înăbuşit o grenadă. Calul, cel dintâi, fără să se mai întrebe dacă era bine sau rău să se arate fricos, forăi, se cabră, cât pe-aci să-l trântească pe maior, şi sări în lături. Groaza calului molipsi şi oamenii.

— Culcat! Se auzi strigând vocea adjutantului, care se şi trântise la pământ.

Prinţul Andrei rămăsese în nehotărâre. Grenada, ca o sfârlează fumegândă, se învârtea între el şi adjutantul culcat la capătul hatului, lângă o tufă de pelin.

„Asta să fie moartea? Se gândi prinţul Andrei, privind cu un sentiment cu totul nou, de pizmă, iarba de sub picioare, tufele de pelin şi şuviţa de fum ţâşnită în rotocoale din învârtirea mingii aceleia mici şi negre. Nu pot, nu vreau să mor, mi-i dragă viaţa, mi-i dragă iarba aceasta, pământul, aerul…” Aşa gândi el, dar totodată îşi aminti că-l privesc cei dimprejur.

— Ruşine, domnule ofiţer! Spuse el adjutantului. Ce fel de… dar nu-şi isprăvi vorba.

În aceeaşi clipă răbufni explozia, se auzi şuieratul schijelor, ca ţăndările unui geam spart, începu să duhnească înăbuşitor a praf de puşcă şi prinţul Andrei zbură în lături; cu o mână ridicată în sus, căzu pe piept.

Câţiva ofiţeri deteră fuga la el. Din partea dreaptă a pântecelui i se lăţea, prin iarbă, o pată mare de sânge.

Miliţionarii chemaţi în grabă cu tărgile se opriseră în spatele ofiţerilor. Prinţul Andrei zăcea pe piept, cu faţa în iarbă şi respira greu, horcăind.

— Ce v-aţi oprit? Veniţi încoace!

Mujicii se apropiară şi îl luară de umeri şi de picioare, dar el gemu aşa de jalnic, încât oamenii schimbară o privire şi îl lăsară.

— Ridică-l şi pune-l pe targă; acuma îi totuna, strigă o voce.

Îl mai luară o dată de umeri şi îl puseră pe targă.

— Ah, Doamne! Dumnezeule! Ce-i asta? În pântece! Ăsta-i sfârşitul. Ah, Doamne! Se auziră voci printre ofiţeri. Mi-a vâjâit pe la ureche, spuse adjutantul.

Mujicii, potrivindu-şi targa pe umeri, o porniră grăbit, pe cărarea bătătorită de ei, spre postul de prim-ajutor.

— Ţine pasul! Măi! ţărănoilor! Le strigă un ofiţer din urmă mujicilor, care păşeau nervos şi zdruncinau brancarda.

— Schimbă pasul, Hveodor, ei, Hveodor, spuse mujicul din faţă.

— Iac-aşa, acuma-i bine, zise bucuros cel din spate, nimerind pasul.

— Luminăţia-ta! A? Prinţul? rosti cu voce tremurată Timohin, care se apropiase în fugă, uitându-se la targa.

Prinţul Andrei deschise ochii şi se uită, de pe brancarda în care i se afundase adânc capul, la cel care vorbea, apoi îşi coborî iarăşi pleoapele.

Miliţionarii îl duseră spre pădure, unde se aflau nişte furgoane şi unde era instalat postul de prim-ajutor. Acest post de prim-ajutor consta din trei corturi cu poalele prelatelor ridicate, aşezate la marginea pădurii de mesteceni. În pădure, printre mesteceni, staţionau furgoanele şi caii. Caii mâncau din traiste ovăz şi vrăbiile zburau pe lângă ei şi ciuguleau boabele împrăştiate. Corbii, ademeniţi de mirosul sângelui, croncăneau nerăbdători, zburând din mesteacăn în mesteacăn. În jurul corturilor, pe o întindere de mai bine de două deseatine, zăceau întinşi şi şedeau jos pe pământ, sau stăteau în picioare oameni plini de sânge, în fel de fel de veşminte. În jurul răniţilor se îmbulzeau o mulţime de soldaţi – brancardierii, cu chipuri atente şi compătimitoare, pe care zadarnic îi izgoneau de acolo ofiţerii. Fără să-i asculte, ei se încăpăţânau să rămână, rezemându-se de tărgi, şi se uitau insistent, ca şi cum ar fi căutat să priceapă sensul greu de înţeles al acestui spectacol care se desfăşura în faţa lor. Din corturi se auzeau când vaiete de durere şi de mânie, când gemete jalnice. Din când în când ieşeau de acolo sanitari, alergând după apă, şi arătau la cei care trebuiau duşi înăuntru. Aşteptându-şi rândul în faţa cortului, răniţii horcăiau, gemeau, plângeau, strigau, înjurau sau cereau votcă. Unii aiurau. Pe prinţul Andrei, în calitate de comandant al unui regiment, îl aduseră, păşind pe deasupra trupurilor încă nepansate ale răniţilor, chiar în faţa unui cort unde oamenii se opriră, aşteptând ordine. Prinţul Andrei deschise ochii şi multă vreme nu putu pricepe ceea ce se petrecea în jurul său. Lanul de ovăz, pajiştea, tufele de pelin, mingişoara aceea neagră care se învârtea şi pătimaşa lui râvnă de a trăi îi veniră în minte. La doi paşi de el, vorbind tare şi atrăgând atenţia tuturora, stătea, rezemat de un ciot, un subofiţer cu fruntea bandajată, înalt, frumos şi cu părul negru. Era rănit de gloanţe la cap şi la picior. În jurul lui, ascultând lacom ceea ce povestea, se adunaseră o mulţime de brancardieri şi de răniţi.

— Numai cât am purces a-i înghesui noi de acolo, că pe loc au şi lăsat toate celea şi au spălat putina; l-am prins până şi pe rege, striga ostaşul, uitându-se cu ochi aprinşi şi lucitori la cei din jurul său. Să ne fi venit numai, în clipa aceea, rezervele, măi frăţioare, nici numele nu le-ar mai fi rămas, fiindcă drept să-ţi spun…

Prinţul Andrei, ca toţi ceilalţi care-l înconjurau pe povestitor, se uita la el cu priviri aprinse şi încerca un sentiment de uşurare. „Dar oare nu-i totuna acum? Îşi zise el. Dar ce va fi acolo şi ce-a fost aici? De ce mi-a părut rău că mă despart de viaţă? A fost ceva în viaţa asta ce n-am putut eu înţelege şi nici nu înţeleg.”