XXXVII.

UNUL DIN MEDICI, CU ŞORŢUL plin de sânge şi cu mâinile mici, la fel însângerate, ţinând cu una din ele o ţigară de foi între degetul mic şi cel mai mare (ca să n-o mânjească de sânge), ieşi din cort. Medicul înălţă capul şi începu să se uite în toate părţile, peste trupurile răniţilor. Voia, desigur, să se mai odihnească puţin. După ce-şi suci de câteva ori capul la dreapta şi la stânga, oftă şi lăsă privirile în jos.

— Bine, îndată, spuse el la vorbele sanitarului, care arătase spre prinţul Andrei, şi dădu ordinul să fie dus în cort.

Din mulţimea răniţilor care-şi aşteptau rândul se ridicară murmure de protest.

— Se vede că şi pe lumea cealaltă tot numai boierii o duc bine, rosti unul.

Prinţul Andrei fu dus în cort şi întins pe o masă care abia se eliberase şi pe care un sanitar o spăla de ceva. Prinţul Andrei nu putea înţelege desluşit ceea ce se petrecea în cort. Gemetele jalnice ce se auzeau din toate părţile şi durerile chinuitoare de la coapsă, din spinare şi din pântece îl sustrăgeau oricărei atenţii. Tot ce vedea împrejur se redusese pentru el la o singură impresie generală, aceea a trupurilor omeneşti dezgolite şi însângerate care păreau să umple tot cortul acesta scund, aşa cum cu câteva săptămâni în urmă fusese umplut în ziua aceea dogoritoare de august iazul murdar de pe drumul Smolenskului. Da, era acelaşi trup, aceeaşi chair a canon, care, ca şi cum i-ar fi prevestit cele ce se petreceau acum, trezise în el groaza.

În cort erau trei mese. Două erau ocupate, iar pe a treia îl întinseseră pe prinţul Andrei. Câtva timp îl lăsară singur, aşa că fără să vrea putu să vadă ce se petrece pe celelalte două mese. Pe cea de alături era întins un tătar, cazac probabil, judecând după uniforma aruncată lângă masă. Patru soldaţi îl ţineau. Un doctor cu ochelari tăia ceva în spinarea lui arămie şi musculoasă.

— Uh, uh, uh! Parcă grohăia tătarul; şi deodată, îşi ridică faţa negricioasă, cârnă şi cu fălci mari, îşi rânji dinţii albi şi începu să se zbată, scoţând un vaiet ascuţit, prelung şi sfâşietor. Pe cealaltă masă, în jurul căreia se îngrămădise o mulţime de lume, zăcea întins un om înalt, bine făcut, cu capul răsturnat pe spate. (Buclele, culoarea părului şi forma capului i se părură prinţului Andrei ciudat de cunoscute.) Câţiva oameni, infirmieri, se aruncaseră pe pieptul acestui om şi îl ţineau. Un picior alb, mare şi rotund se zvârcolea repede şi des, fără încetare, cu mişcări spasmodice. Omul plângea cu sughiţuri şi se îneca. Doi medici tăcuţi – unul era palid şi tremura – stau aplecaţi asupra celuilalt picior, roşu, şi făceau ceva cu el. După ce sfârşi cu tătarul, pe care-l înveliră cu o manta, doctorul cu ochelari, ştergându-şi mâinile, se apropie de prinţul Andrei.

Se uită la faţa prinţului şi se întoarse pripit.

— Dezbrăcaţi-l! Ce staţi? Strigă el supărat, adresându-se infirmierilor.

Timpul celei mai îndepărtate copilării îi reveni în minte prinţului Andrei când infirmierul, cu mânecile suflecate, începu să-i descheie cu mâini grăbite nasturii şi să-i scoată hainele. Medicul, aplecându-se lângă rană, jos, o pipăi şi oftă din greu. Pe urmă făcu un semn cuiva şi durerile chinuitoare din pântec îl făcură pe prinţul Andrei să-şi piardă cunoştinţa. Când se trezi, oasele sfărâmate ale şoldului îi erau scoase, zdrenţele de carne tăiate şi rana bandajată. Îl stropeau cu apă pe obraz. Cum deschise ochii, doctorul se aplecă asupra lui, îl sărută tăcut pe buze şi se depărtă în grabă.

După chinurile suferite, prinţul Andrei se simţea cuprins de o stare de beatitudine pe care demult n-o mai încercase. Cele mai frumoase şi mai fericite clipe ale vieţii lui, mai ales timpul cel mai îndepărtat al copilăriei, când îl dezbrăcau şi îl culcau în pătucul lui, când dădaca veghea asupră-i, cântându-i cântece de leagăn, când, afundându-şi capul în pernă, se simţea fericit doar la gândul că trăieşte – toate se prezentau acum închipuirii lui şi nu ca nişte năluciri ale trecutului, ci aievea.

Lângă rănitul ale cărui trăsături i se păruseră prinţului Andrei cunoscute se îngrămădiseră medicii; acum îl ridicau şi se sileau să-l liniştească.

— Arătaţi-mi-l… Ooooo! O! Oooo! Se auzea vocea lui speriată, întretăiată de hohote de plâns, care trăda supunere faţă de suferinţă.

Auzind aceste gemete, prinţului Andrei îi veni să plângă. Îi venea să plângă poate pentru că murea lipsit de glorie, sau poate pentru că îi părea rău să se despartă de viaţă, sau din pricina copilăriei de care-şi amintise şi care n-avea să se mai întoarcă niciodată, sau poate pentru că suferea că suferă alţii în jurul lui şi că omul acesta de lângă dânsul gemea atât de jalnic; destul că-i venea să plângă ca un copil, cu lacrimi binefăcătoare, de bucurie aproape.

Îi arătară rănitului piciorul tăiat, încălţat cu cizma şi plin de sânge închegat.

— O! Oooo! Începu el să hohotească de plâns ca o femeie.

Medicul care stătuse până atunci în dreptul rănitului, aşa încât prinţul Andrei nu putuse să-l vadă la faţă, se depărtă.

— Dumnezeule! Ce-i asta? Ce caută el aici? Îşi spuse prinţul Andrei.

În nenorocitul care se tânguia şi căruia abia i se tăiase piciorul, el îl recunoscu pe Anatol Kuraghin. Câţiva infirmieri îl susţineau de subsuori, încercând să-i dea să bea apă dintr-un pahar, a cărui margine buzele lui umflate şi tremurătoare n-o puteau prinde. Anatol suspina din greu. „Da, el este; da, omul acesta este legat strâns şi puternic prin ceva, nu ştiu prin ce, de mine, îşi zise prinţul Andrei, neînţelegând încă desluşit ceea ce vedea în faţa ochilor. Ce legătură are omul acesta cu copilăria mea, cu viaţa mea?” se întreba el, fără să găsească răspunsul. Şi deodată, îi veniră în gând alte amintiri neaşteptate, din lumea curată şi plină de dragoste a copilăriei. Îşi aduse aminte de Nataşa, aşa cum o văzuse întâia oară la bal în anul 1810, cu gâtul fin şi braţele subţiri, cu chipul sperios, fericit şi gata în orice clipă să se entuziasmeze; şi dragostea şi duioşia pentru ea se redeşteptară în sufletul lui mai vii decât oricând. Îşi aminti acum şi ce legătură era între el şi omul acesta, care-l privea pierdut, cu ochi umflaţi şi plini de lacrimi. Prinţul Andrei îşi aminti tot şi un sentiment de adâncă milă şi de dragoste faţă de omul acesta îi cuprinse sufletul fericit.

Nu se mai putu stăpâni şi începu să verse lacrimi de duioşie şi de iubire de oameni şi de sine, lacrimi pentru rătăcirile lor şi ale sale.

„Compătimirea, dragostea de frate faţă de cei ce ne iubesc, dragostea faţă de cei ce ne urăsc, faţă de vrăjmaşii noştri, da, dragostea aceea pe care a propovăduit-o Dumnezeu pe pământ, de care îmi vorbea prinţesa Maria şi pe care eu n-am înţeles-o – iată de ce-mi părea rău că mă despart de viaţă, iată ce mi-ar mai fi rămas dacă aş mai fi trăit. Acum însă e târziu. Ştiu că e târziu!”